ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2171/2017

Ședința publică din data de 9 iunie 2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 23.03.2015, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor și Investițiilor Financiare, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, suspendarea executării Deciziei A.S.F. nr. 346/27.02.2015 și a actelor administrative subsecvente acesteia, respectiv Deciziile A.S.F. nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015, până la soluționarea definitivă în fond a cauzei și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1189/2015 din 27 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de S.C. A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor și Investițiilor Financiare, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În motivarea recursului declarat se arată că instanța de fond a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b din C. proc. civ., nemotivând deloc înlăturarea cerinței "existenței unei pagube iminente", care are relevanță legală substanțială în examinarea și pronunțarea unei soluții asupra unei cereri de suspendare a unor acte administrative.

Arată recurenta că instanța de fond a analizat insuficient, superficial, motivele aparenței de nelegalitate a actelor administrative atacate, pe care le-a invocat în cererea de chemare în judecată, răspunsul la întâmpinare și concluziile scrise.

Mai arată recurenta că instanța de fond a încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. c din C. proc. civ., omițând să se pronunțe asupra capătului de cerere privind obligarea intimatei A.S.F. la plata cheltuielilor de judecată, iar în considerente nu se regăsesc motivele instanței în legătură cu această cerere.

Arată recurenta că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, care stabilește cerințele necesar a fi îndeplinite în mod cumulativ pentru admiterea cererii de suspendare a actelor administrative, respectiv să existe o plângere prealabilă, să existe un caz bine justificat și să fie iminentă producerea unei pagube, iar Curtea avea obligația să verifice fiecare dintre aceste condiții și să se pronunțe motivat asupra fiecăreia.

Apreciază recurenta că dreptul la un proces echitabil prevăzut de C. proc. civ. și de Convenția Europeană a Drepturilor Omului a fost încălcat, că instanța de fond fie nu a analizat argumentele de fapt și de drept prezentate de reclamantă, fie le-a analizat parțial și/sau prin raportare la temeiuri de drept străine, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, ori cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susține recurenta că instanța de fond a respins nemotivat argumentele de fapt și de drept ale acesteia, sau a respins eronat argumentele de fapt și/sau de drept arătate în cererea de chemare în judecată și în răspunsul la întâmpinare, ceea ce echivalează cu lipsa motivării, ori cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

În opinia recurentei, instanța a omis cu desăvârșire să verifice îndeplinirea cerinței "existenței unei pagube iminente", singura motivare cuprinsă în sentința atacată fiind aceea că "neîndeplinirea condiției privind existența cazului bine justificat nu mai impune analiza existenței unei pagube iminente", motivare care, în lumina textelor legale, doctrinare și jurisprudențiale nu poate fi primită, și care conduce la necesitatea casării sentinței recurate. Arată recurenta că faptul că cerințele trebuie îndeplinite cumulativ nu exonerează instanța de obligația analizării fiecăreia dintre acestea.

Recurenta invocă faptul că în ceea ce privește cerința "cazului bine justificat", a argumentat pe larg faptul că actele atacate nu sunt motivate, atât prin raportare la situația de fapt reținută în cuprinsul acestora, cât și prin raportare la temeiurile de drept aplicabile acelor situații de fapt, însă Curtea, în mod greșit, s-a limitat la o analiză cantitativă și de formă a actelor administrative atacate, iar nu la o analiză calitativă a acestora și a motivelor expuse în cererea de chemare în judecată și răspunsul la întâmpinare.

În opinia recurentei, instanța nu a examinat în concret motivele care conturau aparența de nelegalitate a actelor administrative, ci s-a limitat la inventarierea scriptică a existenței unor împrejurări de fapt și a unor temeiuri legale în cuprinsul actelor administrative, fără să existe un demers examinatoriu logico-juridic asupra acestora, prin raportare la considerațiile părților, ceea ce echivalează cu insuficienta motivare a concluziei lipsei "cazului bine justificat".

Recurenta critică faptul că instanța de fond a omis să se pronunțe asupra cererii privind plata cheltuielilor de judecată, care au fost precizate corespunzător în dosar, iar sentința recurată nu conține nicio considerație a instanței în legătură cu această cerere.

Prin Raportul întocmit la data de 12 decembrie 2016, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., s-a constatat că cererea de recurs îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a și c) - e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, s-a reținut că recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 2 februarie 2017, completul de filtru a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ.

Părțile nu au depus puncte de vedere la raport.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Recurenta a invocat în susținerea recursului declarat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din Noul C. proc. civ.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 din C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurentă în contextul factual prezentat în sentința atacată.

În susținerea acestui motiv de recurs, recurenta a arătat doar că instanța de fond nu a motivat deloc înlăturarea cerinței "existenței unei pagube iminente", care are relevanță legală substanțială în examinarea și pronunțarea unei soluții asupra unei cereri de suspendare a unor acte administrative, respectiv a analizat insuficient, superficial, motivele aparenței de nelegalitate a actelor administrative atacate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Verificând conținutul hotărârii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată, astfel că acest motiv de recurs nu este fondat.

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Așa cum se poate observa din considerentele sentinței recurate, instanța de fond a prezentat motivele pentru care a înțeles să respingă acțiunea recurentei-reclamante, analizând fiecare dintre aspectele susținute de aceasta ca și temei al nelegalității actelor administrative atacate, iar împrejurarea că aceasta a înțeles să dea valoare susținerilor pârâtei din întâmpinare și din cuprinsul actelor administrative atacate nu conduce la ideea că hotărârea în cauză este nemotivată, ci doar la concluzia că aspectele prezentate în apărare de pârâtă corespund prevederilor legale și contractuale încălcate de reclamantă, în calitate de beneficiar.

Înalta Curte, legal învestită cu soluționarea prezentului recurs, constată că sunt întemeiate în parte susținerile și criticile înfățișate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, temeiul de drept invocat fiind art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pentru a ajunge la soluția de admitere a recursului, instanța de control judiciar a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este întemeiat și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele și lucrările dosarului rezultă faptul că, în speță, prin cererea adresată instanței, reclamanta a solicitat suspendarea executării actelor administrative reprezentate de Deciziile nr. 346/27.02.2015, nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015, emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor și Investițiilor Financiare, până la pronunțarea instanței de fond.

Prin sentința civilă nr. 1189/2015 din 27 aprilie 2015, care face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 346/27.02.2015, nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că nu va proceda la analiza realității economice a tranzacțiilor succesive ce au avut loc între societățile menționate și finanțatorii acestora, acest aspect excedând procedurii suspendării prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004, putând fi analizat și dezlegat definitiv doar cu ocazia soluționării fondului cauzei.

Curtea a avut în vedere, cu ocazia suspendării, aspectele care se referă strict la motivarea corespunzătoare a actului, prin prisma dispozițiilor legale aplicabile, aspecte invocate de altfel și de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Curtea a reținut că din analiza condițiilor de formă ale actelor administrative nu se poate concluziona că acestea nu sunt corespunzător motivate, astfel că, cel puțin în privința motivării actelor administrative, nu se poate identifica existența unui caz bine justificat de natură a impune suspendarea acestora.

Curtea de apel a concluzionat în sensul că nu se poate identifica vreun aspect de aparentă nelegalitate în legătură cu actele a căror suspendare a fost solicitată, astfel că în speță nu s-a făcut dovada existenței unui caz bine justificat în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Reținând neîndeplinirea condiției privind existența cazului bine justificat, instanța de fond a apreciat că nu se mai impune analiza existenței unei pagube iminente, potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, cele două condiții trebuind să fie întrunite cumulativ.

Înalta Curte are în vedere că măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene.

Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R 89/13.09.1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt supuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare.

Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, " în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond".

Deci, art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 impune, în acest scop, două condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, cazul bine justificat și iminența unei pagube, conform definițiilor legale cuprinse în art. 2 alin. (1) lit. ș și t) din același act normativ.

Astfel, pentru a admite o cerere de suspendare a executării unui act administrativ întemeiată pe art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, act care este, ca regulă generală, executoriu din oficiu, instanța de fond trebuie să constate și să motiveze îndeplinirea cumulativă a celor două condiții cerute de dispozițiile menționate, suspendarea executării unui act administrativ fiind o măsură excepțională.

În recursul său, reclamanta S.C. A. S.A. a arătat că aceste două condiții prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, ignorând argumentele aduse de reclamantă în susținerea acțiunii sale.

Or, cazul bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate.

Îndeplinirea condițiilor cazului bine justificat și a iminenței unei pagube sunt supuse aprecierii judecătorului, care efectuează o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza circumstanțelor de fapt și de drept ale cauzei. Acestea trebuie să ofere indicii suficiente de răsturnare a prezumției de legalitate și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube în cazul particular supus evaluării.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu va cerceta îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ.

Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului, pentru că în cadrul procedurii suspendării executării, pe calea căreia pot fi dispuse numai măsuri provizorii, nu este permisă prejudecarea fondului litigiului.

În opinia instanței de control judiciar, în speță această condiție este îndeplinită în privința măsurilor dispuse prin cele trei decizii atacate.

Astfel, Înalta Curte apreciază că există un caz bine justificat decurgând din motivarea insuficientă a celor trei decizii și constând în împrejurarea că autoritatea pârâtă nu a indicat care este raționamentul, care sunt premisele concrete în fapt și în drept care susțin acțiunea concertată în raport de fiecare persoană în parte, respectiv fiecare din grupurile de persoane între ele.

La o analiză sumară a actelor, se remarcă inexistența unei corelări între textele legale invocate - art. 2 alin. (3) lit. a, c) și j) din Regulament și situația de fapt expusă, astfel încât nu se poate stabili în mod cert incidența prezumțiilor reținute; chiar dacă deciziile contestate prezintă situația de fapt și temeiurile de drept, ceea ce ar putea conduce la concluzia că actele îndeplinesc cerința de a fi motivate, din conținutul deciziilor nu rezultă raționamentul concret, în fapt și în drept, pentru care persoanele și grupurile de persoane acționează concertat unele cu altele, respectiv fiecare între ele, autoritatea pârâtă justificându-și măsurile dispuse pe o enumerare a unor diverse împrejurări de fapt privind anumite persoane, fără însă ca această situație de fapt să fie corelată în vreun fel cu textele legale enumerate.

Pe de altă parte, nu se poate stabili conexiunea dintre cele 6 (șase) grupuri de persoane, concertarea fiecăreia dintre entități nefiind calificată sau corelată prin raportare la textul legal aplicabil, ci printr-o referire generală la prevederile art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004, prin raportare la art. 2 alin. (3) lit. a, c) și j) din Regulamentul nr. 1/2006.

În opinia instanței de control judiciar, insuficienta motivare a actului administrativ rezultă și din maniera generică în care sunt expuse împrejurările de fapt pretins relevante analizei, ceea ce evidențiază insuficiența raționamentului, dar și inexactitatea informațiilor prezentate, din trimiterile care se fac la momente sau fapte ce nu pot fi localizate în timp, din referirile la operațiuni economice derulate de alte persoane decât cele față de care s-au luat măsurile dispuse prin decizie, argumentația rezumându-se la prezentarea unor suspiciuni în legătură cu anumite tranzacții.

Maniera de expunere a prezumției legale de concertare, prin prisma situației de fapt, în lipsa unui raționament complet și fundamentat, este de natură să genereze o îndoială serioasă cu privire la legalitatea deciziilor atacate, cerința cazului bine justificat fiind îndeplinită.

"Paguba iminentă", cea de-a doua condiție cerută de lege pentru a se dispune suspendarea executării unui act administrativ, este definită în art. 2 lit. ș din Legea nr. 554/2004, republicată, ca fiind prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În cauză, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește Decizia ASF nr. 346/27.02.2015, reclamanta a dovedit îndeplinirea acestei condiții, din probele administrate și argumentele prezentate rezultând că scăderea prețului acțiunilor poate fi în mod rezonabil estimată la un procent de minim 15%, prejudiciul material fiind previzibil.

Drept efect al acestei decizii, reclamanta este obligată să vândă acțiunile care depășesc limita de deținere, în termen de 3 luni de la data la care i s-au comunicat actele care constată depășirea limitei de 5% din capitalul social al B.

Având în vedere că, astfel cum rezultă din cuprinsul deciziilor contestate, persoanele reținute ca acționând concertat dețin împreună o participație de 23,46 % din acțiunile B. și că, din acest procentaj, reclamanta deține un număr de 4,455495 % acțiuni, Înalta Curte apreciază că punerea la vânzare a unui număr semnificativ de acțiuni (lipsite de lichiditate) ar conduce în mod evident la o scădere a prețului, care poate fi în mod obiectiv estimată prin raportare la limitele de variație impuse de regulamentele de funcționare a bursei.

În ipoteza anulării actului administrativ, prejudiciul suportat de reclamantă ca efect al vânzării forțate a acțiunilor B. ar fi imposibil de înlăturat, dat fiind că tranzacționarea acțiunilor în cadrul unei societăți listate pe bursă se poate realiza numai în cadrul bursei, iar repunerea părților în situația anterioară, respectiv redobândirea dreptului de proprietate asupra acțiunilor B. ar fi, practic, imposibilă.

Înalta Curte apreciază că, dacă în ceea ce privește Decizia ASF nr. 346/27.02.2015, această cerință legală obligatorie este îndeplinită, în privința Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015, prin care se suspendă exercițiul drepturilor de vot ale reclamantei în cadrul adunării generale, nu a fost dovedită existența unei pagube iminente.

Drept urmare, Înalta Curte reține că în cauză sunt îndeplinite, în parte, cumulativ, cerințele prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, motiv pentru care va admite în parte cererea de suspendare, va dispune suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015 emisă de pârâtă și va respinge ca neîntemeiată cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015.

În acest sens este și jurisprudența în materie a Înaltei Curți, secția contencios administrativ și fiscal.

În temeiul art. 126 alin. (3) din Constituția României, Înalta Curte de Casație și Justiție are atribuția de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale.

În realizarea rolului constituțional ce revine instanței supreme de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii, în primul rând prin promovarea unei jurisprudențe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securității juridice prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenției Europene a Drepturilor Omului, și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. 30658/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte are în vedere practica sa anterioară în spețe similare. În acest sens, instanța are în vedere, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 1760/2017.

Așa fiind, față de practica anterioară a instanțelor judecătorești, o altă soluție decât cea de admitere în parte a acțiunii ar echivala cu acceptarea unor divergențe de jurisprudență (practică contradictorie), ceea ce ar reprezenta o încălcare a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cu privire la care în practica CEDO s-a reținut că existența unor divergențe de jurisprudență în cadrul autorităților judiciare ale țării este în sine contrară principiului securității juridice, care rezidă implicit din toate articolele Convenției și care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept.

Prin urmare, menținerea acelorași soluții în cauze similare este de natură a asigura o interpretare și aplicare unitară a legii în scopul de a evita apariția unor divergențe jurisprudențiale, ceea ce ar avea ca efect crearea unui climat de incertitudine și insecuritate juridică (mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48553/99, §96; Păduraru împotriva României, nr. 63252/00, §98; Beian împotriva României, nr. 30658/05, §37-39).

Pe de altă parte, Înalta Curte are în vedere și dispozițiile art. 20 alin. (2) și art. 21 din Constituția României precum și prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora legea trebuie să aibă dubla calitate de accesibilitate și previzibilitate.

De aceea, atunci când textul unei legi nu este clar sau este susceptibil de interpretări diferite se impune ca previzibilitatea acesteia să fie asigurată de practica judiciară care să-i asigure justițiabilului posibilitatea de a-și regla conduita.

Potrivit jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului, revine jurisdicțiilor rolul de a clarifica sensul și limitele de aplicare a legii, pentru eliminarea disfuncționalităților, rolul unei jurisdicții supreme fiind tocmai acela de a găsi mecanisme eficiente pentru a elimina divergențele de jurisprudență.

Pentru considerentele expuse mai sus, se va dispune admiterea petitului din acțiune referitor la suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015, emisă de pârâtă.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt întemeiate în parte, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., republicat, coroborate cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, va casa hotărârea atacată și, rejudecând, va admite în parte acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., va dispune suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015, emisă de pârâtă, până la pronunțarea instanței de fond și respingerea ca neîntemeiată a cererii de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A. împotriva sentinței civile nr. 1189/2015 din 27 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, admite în parte acțiunea reclamantei S.C. A. S.A. și dispune suspendarea executării Deciziei ASF nr. 346/27.02.2015, până la pronunțarea instanței de fond.

Respinge, ca neîntemeiată, cererea de suspendare a executării Deciziilor ASF nr. 347/27.02.2015 și nr. 348/27.02.2015.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 iunie 2017.