ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1760/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, suspendarea executării actelor administrative reprezentate de Deciziile nr. 346/27.02.2015, nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015, emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor și Investițiilor Financiare, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 1356 din 13 mai 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, a dispus suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015 până la pronunțarea instanței de fond și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, cât și reclamanta S.C. A. S.A., ambele invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Arată recurenta că instanța de fond a interpretat în mod greșit textele legale incidente în cauza de față și a făcut o aplicare greșită a normelor speciale incidente domeniului instrumentelor și investițiilor financiare, apreciind în mod greșit că se impune suspendarea Deciziei nr. 346/27.02.2015 deoarece sunt îndeplinite cerințele prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

În opinia recurentei în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative de admisibilitate prevăzute în art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Subliniază recurenta că deciziile atacate întrunesc toate condițiile cerute de lege pentru încheierea lor valabilă (ad validitatem), respectiv:

- sunt emise de către o autoritate publică, în conformitate cu dispozițiile art. 2 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ;

- sunt emise în vederea executării legii ori a organizării legii, în speță în temeiul Legii nr. 297/2004 privind piața de capital și a O.U.G. nr. 93/2012, cu modificările și completările ulterioare;

- sunt emise în temeiul competențelor de supraveghere și control cu care A.S.F. este învestită;

- sunt motivate atât în fapt - în cuprinsul deciziilor sunt menționate faptele care au fost reținute de către A.S.F., cât și în drept - textele legale în baza cărora au fost emise;

- au fost comunicate persoanelor destinatare.

Mai arată recurenta că deciziile contestate se circumscriu domeniului de aplicabilitate definit de legislația primară pentru un act individual emis de A.S.F. și îndeplinesc cerințele motivării în fapt și în drept a actului administrativ de autoritate.

În opinia recurentei, după cum a reținut în mod constant și jurisprudența în domeniu, simpla constatare că reclamanta a formulat critici la adresa actului administrativ nu este aptă să conducă la răsturnarea prezumției de legalitate pe care se fondează caracterul executoriu al acestuia.

Concluzionează recurenta în sensul că operațiunile economice și rațiunile care au fundamentat constituirea legăturii intragrup au fost detaliate în cuprinsul actelor individuale atacate; contractele încheiate în speță au fost analizate inclusiv din perspectiva rațiunii economice, urmărind aici elemente minime de protejare a propriilor interese și diligență cum ar fi: respectarea termenelor de rambursare stabilite/îndeplinirea obligațiilor de plată, constituirea de garanții, înregistrarea acestora pentru opozabilitate, eventual executarea acestora în vederea conservării proprietății și a protejării propriilor interese, etc.

Precizează recurenta că în acest sens au fost urmărite, în baza documentelor și informațiilor deținute, toate elementele care, însumate, să conducă la concluzia că aceste operațiuni economice au fost reale, fundamentate și asupra cărora părțile contractante au depus eforturile minime pentru asigurarea eficienței, rațiunii economice și de protejare a intereselor patrimoniale proprii.

Recurenta apreciază că nu se poate reține argumentația potrivit căreia deciziile autorității nu cuprind justificarea pentru care a fost extinsă prezumția de acțiune concertată de la o persoană la alta, respectiv că toate aceste persoane acționează în mod concertat între ele.

În opinia recurentei, rezultă că actele individuale atacate conțin atât temeiurile de fapt, cât și temeiurile de drept avute în vedere în susținerea acestora și că nu există argumente juridice aparent valabile de natură a justifica suspendarea executării acestora.

Arată recurenta că nici condiția privind producerea unei pagube iminente, în sensul art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, nu a fost îndeplinită, deoarece reclamanta nu a justificat în mod obiectiv condiția necesității prevenirii pagubei iminente, ci a justificat un pretins prejudiciu printr-o serie de argumente greșite, de natură a induce în eroare.

Astfel, reclamanta a justificat un pretins prejudiciu prin faptul că îi este afectat dreptul de proprietate asupra deținerilor, că va suferi o pierdere patrimonială în situația în care vinde acțiunile, că repunerea in situația anterioară este imposibilă, că exercițiul dreptului de vot este suspendat, că în cazul neîndeplinirii obligațiilor din deciziile contestate va fi supusă la sancțiuni.

În opinia recurentei, reclamanta nu a dovedit faptul că interesele acesteia ar putea fi afectate semnificativ prin imposibilitatea de exercitare a drepturilor de vot pentru acțiunile ce depășesc plafonul de deținere legal, iar suspendarea drepturilor de vot nu constituie o pagubă materială iminentă în sensul legii contenciosului administrativ și, în orice caz, nu își are izvorul în actele administrative contestate, ci în temeiul legii, aceasta operând ope legis (art. 286

1

alin. (2) din Legea nr. 297/2004).

Recurenta-reclamantă arată că în cuprinsul actelor contestate rezultă că deciziile au fost emise de Președintele autorității, dl. B., deși conform dispozițiilor imperative ale legii există doar un singur organ care poate aplica sancțiuni în domeniu, iar la dosarul cauzei nu se află depuse nici un fel de acte în baza cărora să se poată ajunge la concluzia că actul administrativ a fost emis de Consiliu.

Arată recurenta că, prin sentința pronunțată, instanța de judecată a reținut că președintele autorității este doar semnatarul și nu emitentul actelor contestate; că, în opinia instanței, deciziile contestate sunt emise de către Consiliul ASF, întrucât în preambulul actelor ar exista mențiunea conform căreia "Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară a decis emiterea următorului act individual".

Recurenta invocă interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8, art. 212 din O.U.G. nr. 93/2012, respectiv art. 274 din Legea nr. 297/2004, în lumina prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Subliniază recurenta că din lectura dispozițiilor legale enunțate rezultă că singura entitate din cadrul ASF care are atribuția de a aplica sancțiuni este Consiliul ASF, iar dispozițiile legale nu prevăd niciunde posibilitatea delegării acestor atribuții/competențe către alte persoane, adoptarea oricăror decizii de delegare a unor astfel de competențe fiind contrară prevederilor exprese ale legii.

În opinia recurentei, prima instanță, analizând sumar actul, a interpretat greșit dispozițiile legale, considerând, pe de o parte, că Președintele este doar semnatarul actului și nu emitentul actului, iar, pe de altă parte, că această persoană poate semna astfel de acte de sancționare.

Se arată în motivele de recurs că analiza situației din speță conducea către o concluzie contrară celei reținute de prima instanță, și anume că deciziile contestate au fost emise de Președintele ASF, cu încălcarea dispozițiilor legale, de vreme ce la dosarul cauzei nu a fost depus nici un document din care să rezulte că emitentul actului ar fi fost Consiliul ASF, și nu Președintele autorității.

Mai arată recurenta că nicăieri în cuprinsul dispozițiilor O.U.G. nr. 93/2012 și nici în vreo altă prevedere legală nu se menționează că Președintele poate semna deciziile emise de Consiliul ASF, astfel că, chiar dacă s-ar considera, prin absurd, că în realitate emitentul deciziilor este Consiliul ASF, iar Președintele este doar semnatarul acestora, nu există nicio prevedere legală care să permită Consiliul delegarea atribuțiilor de semnare.

În concluzie, arată recurenta, contrar celor reținute de prima instanță, în interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, aparența de drept era în favoarea reclamantei în ceea ce privește argumentul de suspendare privind emiterea deciziilor contestate de către o persoană care nu are competența legală, respectiv necompetența Președintelui ASF - dl. B. de a dispune sancționarea acesteia.

Prin Raportul întocmit la data de 28 octombrie 2016, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererile de recurs îndeplinesc atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, s-a reținut că ambele recursuri au fost declarate și motivate cu respectarea termenului prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 17 noiembrie 2016, completul de filtru a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursurile declarate în cauză ca nefondate, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din Noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurentele au invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

Analizând cererile de recurs, Înalta Curte constată că susținerile recurentelor se circumscriu motivului de recurs prevăzut la pct. 8 art. 488 alin. (1) din Noul C. proc. civ., potrivit căruia, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

În cadrul acestui motiv de recurs, recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a indicat dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004 ca fiind normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond, iar recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. a invocat interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 8, art. 212 din O.U.G. nr. 93/2012, respectiv art. 274 din Legea nr. 297/2004, în lumina prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că, în motivarea cererii de recurs, recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară reiterează sub o altă formă considerentele prezentate prin apărările formulate în fața instanței de fond, fără a dezvolta un raționament juridic pentru care apreciază că sentința recurată este neîntemeiată, fără a aduce reale critici modului în care Curtea de apel a soluționat prezenta cauză, fiind nemulțumită de fapt de soluția pronunțată de aceasta.

Astfel, Înalta Curte apreciază că argumentele recurentei-pârâte vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material nu sunt întemeiate.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, în speță, prin cererea adresată instanței, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor administrative reprezentate de Deciziile nr. 346/27.02.2015, nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015, emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor și Investițiilor Financiare, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 1356 din 13 mai 2015, care face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis, în parte, cererea de suspendare a executării, în sensul că a dispus suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015 până la pronunțarea instanței de fond și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că, deși cerința existenței unui caz bine justificat a fost dovedită de reclamantă în privința celor trei decizii contestate, în ceea ce privește cerința privind existența unei pagube iminente, aceasta a fost dovedită numai cu privire la Decizia ASF nr. 346/27.02.2015, motiv pentru care, ținând cont de exigența legală care impune îndeplinirea cumulativă a acestor cerințe, în temeiul dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004, a admis în parte cererea, a dispus suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015 până la pronunțarea instanței de fond și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015.

Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș) și t) din același act normativ.

Astfel, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară susține, în esență, că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 nu sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, ignorând argumentele aduse de pârâtă în susținerea poziției sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În opinia instanței de fond, împărtășită și de instanța de control judiciar, în speță această condiție este îndeplinită în privința măsurilor dispuse prin cele trei decizii atacate.

Astfel, în mod corect s-a reținut în considerentele sentinței recurate că există un caz bine justificat decurgând din motivarea insuficientă a celor trei decizii și constând în împrejurarea că autoritatea pârâtă nu a indicat care este raționamentul, care sunt premisele concrete în fapt și în drept care susțin acțiunea concertată în raport de fiecare persoană în parte, respectiv fiecare din grupurile de persoane între ele.

În mod corect curtea a apreciat că, la o analiză sumară a actelor, se remarcă inexistența unei corelări între textele legale invocate - art. 2 alin. (3) lit. a), c) și j) din Regulament și situația de fapt expusă, astfel încât nu se poate stabili în mod cert incidența prezumțiilor reținute; chiar dacă deciziile contestate prezintă situația de fapt și temeiurile de drept, ceea ce ar putea conduce la concluzia că actele îndeplinesc cerința de a fi motivate, Curtea a constatat că din conținutul deciziilor nu rezultă raționamentul concret, în fapt și în drept, pentru care persoanele și grupurile de persoane acționează concertat unele cu altele, respectiv fiecare între ele, autoritatea pârâtă justificându-și măsurile dispuse pe o enumerare a unor diverse împrejurări de fapt privind anumite persoane, fără însă ca această situație de fapt să fie corelată în vreun fel cu textele legale enumerate.

Pe de altă parte, Curtea a constatat că nu se poate stabili conexiunea dintre cele 6 (șase) grupuri de persoane, concertarea fiecăreia dintre entități nefiind calificată sau corelată prin raportare la textul legal aplicabil, ci printr-o referire generală la prevederile art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004, prin raportare la art. 2 alin. (3) lit. a), c) și j) din Regulamentul nr. 1/2006.

În opinia instanței de fond, însușită și de instanța de control judiciar, insuficienta motivare a actului administrativ rezultă și din maniera generică în care sunt expuse împrejurările de fapt pretins relevante analizei, ceea ce evidențiază insuficiența raționamentului, dar și inexactitatea informațiilor prezentate, din trimiterile care se fac la momente sau fapte ce nu pot fi localizate în timp, din referirile la operațiuni economice derulate de alte persoane decât cele față de care s-au luat măsurile dispuse prin decizie, argumentația rezumându-se la prezentarea unor suspiciuni în legătură cu anumite tranzacții.

Curtea de apel a apreciat în mod corect că maniera de expunere a prezumției legale de concertare, prin prisma situației de fapt, în lipsa unui raționament complet și fundamentat, este de natură să genereze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziilor atacate, cerința cazului bine justificat fiind îndeplinită.

"Paguba iminentă", cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În cauză, Curtea a constatat că, în ceea ce privește Decizia ASF nr. 346/27.02.2015, reclamanta a dovedit îndeplinirea acestei condiții, din probele administrate și argumentele prezentate rezultând că scăderea prețului acțiunilor poate fi în mod rezonabil estimată la un procent de minim 15%, prejudiciul material fiind previzibil.

A reținut curtea că, drept efect al acestei decizii, reclamanta este obligată să vândă acțiunile care depășesc limita de deținere, în termen de 3 luni de la data la care i s-au comunicat actele care constată depășirea limitei de 5% din capitalul social al C.

Având în vedere că, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziilor contestate, persoanele reținute ca acționând concertat dețin împreună o participație de 23,46 % din acțiunile C. și că, din acest procentaj, reclamanta deține un număr de 4,55498 % acțiuni, curtea a apreciat în mod corect că punerea la vânzare a unui număr semnificativ de acțiuni (lipsite de lichiditate) ar conduce în mod evident la o scădere a prețului, care poate fi în mod obiectiv estimată prin raportare la limitele de variație impuse de regulamentele de funcționare a bursei.

În mod corect a reținut Curtea de Apel că, în ipoteza anulării actului administrativ, prejudiciul suportat de reclamantă ca efect al vânzării forțate a acțiunilor C. ar fi imposibil de înlăturat, dat fiind că tranzacționarea acțiunilor în cadrul unei societăți listate pe bursă se poate realiza numai în cadrul bursei, iar repunerea părților în situația anterioară, respectiv redobândirea dreptului de proprietate asupra acțiunilor C. ar fi, practic, imposibilă.

La pronunțarea soluției, Curtea a avut în vedere că toate argumentele reclamantei sunt susținute de opinia legală privind existența unei pagube iminente generate de punerea în executare a actelor administrative, întocmită de D. și depusă la dosarul cauzei.

În mod corect a apreciat Curtea de Apel că, dacă în ceea ce privește Decizia ASF nr. 346/27.02.2015, această cerință legală obligatorie este îndeplinită, în privința Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015, prin care se suspendă exercițiul drepturilor de vot ale reclamantei în cadrul adunării generale, nu a fost dovedită existența unei pagube iminente.

Drept urmare, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că în cauză sunt îndeplinite, în parte, cumulativ, cerințele prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, motiv pentru care a admis în parte cererea de suspendare, a dispus suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015 emisă de pârâtă și a respins ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015.

Partea învederează faptul că prin recursul formulat a înțeles să critice exclusiv considerentele sentinței ce privesc motivul de suspendare privind necompetența Președintelui ASF - dl. B. de a dispune sancționarea reclamantei, deciziile contestate fiind emise, în opinia sa, de o persoană care nu are competența legală în acest sens.

În motivele de recurs formulate, recurenta-reclamantă arată că deciziile contestate au fost emise de Președintele autorității, dl. B., deși conform dispozițiilor imperative ale legii există doar un singur organ care poate aplica sancțiuni în domeniu, și anume Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară, iar la dosarul cauzei nu se află depuse nici un fel de acte în baza cărora să se poată ajunge la concluzia că actul administrativ a fost emis de către acest Consiliu.

Recurenta critică faptul că instanța de judecată a reținut că președintele autorității este doar semnatarul și nu emitentul actelor contestate, aceasta apreciind că deciziile atacate au fost emise de către Consiliul Autorității de Supraveghere Financiară, așa cum rezultă din mențiunea cuprinsă în preambulul actelor contestate.

Înalta Curte constată că este corectă concluzia judecătorului fondului cauzei, potrivit căreia faptul că deciziile sunt semnate de președintele Autorității de Supraveghere Financiară, dl. B., care are și calitatea de președinte al Consiliului acestei autorități, nu poate conduce la concluzia că acesta este și emitentul actelor, așa cum afirmă în mod eronat reclamanta.

În mod corect a reținut instanța de fond că semnarea deciziilor adopate de Consiliu este o atribuție legală a președintelui, această împrejurare nefiind în măsură să pună sub semnul întrebării legalitatea formală a actelor, nici măcar la nivel de aparență.

Prin urmare, este nefondată critica recurentei-reclamante în sensul că aparența de drept era în favoarea reclamantei în ceea ce privește argumentul de suspendare privind emiterea deciziilor contestate de către o persoană care nu are competența legală, respectiv necompetența Președintelui ASF - dl. B. de a dispune sancționarea acesteia.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind dată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursurile declarate de către pârâtă și de către reclamantă ca nefondate, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 1356 din 13 mai 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge recursul incident declarat de reclamanta S.C. "A." S.A. împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 mai 2017.