ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3291/2013

Asupra recursului de față ; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea din 16 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 25753/3/2013, Curtea de Apel București, secția I penală, pe rol fiind cauza penală având ca obiect judecarea apelului declarat de inculpatul S.F. împotriva sentinței penale nr. 651 din data de 9 septembrie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. 25753/3/2013, a pus în discuție, din oficiu, conform art. 300 2 C. proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a apelantului-inculpat S.F. Analizând actele și lucrările dosarului, prin raportare la dispozițiile menționate, Curtea a constatat că măsura arestării preventive este legală și temeinică și că temeiurile care au determinat luarea acesteia subzistă și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului, astfel că în temeiul art. 300 2 C. proc.

pen. raportat la art. 160 b alin. (3) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpatului S.F. În termen legal, inculpatul S.F. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând revocarea măsurii arestării preventive, întrucât aceasta durează de 5 luni de zile, astfel că la acest moment nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii. În subsidiar, a solicitat înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, arătând că a recunoscut săvârșirea faptei, solicitând aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., are o familie care îl susține, a fost angajat la compania X. la momentul săvârșirii faptei, iar anterior a lucrat în Anglia, urmând să respecte toate obligațiile ce îi vor fi impuse.

Recursul declarat de inculpat nu este fondat. Potrivit art. 136 alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare, pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă. Art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele de recurs invocate, se reține că instanța de apel, la 16 octombrie 2013 a constatat că în cauza măsura arestării preventive este legală și temeinică și că temeiurile care au determinat luarea acesteia subzistă și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului S.F., apreciind totodată că se mențin condițiile prevăzute de art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., iar durata arestării preventive a inculpatului, nu a depășit limitele unui termen rezonabil. În raport de actele dosarului, Înalta Curte constată că prin rechizitoriul din data de 23 iulie 2013 dat în Dosarul nr. 120/D/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, D.I.I.C.O.T., a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul S.F.

pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de risc și acordare de împrumuturi cu camătă, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și art. 3 din Legea nr. 216/2011, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. S-a reținut în sarcina inculpatului faptul că, în cursul anului 2013, a organizat la adresa din municipiul București, sector 1, o cultură de cannabis, rezultând după îndepărtarea rădăcinilor și uscarea plantelor la temperatura camerei, cantitatea totală de 725,81 grame cannabis (conform raportului de constatare tehnico-științifică din 11 iunie 2013, al Inspectoratului General al Poliției Române, Laboratorul Central de Analiză și Profil al Drogurilor), iar în perioada 2012-2013, a dat bani cu dobândă de 10% pe lună mai multor persoane, inculpatul nefiind o persoană autorizată să acorde împrumuturi cu dobândă.

Tribunalul București, secția a II-a penală prin sentința penală nr. 651 din data de 9 septembrie 2013, pronunțată în Dosarul nr. 25753/3/2013 s-a pronunțat astfel: În baza art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul S.F. la pedeapsa închisorii de 6 ani pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de risc. În baza art. 65 C. pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei. În baza art. 71 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

pe durata executării pedepsei principale. În baza art. 3 din Legea nr. 216/2011 cu aplicarea art. 320 1 C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul S.F. la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru săvârșirea infracțiunii de acordare de împrumuturi cu camătă. În baza art. 71 alin. (1) C. pen. a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe durata executării pedepsei. În baza art. 33 lit. a) C. pen. a contopit pedepsele menționate mai sus, urmând ca inculpatul S.F. să execute pedeapsa închisorii rezultantă de 6 ani. În baza art. 35 alin. (1) C. pen. inculpatul urmează să execute pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen.

pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei rezultante. Inculpatul urmează să execute pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe durata executării pedepsei rezultante. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpatului. În baza art. 88 C. pen. a dedus reținerea și arestarea preventivă de la data de 31 mai 2013 la zi. Așa fiind, se constată că deși hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul București, secția a II-a penală, nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind în apel, ea este totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate a acestuia, în condițiile art. 5 parag.

1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului, neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de liberate, în sensul dispozițiilor legale anterior citate. Totodată, s-au mai avut în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale produse prin însăși natura faptelor. În această ordine de idei, Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, comportamentul procesual al acestuia, care a recunoscut comiterea faptelor, precum și împrejurările referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuit, ținându-se cont de amploarea fenomenului infracțional și urmările produse.

În același timp, Înalta Curte are în vedere faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat. Față de cele arătate, se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia, apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică, de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele reale în care au fost produse, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

Așa fiind, măsura arestării preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei, durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă în cauză.

Se constată totodată că, la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi care să justifice punerea în libertate a inculpatului prin înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea, cu atât mai mult cu cât inculpatul a fost găsit vinovat în primă instanță, fiind condamnat pentru faptele pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată, astfel că pericolul concret pentru ordinea publică avut în vedere la arestarea preventivă a inculpatului nu s-a diminuat într-o asemenea măsură încât să impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea. Pericolul pentru ordinea publică fiind încă actual, se impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului.

Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu există temeiuri care să impună revocarea măsurii arestului preventiv sau înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă neprivativă de libertate, aceasta nefiind în măsură să-și realizeze scopul descris de art. 136 alin. (1) C. proc. pen., respectiv să asigure buna desfășurare a procesului penal și garantarea adevărului. Așa fiind, în acest moment procesual nu se poate susține că prin luarea unei măsuri alternative detenției provizorii, buna desfășurare a procesului penal, în stadiul actual al procesului, prin lăsarea în libertate a inculpatului, nu ar crea o rezonanță negativă în rândul opiniei publice, o stare de neîncredere în actul de justiție, dată fiind complexitatea cauzei și infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat, infracțiuni grave.

Ca atare, încheierea pronunțată la 16 octombrie 2013 este legală. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de inculpatul S.F. nefiind fondat, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins. În baza art. 192 C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2013 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 25 octombrie 2013.