ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3377/2013

Asupra recursului de

față:

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 256 din data de 23

mai 2013, pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală, s-a dispus:

S-a respins ca

inadmisibilă, contestația la executare formulată de petent, contestator P.C.M.

împotriva deciziei penale nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 22638/2/2005.

A fost obligată

petenta la 100 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța

această sentință, Curtea a avut în vedere următoarea situație de fapt:

Prin cererea

înregistrată la 27 martie 2013 petenta P.C.M. a formulat contestație la

executare contra dispozițiilor penale din decizia penală nr. 2574 din 29 iunie

2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în Dosarul nr. 22638/2/2005.

Motivându-și contestația,

petenta a arătat că prin sentința penală nr. 192 din 9 iulie 2008 a Curții de Apel

București, secția I penală, a fost achitată în temeiul art. 10 lit. d) C. proc.

pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea

art. 41 alin. (2) C. pen.

Prin decizia nr. 2574

din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, petenta a fost condamnată

la o pedeapsă de 6 luni închisoare cu suspendarea condiționată a executării pedepsei,

fixându-se un termen de încercare de 3 ani.

A considerat petenta că

termenul de încercare a încalcat prevederile art. 82 C. pen.

Examinând cererea de învestire

a instanței, Curtea a constatat că, termenul de încercare a fost greșit stabilit,

însă cererea nu s-a încadrat în niciunul din cazurile expres și limitativ prevăzute

de lege în art. 461 C. proc. pen., iar indicarea de către petentă a cazului de contestație

la executare prevăzut de lit. c) a art. 461 C. proc. pen., a avut în vedere o nelămurire

cu privire la hotărârea care se execută, ori o împiedicare la executare, care nu

s-a regăsit în speță.

Așa fiind, Curtea, în

temeiul art. 461 C. proc. pen., a respins, ca inadmisibilă contestația la executare

formulată de petentă.

Văzând și prevederile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe

a declarat recurs contestatoarea P.C.M. care deși nu a fost prezentă și-a motivat

în scris recursul formulat invocând următoarele critici de nelegalitate.

În susținerea motivelor

de recurs contestatoarea a arătat că prin sentința penală atacată pronunțată de

Curtea de Apel București, secția I penală, instanța deși a constatat că termenul

de încercare de 3 ani este greșit stabilit având în vedere faptul că termenul prevăzut

de art. 82 C. pen. este de 2 ani plus durata pedepsei aplicată, a apreciat că cererea

nu se încadrează în cazurile expres prevăzute de art. 461 C. proc. pen., motiv pentru

care a considerat-o inadmisibilă.

Recurenta contestatoare

a apreciat că cererea formulată, pe care a calificat-o ca fiind contestație la executare,

este admisibilă având în vedere faptul că în cauză există o împiedicare la executare

care se datorează interpretării greșite a legii de către instanță prin decizia

nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

care a menționat în mod greșit ca termen de încercare o perioadă de 3 ani și nu

de 2 ani iar prin respingerea cererii ca inadmisibilă i-a fost încălcat dreptul

la un proces echitabil (dreptul de acces la o instanță) conform art. 6 parag. 1

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului care garantează fiecărei persoane dreptul

ca o instanță să se pronunțe asupra drepturilor sale.

Înalta Curte analizând

recursul formulat de contestatoarea P.C.M., apreciază că recursul formulat este

fondat pentru considerentele ce vor fi expuse:

Prin decizia penală

nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

penală, s-a casat în totalitate hotărârea atacată și, rejudecând, a schimbat încadrarea

juridică din infracțiunea prevăzută de art. 289 alin. (1) C. pen. în formă continuată,

în aceeași infracțiune, dar în forma simplă, respectiv din infracțiunea prevăzută

de art. 289 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. în art. 289

alin. (1) C. pen. pentru care contestatoarea a fost condamnată la o pedeapsă de

6 luni închisoare.

S-a făcut aplicarea

art. 81 C. pen. și s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, fixându-se

termen de încercare de 3 ani și s-a atras atenția asupra dispozițiilor art. 83

C. pen.

S-a dispus rejudecarea

de către instanța a cărei hotărâre a fost casată, cu privire la latura civilă, în

ceea ce privește anularea înscrisurilor și restabilirea situației anterioare săvârșirii

infracțiunii.

Prin cererea formulată

în prezenta cauză, s-a contestat termenul de încercare de 3 ani al suspendării condiționate

a executării pedepsei de 6 luni închisoare invocându-se dispozițiile art. 82 C.

pen. care prevede că „durata suspendării condiționate a executării pedepsei constituie

termen de încercare pentru condamnat și se compune din cuantumul pedepsei închisorii

aplicate la care se adaugă un interval de 2 ani”, sens în care a considerat că în

mod greșit s-a aplicat un termen de încercare de 3 ani având în vedere că acest

termen nu e prevăzut de lege.

Înalta Curte analizând

contestația formulată apreciază că în mod greșit, instanța de fond a respins ca

inadmisibilă cererea contestatoarei, precizând că cererea acesteia nu se încadrează

în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege în art. 461 C. proc. pen., deși

a apreciat că în cauză hotărârea pronunțată prin fixarea unui termen de încercare

nelegal este greșită.

Înalta Curte apreciază

că cererea contestatoarei se încadrează în dispozițiile art. 461 lit. c) C.

proc. pen., având în vedere faptul că în cauză există o împiedicare la executare

care se datorează aplicării greșite a legii de către instanță prin decizia nr. 2574

din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, care a

menționat în mod greșit ca termen de încercare o perioadă de 3 ani și nu de 2 ani

și 6 luni astfel cum este reglementat de lege.

A admite varianta adoptată

de Curte, în sensul imposibilității fixării unui alt termen, care să se circumscrie

dispozițiilor art. 82 C. pen., ar echivala pe de o parte cu acceptarea ca o hotărâre

chiar și parțial nelegală cum este cea din prezenta speță, intrată în puterea lucrului

judecat să își producă efectele cu încălcarea drepturilor procesuale ale condamnatei

și în contra acestor drepturi, iar pe de altă parte ar echivala astfel cum corect

a arătat și contestatoarea cu încălcarea dreptului la un proces echitabil astfel

cum este reglementat în art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

care garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să se pronunțe asupra drepturilor

sale atunci când acestea i-au fost încălcate sau nu i-au fost acordate sau recunoscute.

Înalta Curte, apreciază

că instanța de fond a minimizat și extrapolat sensul și natura juridică a instituției

reglementată de legiuitor sub denumirea de contestație la executare și a înlăturat

rolul său de mijloc procesual de a asigura punerea în executare și executarea propriu-zisă

a hotărârii penale definitive de condamnare în conformitate cu legea, prin aplicarea

acelor dispoziții de drept penal și procesual penal care se referă la executarea

unei condamnări penale.

Pentru că practic, datorită

naturii juridice a acestei instituții de drept procesual penal, legea prevede mijloacele

prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării și totodată exclude

posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat, astfel

cum este și situația contestatoarei din prezenta speță.

Față de toate aceste considerente

Înalta Curte apreciază că recursul formulat este fondat sens în care urmează a admite

recursul declarat de contestatoarea P.C.M. împotriva sentinței penale nr. 256 din

23 mai 2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Va casa sentința

penală atacată.

Va reține cauza spre

rejudecare și, în fond, va admite contestația la executare formulată de

contestatoarea P.C.M. împotriva deciziei penale nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr.

22638/2/2005.

Va desființa decizia

penală contestată numai sub aspectul cuantumului termenului de încercare și

va stabili un nou termen de încercare pe o durată de 2 ani și 6 luni.

Va menține celelalte dispoziții

ale deciziei contestate.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (3) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de contestatoarea P.C.M. împotriva sentinței penale nr. 256 din 23 mai 2013 a Curții

de Apel București, secția I penală.

Casează sentința

penală atacată.

Reține cauza spre

rejudecare și în fond admite contestația la executare formulată de contestatoarea

P.C.M. împotriva deciziei penale nr. 2574 din 29 iunie 2010 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție pronunțată în Dosarul nr. 22638/2/2005.

Desființează decizia

penală contestată numai sub aspectul cuantumului termenului de încercare și

stabilește un nou termen de încercare pe o durată de 2 ani și 6 luni.

Menține celelalte dispoziții

ale deciziei contestate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi

1

noiembrie

2013.