ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3377/2013

Asupra recursului de față: În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 256 din data de 23 mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus: S-a respins ca inadmisibilă, contestația la executare formulată de petent, contestator P.C.M. împotriva deciziei penale nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 22638/2/2005. A fost obligată petenta la 100 RON cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, Curtea a avut în vedere următoarea situație de fapt: Prin cererea înregistrată la 27 martie 2013 petenta P.C.M. a formulat contestație la executare contra dispozițiilor penale din decizia penală nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 22638/2/2005.

Motivându-și contestația, petenta a arătat că prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală, a fost achitată în temeiul art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Prin decizia nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, petenta a fost condamnată la o pedeapsă de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei, fixându-se un termen de încercare de 3 ani. A considerat petenta că termenul de încercare a încalcat prevederile art. 82 C. pen. Examinând cererea de învestire a instanței, Curtea a constatat că, termenul de încercare a fost greșit stabilit, însă cererea nu s-a încadrat în niciunul din cazurile expres și limitativ prevăzute de lege în art. 461 C. proc.

pen., iar indicarea de către petentă a cazului de contestație la executare prevăzut de lit. c) a art. 461 C. proc. pen., a avut în vedere o nelămurire cu privire la hotărârea care se execută, ori o împiedicare la executare, care nu s-a regăsit în speță. Așa fiind, Curtea, în temeiul art. 461 C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă contestația la executare formulată de petentă. Văzând și prevederile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs contestatoarea P.C.M. care deși nu a fost prezentă și-a motivat în scris recursul formulat invocând următoarele critici de nelegalitate. În susținerea motivelor de recurs contestatoarea a arătat că prin sentința penală atacată pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, instanța deși a constatat că termenul de încercare de 3 ani este greșit stabilit având în vedere faptul că termenul prevăzut de art. 82 C. pen.

este de 2 ani plus durata pedepsei aplicată, a apreciat că cererea nu se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 461 C. proc. pen., motiv pentru care a considerat-o inadmisibilă. Recurenta contestatoare a apreciat că cererea formulată, pe care a calificat-o ca fiind contestație la executare, este admisibilă având în vedere faptul că în cauză există o împiedicare la executare care se datorează interpretării greșite a legii de către instanță prin decizia nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, care a menționat în mod greșit ca termen de încercare o perioadă de 3 ani și nu de 2 ani iar prin respingerea cererii ca inadmisibilă i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil (dreptul de acces la o instanță) conform art. 6 parag.

1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra drepturilor sale. Înalta Curte analizând recursul formulat de contestatoarea P.C.M., apreciază că recursul formulat este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse: Prin decizia penală nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, s-a casat în totalitate hotărârea atacată și, rejudecând, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. în formă continuată, în aceeași infracțiune, dar în forma simplă, respectiv din infracțiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

în art. 289 alin. (1) C. pen. pentru care contestatoarea a fost condamnată la o pedeapsă de 6 luni închisoare. S-a făcut aplicarea art. 81 C. pen. și s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, fixându-se termen de încercare de 3 ani și s-a atras atenția asupra dispozițiilor art. 83 C. pen. S-a dispus rejudecarea de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, cu privire la latura civilă, în ceea ce privește anularea înscrisurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii infracțiunii. Prin cererea formulată în prezenta cauză, s-a contestat termenul de încercare de 3 ani al suspendării condiționate a executării pedepsei de 6 luni închisoare invocându-se dispozițiile art. 82 C. pen.

care prevede că „durata suspendării condiționate a executării pedepsei constituie termen de încercare pentru condamnat și se compune din cuantumul pedepsei închisorii aplicate la care se adaugă un interval de 2 ani”, sens în care a considerat că în mod greșit s-a aplicat un termen de încercare de 3 ani având în vedere că acest termen nu e prevăzut de lege. Înalta Curte analizând contestația formulată apreciază că în mod greșit, instanța de fond a respins ca inadmisibilă cererea contestatoarei, precizând că cererea acesteia nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege în art. 461 C. proc. pen., deși a apreciat că în cauză hotărârea pronunțată prin fixarea unui termen de încercare nelegal este greșită.

Înalta Curte apreciază că cererea contestatoarei se încadrează în dispozițiile art. 461 lit. c) C. proc. pen., având în vedere faptul că în cauză există o împiedicare la executare care se datorează aplicării greșite a legii de către instanță prin decizia nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, care a menționat în mod greșit ca termen de încercare o perioadă de 3 ani și nu de 2 ani și 6 luni astfel cum este reglementat de lege.

A admite varianta adoptată de Curte, în sensul imposibilității fixării unui alt termen, care să se circumscrie dispozițiilor art. 82 C. pen., ar echivala pe de o parte cu acceptarea ca o hotărâre chiar și parțial nelegală cum este cea din prezenta speță, intrată în puterea lucrului judecat să își producă efectele cu încălcarea drepturilor procesuale ale condamnatei și în contra acestor drepturi, iar pe de altă parte ar echivala astfel cum corect a arătat și contestatoarea cu încălcarea dreptului la un proces echitabil astfel cum este reglementat în art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra drepturilor sale atunci când acestea i-au fost încălcate sau nu i-au fost acordate sau recunoscute.

Înalta Curte, apreciază că instanța de fond a minimizat și extrapolat sensul și natura juridică a instituției reglementată de legiuitor sub denumirea de contestație la executare și a înlăturat rolul său de mijloc procesual de a asigura punerea în executare și executarea propriu-zisă a hotărârii penale definitive de condamnare în conformitate cu legea, prin aplicarea acelor dispoziții de drept penal și procesual penal care se referă la executarea unei condamnări penale. Pentru că practic, datorită naturii juridice a acestei instituții de drept procesual penal, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării și totodată exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat, astfel cum este și situația contestatoarei din prezenta speță.

Față de toate aceste considerente Înalta Curte apreciază că recursul formulat este fondat sens în care urmează a admite recursul declarat de contestatoarea P.C.M. împotriva sentinței penale nr. 256 din 23 mai 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Va casa sentința penală atacată. Va reține cauza spre rejudecare și, în fond, va admite contestația la executare formulată de contestatoarea P.C.M. împotriva deciziei penale nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 22638/2/2005. Va desființa decizia penală contestată numai sub aspectul cuantumului termenului de încercare și va stabili un nou termen de încercare pe o durată de 2 ani și 6 luni.

Va menține celelalte dispoziții ale deciziei contestate. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de contestatoarea P.C.M. împotriva sentinței penale nr. 256 din 23 mai 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Casează sentința penală atacată. Reține cauza spre rejudecare și în fond admite contestația la executare formulată de contestatoarea P.C.M. împotriva deciziei penale nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 22638/2/2005. Desființează decizia penală contestată numai sub aspectul cuantumului termenului de încercare și stabilește un nou termen de încercare pe o durată de 2 ani și 6 luni. Menține celelalte dispoziții ale deciziei contestate. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 noiembrie 2013.