ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4367/2019

Ședința publică din data de 1 octombrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Dâmbovița sub nr. x/21.12.2019, reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună obligarea pârâților la reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate și conex, prin includerea procentului de 4%, respectiv 8% prevăzut de O.G. nr. 13/2008, precum și a procentului de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484,18 RON, începând cu 01.12.2015, precum și repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâților la plata pentru fiecare lună, până la recunoașterea efectivă a dreptului, a diferenței dintre venitul la care sunt îndreptățite și venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflație și la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilității fiecărei obligații lunare de plată și până la data plății efective, precum și obligarea pârâtului Ministerul Finanțelor Publice, să asigure pârâtului Ministerului Public sumele necesare acestor drepturi salariale.

2.1. Prin sentința civilă nr. 873 din 22.05.2019, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

În esență, în considerentele sentinței, Tribunalul Dâmbovița a reținut că potrivit dispozițiilor art. 37 și art. 60 din Legea nr. 567/2004, coroborat cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 284/2010, salarizarea personalului auxiliar și conex din cadrul instanțelor judecătorești se stabilește prin legea specială, în speță legea salarizării unitare, care stabilește că gestiunea sistemului de salarizare a personalului din instituțiile și autoritățile publice se asigură de fiecare ordonator principal de credite.

Conform art. 7 din cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, Curtea de Apel București (Secția de contencios administrativ și fiscal) este instanța competentă material să soluționeze plângerile formulate împotriva modului de stabilire a drepturilor salariale. Dispoziții similare se regăsesc și în O.U.G. nr. 83/2004 (art. 11) ca și în actuala lege a salarizării unitare.

Iar, potrivit art. 7 din cap. VIII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 prin derogare de la art. 37 din lege, personalul salarizat potrivit prezentului capitol (în cazul reclamanților fiind incidente dispozițiile art. 17 din același capitol), nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 20 de zile calendaristice de la data comunicării actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, iar împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București.

Tribunalul a mai reținut și că, nici formularea unui capăt de cerere privitor la plata unor sume de bani reprezentând diferențe salariale, a unor actualizări cu rata inflației ori aplicării unor dobânzi legale penalizatoare, nu este de natură a atrage competența materială a tribunalului în condițiile în care aceste capete de cerere sunt accesorii celor principale iar potrivit art. 123 C. proc. civ. în privința acestora operează de drept prorogarea de competență în favoarea instanței sesizată cu cererea principală.

2.2. La data de 04.06.2019, cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, care prin sentința civilă nr. 305 din 26 iunie 2019 a admis excepția necompetenței materiale, a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de lângă Curtea de Apel București, Parchetul de pe lângă Tribunalul Teleorman și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării în favoarea Tribunalului Ilfov, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat cauza Inaltei Curti de Casatie si Justitie, secția contencios administrativ și fiscal în vederea solutionarii conflictului negativ de competență.

Pentru a pronunța această soluție Curtea de Apel a reținut că nu se formulează critici de nelegalitate ale actelor administrative emise de ordonatorul de credite, nu se solicită anularea unor astfel de acte și nu se critică un eventual refuz de emitere a unor acte administrative prin care să se stabilească o altă salarizare, ci doar se solicită obligarea la plata unor drepturi salariale pe care reclamanții le consideră cuvenite și neplătite. În condițiile în care nu se solicită cenzurarea unor acte administrative de stabilire a drepturilor salariale, Curtea a apreciat că nu sunt incidente prevederile speciale ale art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, ci dispozițiile dreptului comun în materia dreptului muncii, potrivit cărora competența materială în primă instanță aparține secției specializate în litigii de muncă a tribunalului.

Înalta Curte constată că obiectul acțiunii urmărește obligarea pârâților la reîncadrarea și recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizației brute lunare ce se cuvine personalului auxiliar de specialitate și conex.

În drept acțiunea reclamanților a fost întemeiată pe prevederile Codului muncii considerente pentru care în ceea ce privește stabilirea competenție materiale de soluționare a unor astfel de cauze, potrivit art. 269 alin. (1) - (3) din Codul muncii în vigoare la momentul introducerii acțiunii:,,(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.

(2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul.

(3) Dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanța competentă pentru oricare dintre reclamanți."

Sub aspectul stabilirii competenței materiale și teritoriale acest text este completat de Legea dialogului social nr. 62/2011, care potrivit art. 208, "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", iar potrivit art. 210 "Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul."

Așadar, dispozițiile legale citate reglementează competența generală, materială dar și teritorială a instanțelor judecătorești în ce privește soluționarea la fond a conflictelor de muncă.

Aceste dispoziții sunt conforme cu prevederile art. 95 pct. 1 din C. proc. civ. - Legea nr. 134/2010, aplicabil ca drept comun, potrivit cărora:

"Tribunalul judecă în primă instanță, toate cererile care nu sunt date prin lege în competența altor instanțe."

În privința competenței teritoriale, legislația muncii derogă de la dreptul comun reprezentat de prevederile art. 107 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că aceasta aparține nu instanței de la domiciliul sau sediul pârâtului, ci celei de la domiciliul (sau reședința) reclamantului (după caz, sediul acestuia), sau locul de muncă.

În speță, având în vedere că reclamanții sunt specialiști IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Teleorman sunt incidente în ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale dispozițiile art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia Curții Constituționale nr. 290/2018, prin care s-a constatat că sintagma "de competența instanței la care își desfășoară activitatea" din cuprinsul art. 127 alin. (1) din C. proc. civ., precum și sintagma "care își desfășoară activitatea la instanța competentă să judece cauza" din cuprinsul art. 127 alin. (2) din C. proc. civ. sunt neconstituționale.

În concluzie, stabilirea competenței teritoriale se face în raport de prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. și interpretările date de Curtea Constituțională prin Decizia nr. 290/2018 conform cărora în astfel de situații competent să soluționeze cauza este orice tribunal din cadrul razei jurisdicționale ale unei curți de apel învecinată. Cum reclamanții își au domiciliul în județul Teleorman, Tribunalul Teleorman fiind în raza de jurisdicție a Curții de Apel București, iar Tribunalul Dâmbovița este în raza de jurisdicție a Curții de Apel Ploiești, curte învecinată administrativ cu Curtea de Apel București, Înalta Curte apreciază că prima instanță sesizată, respectiv Tribunalul Dâmbovița este competent să soluționeze cauza.

Pentru considerentele expuse și în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâții STATUL ROMÂN PRIN MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, MINISTERUL PUBLIC-PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL BUCUREȘTI, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ TRIBUNALUL TELEORMAN și CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, în favoarea Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 1 octombrie 2019.