ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1095/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România, obligarea pârâtului de a efectua în integralitate procedura răspunderii/cercetării disciplinare a psihologului B. și a emite în final o decizie/hotărâre motivată de facto și de jure, cu cheltuieli de judecată, constând din taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial.

Soluția instanței de fond

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 163 din 21 iunie 2016, a respins, ca fiind rămasă fără obiect, acțiunea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâtul Colegiul Psihologilor din România și a obligat pârâtul la plata sumei de 70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond reclamanta A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului recurenta arată că a ocazionat cheltuieli de judecată constând din onorariu avocațial în cuantum de 1.500 RON, cheltuieli care ar fi trebuit să ne fie acordate, respectiv imputate Colegiului Psihologilor din România.

În acest sens, a depus chitanța nr. x din 23 noiembrie 2015 reprezentând onorariul aferent strict acestui dosar.

Dintr-o simplă eroare, la prezentul dosar, în primă instanță, a fost depusă chitanța nr. x din 23 noiembrie 2015, reprezentând însă onorariul aferent altui dosar, anume nr. x/2015.

Totuși, o astfel de eroare nu poate să conducă la denaturarea realității juridice și obiective, cum ar fi susținerea că reclamanta nu a achitat onorariul avocațial în Dosar nr. x/2015.

Apărările formulate în cauză

Intimatul Colegiul Psihologilor din România a formulat întâmpinare prin care a solicitat anularea recursului pentru nemotivare.

Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte constată că excepția nulității recursului este neîntemeiată, iar recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În ceea ce privește excepția nulității recursului pentru nemotivare, Înalta Curte constată că recurenta și-a întemeiat în drept cererea de recurs pe motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, dezvoltând critici subsumate acestui motiv. Susținerea intimatului din întâmpinare, în sensul că recurenta nu indică normele de drept material încălcate de judecătorul fondului pentru a se încadra în ipoteza motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., republicat, nu echivalează cu "nemotivarea recursului", astfel cum această noțiune este avută în vedere de dispozițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ., republicat.

Astfel fiind, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului.

În ceea ce privește fondul recursului,

Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea. Principiul enunțat este consacrat, în mod expres, în art. 451 C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a respectat principiul de drept potrivit căruia legalitatea sentinței implică respectarea întocmai a dispozițiilor procesuale și justa aplicare a legii materiale cu ocazia judecării pricinii respective.

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Cheltuielile de judecată pornesc de la principiul independenței procesuale a fiecărei părți. Astfel, se poate vorbi și de o altă natură juridică a cheltuielilor de judecată, și anume aceea de sancțiune, menirea lor fiind înlăturarea procesivității excesive a unor justițiabili.

Art. 451 C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea unor cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiune ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate care echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată.

Pe lângă principiul culpei procesuale, există și alte principii care se impun a fi respectate pentru a fi posibilă acordarea cheltuielilor de judecată.

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, cu privire la rambursarea cheltuielilor de judecată, a statuat că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care cheltuielile solicitate sunt dovedite și constituie cheltuieli necesare care au fost în mod real făcute, în limita unui cuantum rezonabil.

Prima instanță nu a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de dispozițiile legale, doctrină și jurisprudență.

În jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului s-a stabilit cu valoare de principiu regula conform căreia partea care a câștigat procesul va putea obține rambursarea unor cheltuieli doar în măsura în care se constată realitatea, necesitatea și caracterul lor rezonabil.

Înalta Curte constată că instanța de fond în mod greșit a reținut că reclamantei i se cuvin numai cheltuielile efectuate în prezenta cauză cu titlu de taxă timbru, nu și cheltuielile pretins achitate cu titlu de onorariu avocațial în cuantum de 1500 RON, solicitate prin Notele de ședință depuse în fața instanței de fond la data de 15 februarie 2016.

Este adevărat că la dosar a fost depusă chitanța nr. x din 23 noiembrie 2015 care atestă plata acestor cheltuieli cu titlu de onorariu avocațial într-un alt dosar, cu nr. x/2015, și nu în prezenta cauză.

Dar concluzia potrivit căreia rămânerea fără obiect a acțiunii reclamantei, pe considerentul că s-a finalizat procedura răspunderii disciplinare în cazul psihologului B., poate fi asimilată pierderii litigiului, este greșită.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că recurenta a ocazionat cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat în cuantum de 1.500 RON în fața instanței de fond.

Împrejurarea că acțiunea a fost respinsă ca rămasă fără obiect nu este de natură a exonera pârâtul de plata cheltuielilor de judecată.

Astfel fiind, în temeiul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în fond și recurs de către reclamantă.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa, în parte, sentința atacată și, rejudecând, va obliga intimatul-pârât Colegiul Psihologilor din România la plata sumei de 1.570 RON și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A., în fond și recurs. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 163 din 21 iunie 2016 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința atacată și, rejudecând, obligă intimatul-pârât Colegiul Psihologilor din România la plata sumei de 1.570 RON și 200 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă A., în fond și recurs.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 01 martie 2019.

Procesat de GGC - CT