ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 29/2014

Asupra cauzei

constată următoarele:

Urmare rejudecării dispusă de Curtea de Apel

București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin

decizia nr. 732 A din 13 decembrie 2010, Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, prin sentința nr. 813 din 13 aprilie 2012 a respins excepția lipsei

calității procesuale active a reclamantului V.F., ca neîntemeiată. A respins

cererea principală formulată de reclamant și cererile de intervenție în interes

propriu formulate de T.I., T.G.M., T.A.M., T.I.A, T.E., M.F., M.M., M.C., M.C.A.

și M.E., în contradictoriu cu pârâții Primăria municipiului București, R.V., P.G.M.,

P.G., N.L., SC C.B.R. SRL și SC C.B.I. SRL, actuala SC V.I. SRL, ca

neîntemeiate. A respins cererea de obligare a pârâtelor la plata cheltuielilor

de judecată, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat, asupra excepției lipsei calității

procesuale active, că reclamantul justifică un interes în promovarea acțiunii

și are calitate procesuală activă în cauză, deoarece ocupă, în calitate de

chiriaș, un apartament din imobilul care a fost restituit, prin dispoziția din 2010,

pârâtelor R.V., P.G.M. și N.L., care ulterior au vândut imobilul pârâtei SC

C.B.R. SRL, care l-a înstrăinat pârâtei SC C.B.I. SRL, care, printr-o acțiune

separată a solicitat evacuarea reclamantului din apartament.

În continuare,

pornind de la temeiurile de drept incidente, respectiv art. 11 alin. (1) și

art. 17 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a apreciat că dispoziția atacată a

fost corect emisă de Primăria municipiului București, observându-se că

reclamantul și intervenienții nu sunt titularii unui drept de preemțiune

întrucât imobilul în litigiu nu face parte din cele prevăzute în anexa nr. 2

lit. a) și lit. b) la legea specială de reparație, astfel încât nu se poate

aplica sancțiunea nulității absolute.

Soluția primei

instanțe a fost menținută de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia nr. 6 A din 9 ianuarie 2013,

prin care s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamant și

intervenienți împotriva sentinței tribunalului.

Curtea a constatat că

o parte dintre motivele de apel nu pot fi analizate de instanță, întrucât

încalcă dispozițiile art. 294 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut

că s-au invocat motive noi de nulitate ce nu au fost ridicate în fața primei

instanțe,

atât în ceea ce privește

d

ispoziția din 5

octombrie 2006 emisă de Primăria municipiului București, cât și în ceea ce

privește cele trei contracte de vânzare-cumpărare din 13 februarie 2007, din 15

februarie 2008 și din 20 martie 2007.

S-a reținut și faptul

că deși apelanții au invocat încălcarea dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001

la momentul emiterii dispoziției din 5 octombrie 2006, nu au făcut o critică reală

pe acest aspect, în sensul că nu au arătat în ce mod prima instanță a încălcat respectivul

text de lege.

Verificând sentința apelată

prin prisma probelor administrate, curtea a constatat legalitatea și temeinicia

hotărârii tribunalului care a reținut respectarea de către Primăria municipiului

București a dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001, întrucât s-a făcut dovada

că pârâții, persoane fizice îndreptățite conform Legii nr. 10/2001, au restituit

despăgubirile acordate la momentul preluării imobilului, reactualizate cu indicele

de inflație, plătind suma de 109.222 RON la data de 30 noiembrie 2006.

Ca atare, s-a reținut

că în mod legal s-a respins capătul de cerere având ca obiect constatarea nulității

dispoziției din 5 octombrie 2006 a Primăriei municipiului București pentru încălcarea

dispozițiilor art. 11 din Legea nr. 10/2001 și, în consecință, în mod legal s-a

respins și capătul de acțiune subsidiar vizând nulitatea celor trei contracte de

vânzare-cumpărare pentru acest motiv.

Cel de-al doilea motiv

de nulitate invocat prin acțiunea introductivă de instanță și prin cererile de intervenție

împotriva celor trei contracte de vânzare-cumpărare (încheiate între pârâți pentru

imobilul în litigiu) au vizat încălcarea dreptului de preemțiune al chiriașilor

din imobil.

S-a constatat că prima

instanță în mod legal a respins și acest capăt de acțiune.

S-a reținut că apelanții,

prin criticile formulate au susținut, pe de o parte, că tribunalul a încălcat dispozițiile

art. 297 C. proc. civ., modificat prin Legea nr. 202/2010, afirmând că în rejudecarea

fondului după desființarea sentinței nr. 422/2010 a Tribunalului București, secția

a IV-a civilă prin decizia nr. 732 din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prima instanță a

nesocotit dispozițiile irevocabile ale deciziei instanței de apel care constatase

existența dreptului de preemțiune în favoarea reclamantului V.F., iar pe de altă

parte, chiar dacă s-ar impune reanalizarea pe fond a acestui motiv de nulitate,

instanța trebuia să rețină dreptul de preemțiune pe care reclamantul și intervenienții

îl au în cumpărarea imobilului conform dispozițiilor art. 17 alin. (4) din Legea

nr. 10/2001.

Aceste critici au fost

găsite ca fiind nefondate de către curtea de apel.

Prin decizia irevocabilă

nr. 732 din 13 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în primul ciclu procesual, s-a

admis apelul declarat de reclamant și s-a desființat integral sentința nr. 422

din 26 martie 2010 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, cauza fiind trimisă

spre rejudecarea tuturor capetelor de acțiune la aceeași instanță.

Din considerentele acestei

decizii nu a reieșit că instanța de apel a reținut existența în patrimoniul reclamantului

a dreptului de preemțiune în cumpărarea apartamentului ocupat de acesta în imobilul

în litigiu. Mai mult, instanța de apel nu a analizat deloc acest aspect, mărginindu-se

doar să rețină că instanța de fond nu a analizat cererea reclamantului vizând nulitatea

dispoziției din 5 octombrie 2006 pentru încălcarea art. 11 din Legea nr. 10/2001

și nici cererea subsidiară a nulității contractelor în litigiu ca o consecință a

nulității dispoziției.

În plus, prima instanță

de apel a arătat că nu va analiza restul criticilor formulate de reclamant și care

vizau fondul cauzei deduse judecății (deci existența sau nu a dreptului de preemțiune)

critici ce urmau să fie avute în vedere de către instanța de fond în rejudecare.

Ca atare, curtea de apel

a reținut că nu s-a statuat cu putere de lucru judecat existența dreptului de preemțiune

în patrimoniul reclamantului V.F. și, prin urmare, în mod legal, instanța de fond

a rejudecat pricina și sub acest aspect.

Din punct de vedere procedural,

curtea a constatat că apelanții nu puteau invoca în cauză dispozițiile art. 297

alin. (1) C. proc. civ., modificate prin Legea nr. 202/2010, așa cum s-a subliniat

prin motivele de apel, întrucât potrivit art. XXIII din Legea nr. 202/2010, acest

text de lege modificat nu este aplicabil decât acțiunilor introduse în instanță

după intrarea în vigoare a legii, or prezenta acțiune a fost formulată la data de

7 mai 2009.

S-a constatat că instanța

de fond, în rejudecare, a făcut aplicarea legală și completă a dispozițiilor

art. 17 din Legea nr. 10/2001 și a dispozițiilor anexei nr. 2 lit. a) și lit.

b) pct. 1 la Legea nr. 10/2001, așa cum au fost modificate prin Legea nr. 247/2005.

Locatarii imobilelor având

destinația de locuințe nu se încadrează în categoria locatarilor care, potrivit

dispozițiilor imperative și limitatorii ale art. 17 alin. (4), beneficiază de un

drept de preemțiune la cumpărarea imobilelor pe care le ocupă.

Ca atare, s-a reținut

că nu există nici obligația notificării apelanților, întrucât imobilul în litigiu

ocupat de aceștia are destinația de locuință și nu se încadrează în dispozițiile

anexei nr. 2 lit. a) și lit. b) pct. 1 a legii.

Apelanții au criticat

și faptul că instanța de fond

nu a

reținut lipsa

de interes a pârâților Primăria municipiului București, R.V., P.G.M. și N.L. în

soluționarea cauzei, fapt dovedit prin atitudinea acestora, de neprezentare în instanță

și neformulare de apărări.

Și această critică a fost

înlăturată de către curtea de apel ca neprezentând relevanță juridică în cauză pasivitatea

procesuală a pârâților. Această pasivitate nu acordă legitimitate cererilor formulate

de reclamant și intervenienți.

Împotriva acestei ultime

decizii au declarat recursuri reclamantul și intervenienții.

Reclamantul V.F. și intervenienții

T.I., T.E., T.I.A., T.A.M. și T.G.M. au depus, la 29 ianuarie 2013, declarații de

recurs, nemotivate.

Ulterior, la 16 iulie

2013, s-au depus motivele de recurs de către reclamant, intervenienții T.I., T.E.,

T.I.A., T.A.M., T.G.M. și intervenienții M.F., M.M., M.C., M.C.A., M.E.

Recursurile declarate

de reclamantul V.F. și intervenienții T.I., T.E., T.I.A., T.A.M. și T.G.M. sunt

nule.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, sub

sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și

dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu

separat.

Recursul se motivează,

conform art. 303 C. proc. civ., prin însăși cererea de recurs sau înăuntrul termenului

de recurs, motivele de recurs fiind limitativ prevăzute la art. 304 C. proc. civ.,

iar art. 306 alin. (1) din cod prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat

în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (2), care se referă

la motivele de ordine publică.

Or, în speță, au fost

depuse la 29 ianuarie 2013, declarații de recurs, înainte de comunicarea deciziei

atacate, nemotivate, care cuprind precizarea că motivele vor fi formulate în termen

legal, după comunicarea hotărârii.

Cum decizia atacată a

fost comunicată recurenților la 25 iunie 2013, după cum rezultă din dovezile de

primire, termenul de depunere a motivelor de recurs, prevăzut de art. 301 și

art. 303 C. proc. civ. și calculat potrivit art. 101 din cod, se împlinea la data

de 11 iulie 2013.

Se observă însă că motivele

de recurs au fost predate la poștă în data 16 iulie 2013, după cum rezultă din ștampila

aplicată pe plic, după împlinirea termenului legal.

Prin urmare, văzând dispozițiile

art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., precum și pe cele ale

art. 306 alin. (1) coroborate cu cele ale art. 304 din cod și cum nu au fost identificate

motive de ordine publică, se va constata nulitatea căilor de atac exercitate în

asemenea condiții procedurale încât nu este posibilă examinarea sub vreun aspect

de nelegalitate a hotărârii atacate.

Recursul declarat de intervenienții

M.F., M.M., M.C., M.C.A. și M.E. este tardiv, urmând a fi respins ca atare în considerarea

argumentelor ce succed.

Astfel, așa cum rezultă

din actele dosarului, respectiv din dovezile de îndeplinire a procedurii de comunicare,

aflate la Dosarul nr. 6699/2/2012 al Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, decizia atacată, pronunțată în apel, a

fost comunicată recurenților la data de 25 iunie 2013.

Potrivit art. 301 C. proc.

civ., termenul de recurs este de 15 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea

nu dispune altfel.

Se reține că termenul

de recurs este un termen legal imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea

din dreptul de a exercita calea de atac.

Or, în speță, motivele

de recurs au fost depuse la poștă la data de 16 iulie 2013, după cum rezultă din

ștampila aplicată pe plic, după expirarea termenului de 15 zile de la comunicarea

deciziei atacate, termen calculat potrivit dispozițiilor art. 101 C. proc. civ.

și care se împlinea la 11 iulie 2013.

Pentru cele ce preced,

reținând sancțiunea reglementată de art. 103 alin. (1) C. proc. civ. pentru neîndeplinirea

în termen a actului procedural (în cauză, exercițiul căii extraordinare de atac),

recursul va fi respins ca tardiv declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nule recursurile

declarate de reclamantul V.F. și de intervenienții T.I., T.G.M., T.A.M., T.I.A.

și T.E. împotriva deciziei nr. 6 A din 9 ianuarie 2013 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Respinge, ca tardiv, recursul

declarat de intervenienții M.F., M.M., M.C., M.C.A. și M.E. împotriva aceleiași

decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 15 ianuarie 2014.