ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1715/2018

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și contencios administrativ, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și Ministerul Finanțelor Publice, cu citarea obligatorie, în calitate de expert, a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, să se constate discriminarea și faptul că erau îndreptățiți încă din anul 2015 la stabilirea drepturilor salariale prin luarea în considerare a unei valori de referință sectorială de 445,5 RON și, pe cale de consecință să li plătească diferențele de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse in legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 445,5 RON, de la data de 01.12.2015, pană la data de 01.10.2016, reprezentând 405 majorat cu 10% în baza Legii nr. 293/2015, respectiv obligarea pârâților de rând 1-3 la plata sumelor reprezentând aceste diferențe și repararea prejudiciului produs, prin acțiunea acestora, prin actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențe de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plătii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate în capătul de cerere 2, având in vedere și Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunțată în dosarul nr. x, a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

2.1. Prin sentința civilă nr. 751 din 12 decembrie 2017, Tribunalul Teleorman, secția conflicte de muncă, asigurări sociale și de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, invocate din oficiu, și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, apreciind, în esență, că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2), Capitolul VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

2.2. Prin sentința civilă nr. 845 din 27 februarie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței sale materiale, invocată din oficiu, și a declinat competența materială de soluționare a prezentei cauze, în favoarea Tribunalului Teleorman.

A constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție, în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de apel a apreciat că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, întrucât cererea reclamanților nu reprezintă o plângere formulată împotriva ordinelor sau dispozițiilor de stabilire a drepturilor salariale, nefiind solicitată anularea unor astfel de acte.

Prevederile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 sunt de strictă interpretare și aplicare, neputând fi extinse la alte situații decât cele prevăzute în mod expres de legiuitor.

În consecință, constatând că reclamanții solicită obligarea pârâților la plata unor drepturi bănești, izvorâte dintr-un raport de muncă, fără însă a solicita anularea actelor de stabilire a drepturilor salariale, Curtea a reținut că litigiul are natura unui conflict de muncă și nu de contencios administrativ, competența materială a instanței fiind astfel stabilită în raport de prevederile art. 266 din Codul Muncii și art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011 raportat la art. 210 din Legea nr. 62/2011.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

În speță, instanța de judecată a fost învestită cu cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. privind obligarea pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și Ministerul Finanțelor Publice, la plata diferențelor de salarii (actualizate cu indicele de inflație) calculate (cu respectarea dispozițiilor cuprinse in legile de salarizare unitară) pe baza valorii de referință sectorială de 445,5 RON, de la data de 01.12.2015, pană la data de 01.10.2016, reprezentând 405 majorat cu 10% în baza Legii nr. 293/2015, respectiv obligarea pârâților de rând 1-3 la plata sumelor reprezentând aceste diferențe și repararea prejudiciului produs, prin actualizarea sumelor stabilite mai sus, cu indicele de inflație stabilit de Institutul Național de Statistică și prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligații de plată privind diferențe de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenței plătii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate (datele la care s-au efectuat plățile indemnizațiilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate în capătul de cerere 2.

Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în raport de petitul acțiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal strict în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Totodată, constată instanța că litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceștia au adresat ordonatorilor de credite pârâți o cerere de acordare a diferențelor salariale solicitate pe calea acțiunii în instanță, iar aceștia au respins-o sau nu au soluționat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. x.

Înalta Curte reține că obiectul cauzei de față îl reprezintă strict acțiunea pentru plata unor drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) din Codul muncii:

"Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii", iar art. 210 din Legea nr. 62/2011 arată că "cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Dând eficiență principiului disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanța se pronunță în limitele învestirii, având în vedere dispozițiile legale sus-menționate și obiectul acțiunii de față, Înalta Curte apreciază este competentă să soluționeze cauza în primă instanță secția specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Teleorman, învestită inițial de reclamanți.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Teleorman, secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții B., E., F., G., C., D., A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism din cadrul Parchetului ICCJ, Ministerul Public - Parchetul ICCJ, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în favoarea Tribunalului Teleorman, secția Litigii de Muncă, Asigurări Sociale și contencios administrativ.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 aprilie 2018.