ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 756/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea introdusă pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. x/2015 la data de 23 iunie 2015, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul B., solicitând pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea Deciziei nr. 1014c/263 din 31 octombrie 2014; nr. CDD 240/250 din 31 octombrie 2014, emisă de pârât, comunicată reclamantei în data de 13 noiembrie 2014, cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Prin Sentința civilă nr. 241 din 5 octombrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

- a respins excepția inadmisibilității cererii formulate ca urmare a neîndeplinirii procedurii prealabile, excepție invocată de pârât prin întâmpinare;

- a admis excepția lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată și, în consecință, a respins ca fiind rămasă fără obiect cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B.;

- a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâtul B., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că sentința recurată este nelegală în ceea ce privește obligarea B. la plata către reclamantă a sumei de 1.290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru, pe de-o parte pentru că instanța nu a arătat motivarea în drept pe care se întemeiază această obligație (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.), iar, pe de altă parte, pentru că instanța a aplicat greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) și lit. c) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ și a încălcat dispozițiile art. 23 din Legea nr. 213/2004 privind exercitarea profesiei de psiholog cu drept de liberă practică, înființarea, organizarea și funcționarea B., denumită în continuare Legea nr. 213/2004 (motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.).

În ceea ce privește primul motiv de recurs invocat, recurentul critică faptul că instanța de fond a admis cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, reținând în mod greșit faptul că la data promovării acțiunii în contencios administrativ, respectiv 23 iunie 2015, reclamanta nu cunoștea răspunsul la contestația formulată, deși aceasta fusese soluționată de către conducerea operativă a B., prin Hotărârea nr. 11 din data de 29 ianuarie 2015.

Constată recurentul că, în cauză, Curtea de Apel Timișoara a reținut culpa procesuală a B. pe motivul că acesta nu a adus la cunoștință reclamantei, până la data promovării acțiunii, soluția pronunțată asupra contestației formulate de către reclamantă, reținând faptul că pârâtul ar fi avut obligația aducerii la cunoștință.

În opinia recurentului, tocmai această obligație de aducere la cunoștință, pe care instanța a reținut-o în sarcina B., nu a fost motivată în drept, ci doar superficial și insuficient susținută, prin motive de fapt.

Recurentul critică faptul că în cuprinsul sentinței recurate instanța nu a indicat temeiul legal din care decurge obligația B. de a aduce la cunoștință reclamantei răspunsul la contestația formulată. Arată că, în realitate, o asemenea obligație nu este prevăzută în niciun act normativ care să vizeze activitatea B. și nu poate fi reținută în sarcina acestuia, datorită statutului juridic al acestei instituții, precum și a raporturilor juridice dintre doamna A. și B..

Recurentul apreciază că din faptul că instanța de judecată se află într-o eroare cu privire la statutul juridic al B., precum și la raporturile juridice dintre organizația profesională și membrii acesteia, a decurs și motivarea insuficientă și inexactă a obligării la plata cheltuielilor de judecată, iar, în final, și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004 și încălcarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 213/2004.

Subliniază recurentul că lipsa motivării în drept a soluției, precum și motivarea superficială în fapt, reies din cuprinsul sentinței recurate.

În susținerea motivului de casare privind aplicarea greșită de către instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004 și încălcarea art. 23 din Legea nr. 213/2004, recurentul arată că lipsa motivării în drept, precum și superficiala motivare în fapt a acestei soluții fac dovada faptului că instanța de judecată s-a aflat în eroare cu privire la statutul juridic al B. și la natura raportului juridic dintre doamna A. și B..

Arată recurentul că, în raport de prevederile art. 23 din Legea nr. 213/2004, statutul juridic al B. este acela de persoană juridică de drept privat, de interes public; că în relațiile cu terții B. este asimilat unei autorități publice, în măsura în care își exercită atribuțiile în regim de putere publică, iar în relațiile cu membrii săi, B. este o organizație profesională formată din totalitatea membrilor săi, cu care are raporturi de tip asociativ-corporatist.

Obiectul litigiului în care a fost pronunțată Sentința civilă nr. 241 din 5 octombrie 2015 vizează relația dintre B. și un membru al său, doamna A., și nu relația dintre un petent, străin de organizația profesională, cu o autoritate publică.

Mai mult, actul contestat, a cărui anulare a făcut obiectul litigiului, nu este un act administrativ emis în regim de putere publică de către B., ci este o hotărâre de aplicare a unei sancțiuni disciplinare, emisă cu respectarea prevederilor Codului deontologic și Codului de procedură disciplinară, de către o organizație profesională, față de un membru al său.

Din acest punct de vedere, recurentul consideră că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, asimilând B. unei autorități publice exercitând o activitate în regim de putere publică. În litigiul menționat, raportul dintre reclamantă și pârâtă este unul de natură deontologico-profesională, membrii organizației profesionale făcând parte din structura acesteia, iar actele emise în acest sens vizând raporturile profesionale.

În opinia recurentului, spre deosebire de instituțiile publice, B. nu are reglementată expres obligația de a comunica actele administrative emise sau modul în care acestea pot fi comunicate, întrucât legiuitorul a calificat relația dintre organizația profesională și membrii săi, ca fiind o relație de ordin profesional.

Susține recurentul că, dacă ipotetic ar fi dată o interpretare contrară, anume cea a asimilării raporturilor dintre organizația profesională și membrii săi cu raporturile dintre un petent și o autoritate publică, persoanele care ar răspunde pentru obligația de plată a cheltuielilor de judecată, sunt chiar membrii organizației profesionale, ca parte a structurii organizaționale.

Solicită admiterea recursului formulat și anularea obligației de plată a cheltuielilor de judecată în valoare de 1.290 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru, reținută în sarcina B. prin sentința civilă recurată.

Prin Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., însă, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (2) C. proc. civ., s-a constatat că la cererea de recurs nu a fost atașată dovada achitării taxei de timbru în cuantumul datorat în cauză conform art. 24 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv 200 RON (în raport de motivele de recurs invocate de pârât, respectiv art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.), recurentul-pârât depunând la dosar dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantum de 150 RON, conform dovezii aflate la dosar.

De asemenea, s-a reținut că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 11 mai 2017, completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport, iar recurenta a depus dovada achitării taxei judiciare de timbru în cuantumul datorat.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat în cauză ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Recurentul a invocat în susținerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ., criticând sentința atacată pe motiv că obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată nu este motivată în drept și este dată cu aplicarea greșită a legii.

În ceea ce privește motivarea în drept a obligării pârâtului B. la plata cheltuielilor de judecată în primă instanță, critica recurentului nu vizează norma legală, incidentă în speță, în temeiul căreia partea căzută în pretenții poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată (art. 453 - 454 C. proc. civ.), ci norma legală în temeiul căreia instanța a reținut în sarcina sa obligația de a-i comunica reclamantei soluția la contestația formulată.

Așa cum rezultă din cuprinsul cererii de recurs, apărările recurentului se referă doar la pretinsa inexistență în sarcina acestuia a unei obligații de comunicare a soluției la contestație.

În esență, recurentul susține că nu este o autoritate publică, nu este nici asimilat unei autorități publice și nu are nici o obligație de a comunica soluția dată de un organ al său în soluționarea unei contestații formulate împotriva unei decizii prin care s-a aplicat o sancțiune.

Recurentul consideră că prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în speță și că, spre deosebire de alte instituții publice, Consiliul Psihologilor din România nu are reglementată expres obligația de a comunica actele administrative emise sau modul în care acestea pot fi comunicate.

Înalta Curte are în vedere faptul că, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Verificând conținutul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a prezentat motivele pentru care a înțeles să oblige pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.290 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru, astfel că nu se pot reține argumentele potrivit cărora hotărârea în cauză este nemotivată.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că nu sunt întemeiate nici susținerile și criticile înfățișate de recurentul-pârât subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurent pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivele de nelegalitate invocate sunt neîntemeiate, acestea neputând conduce la reformarea hotărârii atacate, instanța de fond dând o corectă dezlegare cererii de obligare la plata cheltuielilor de judecată.

Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs, în lipsa unor argumente juridice pertinente și concludente, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, recurentul critică în fapt obligarea sa de către instanța de fond la plata sumei de 1.290 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, arătând că aceasta nu se justifică având în vedere obiectul și complexitatea cauzei.

Astfel, Înalta Curte apreciază că aceste critici ale recurentului, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Soluția primei instanțe, de obligare a pârâtului la plata către reclamanta A. a sumei de 1.290 RON cheltuieli de judecată este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Astfel, prin Sentința civilă nr. 241 din 5 octombrie 2015, Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal a respins ca rămasă fără obiect acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul B. și a obligat pârâtul să plătească reclamantei suma de 1.290 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin cererea de recurs formulată, recurentul a solicitat constatarea nelegalității sentinței recurate, cu consecința anulării obligației de plată a cheltuielilor de judecată dispuse prin această sentință.

Înalta Curte constată că problema de drept care trebuie dezlegată în soluționarea recursului este aceea de a cerceta dacă cererea de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, formulată de reclamantă în fața instanței de fond, este întemeiată.

Critica recurentului, potrivit căreia, în cauză, hotărârea este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, este nefondată, pentru următoarele considerente:

Conform dispozițiilor art. 453 alin. (1) din Noul C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

Prin urmare, pentru ca o parte să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată trebuie să se afle în culpă procesuală, adică să cadă în pretenții, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Dispozițiile art. 451 alin. (1) din Noul C. proc. civ. explicitează în ce constau cheltuielile de judecată, respectiv: taxe judiciare de timbru și timbru judiciar, onorariile avocaților, experților și ale specialiștilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare, cheltuieli de transport și, dacă este cazul, de cazare, precum și orice alte cheltuieli necesare bunei desfășurări a procesului.

Înalta Curte apreciază că recurentul s-a aflat în culpă procesuală, astfel că în mod corect prima instanță a decis obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei de prezentul litigiu, constând în taxă judiciară de timbru și onorariu avocațial.

În mod corect a apreciat Curtea de apel că solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată este întemeiată, câtă vreme reclamanta a formulat contestație împotriva deciziei a cărei anulare a solicitat-o, iar pârâtul nu i-a comunicat un răspuns cu privire la aceasta până la data promovării acțiunii în contencios administrativ.

S-a reținut în mod corect în considerentele sentinței recurate că împrejurarea potrivit căreia pârâtul a soluționat contestația la o dată anterioară momentului promovării acțiunii nu este de natură să înlăture culpa procesuală a pârâtului, câtă vreme acesta nu a adus la cunoștința reclamantei soluția pronunțată asupra contestației.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate susținerile recurentului potrivit cărora instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 2 alin. (1) lit. b) și c) din Legea nr. 554/2004, asimilând B. unei autorități publice exercitând o activitate în regim de putere publică, respectiv cele potrivit cărora B. nu are reglementată expres obligația de a comunica actele administrative emise sau modul în care acestea pot fi comunicate, întrucât legiuitorul a calificat relația dintre organizația profesională și membrii săi ca fiind o relație de ordin profesional.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, natura de drept administrativ a raportului dintre părțile în litigiu este recunoscută de B., toate excepțiile și apărările formulate de acesta în primă instanță plecând de la premisa calității de act administrativ a actului emis și a incidenței în speță a prevederilor Legii nr. 554/2004.

Este evident că în soluționarea contestației formulate de reclamantă recurentul a acționat ca o autoritate publică asimilată, iar actelor emise de acesta le sunt aplicabile normele Legii contenciosului administrativ, inclusiv obligația de a răspunde, în termenul indicat, la contestația formulată.

Temeiul legal al obligației recurentului de a soluționa contestația și de a comunica soluția la contestația formulată îl reprezintă, după cum în mod corect a reținut prima instanță, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, devenind incidente prevederile art. 2 lit. h) din acest act normativ, potrivit cărora nesoluționarea în termenul legal a unei cereri reprezintă "faptul de a nu răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen".

Având în vedere că recurentul este emitentul ambelor hotărâri, atât a aceleia prin care s-a aplicat sancțiunea disciplinară reclamantei, cât și a aceleia prin care s-a soluționat contestația administrativă formulată de reclamantă, recurentul-pârât avea obligația de a realiza comunicarea acestor hotărâri, iar nerespectarea acestei obligații îndreptățește partea să primească cheltuielile de judecată.

Din acest punct de vedere recurentul s-a aflat în culpă procesuală și în mod corect prima instanță a decis obligarea sa la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate reclamantei de prezentul litigiu, respectiv taxa judiciară de timbru și onorariul avocațial.

Astfel, în mod corect instanța de fond a reținut culpa procesuală a pârâtului și a făcut aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 451 din C. proc. civ.

Instanța de fond a procedat corect în ceea ce privește stabilirea cuantumului cheltuielilor de judecată în raport de soluția pronunțată, asigurând proporționalitatea cu gradul de complexitate a cauzei și cu munca depusă de avocatul reclamantei.

Prin urmare, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentului sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, deoarece instanța de fond în mod corect a admis pretențiile reclamantei privind plata cheltuielilor de judecată, astfel că hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond nu a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârât ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 241 din 5 octombrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 februarie 2018.

Procesat de GGC - LM