ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3291/2013

Asupra recursului de

față ;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din 16 octombrie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 25753/3/2013, Curtea de Apel București, secția I penală,

pe rol fiind cauza penală având ca obiect judecarea apelului declarat de

inculpatul S.F. împotriva sentinței penale nr. 651 din data de 9 septembrie 2013

pronunțată de Tribunalul București, secția a II-a penală, în Dosarul nr.

25753/3/2013, a pus în discuție, din oficiu, conform art. 300

2

C.

proc. pen., legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a

apelantului-inculpat S.F.

Analizând actele și lucrările

dosarului, prin raportare la dispozițiile menționate, Curtea a constatat că măsura

arestării preventive este legală și temeinică și că temeiurile care au determinat

luarea acesteia subzistă și impun în continuare privarea de libertate a inculpatului,

astfel că în temeiul art. 300

2

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpatului S.F.

În termen legal, inculpatul

S.F. a declarat recurs împotriva încheierii menționate, solicitând revocarea măsurii

arestării preventive, întrucât aceasta durează de 5 luni de zile, astfel că la acest

moment nu mai subzistă temeiurile avute în vedere la luarea măsurii.

În subsidiar, a solicitat

înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi localitatea,

arătând că a recunoscut săvârșirea faptei, solicitând aplicarea dispozițiilor

art. 320

1

C. proc. pen., are o familie care îl susține, a fost angajat

la compania X. la momentul săvârșirii faptei, iar anterior a lucrat în Anglia, urmând

să respecte toate obligațiile ce îi vor fi impuse.

Recursul declarat de inculpat

nu este fondat.

Potrivit art. 136

alin. (1) C. proc. pen., în cauzele privitoare la infracțiuni pedepsite cu închisoare,

pentru a se asigura buna desfășurare a procesului penal, ori pentru a se împiedica

sustragerea inculpatului de la judecată, se poate lua față de acesta una din măsurile

preventive, lit. d) a acestui articol prevăzând arestarea preventivă.

Art. 148 alin. (1)

lit. f) C. proc. pen., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 356/2006, prevede

că măsura arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condițiile prevăzute

de art. 143 și inculpatul a săvârșit o infracțiune pentru care legea prevede pedeapsa

detențiunii pe viață sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani și există probe că

lăsarea sa în libertate prezintă pericol concret pentru ordinea publică.

Cu referire la motivele

de recurs invocate, se reține că instanța de apel, la 16 octombrie 2013 a constatat

că în cauza măsura arestării preventive este legală și temeinică și că temeiurile

care au determinat luarea acesteia subzistă și impun în continuare privarea de libertate

a inculpatului S.F., apreciind totodată că se mențin condițiile prevăzute de

art. 148 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., iar durata arestării preventive a inculpatului,

nu a depășit limitele unui termen rezonabil.

În raport de actele dosarului,

Înalta Curte constată că prin rechizitoriul din data de 23 iulie 2013 dat în Dosarul

nr. 120/D/P/2013 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție,

D.I.I.C.O.T., a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul

S.F. pentru săvârșirea infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de risc și acordare

de împrumuturi cu camătă, prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 143/2000 și

art. 3 din Legea nr. 216/2011, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

S-a reținut în sarcina

inculpatului faptul că, în cursul anului 2013, a organizat la adresa din municipiul

București, sector 1, o cultură de cannabis, rezultând după îndepărtarea rădăcinilor

și uscarea plantelor la temperatura camerei, cantitatea totală de 725,81 grame cannabis

(conform raportului de constatare tehnico-științifică din 11 iunie 2013, al Inspectoratului

General al Poliției Române, Laboratorul Central de Analiză și Profil al Drogurilor),

iar în perioada 2012-2013, a dat bani cu dobândă de 10% pe lună mai multor persoane,

inculpatul nefiind o persoană autorizată să acorde împrumuturi cu dobândă.

Tribunalul București,

secția a II-a penală prin sentința penală nr. 651 din data de 9 septembrie 2013,

pronunțată în Dosarul nr. 25753/3/2013 s-a pronunțat astfel:

În baza art. 2 alin.

(1) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., a condamnat

pe inculpatul S.F. la pedeapsa închisorii de 6 ani pentru săvârșirea infracțiunii

de trafic de droguri de risc.

În baza art. 65 C.

pen. a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute

de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe o durată de 3 ani

după executarea pedepsei.

În baza art. 71 alin.

(1) C. pen. a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de art. 64

lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe durata executării pedepsei principale.

În baza art. 3 din Legea

nr. 216/2011 cu aplicarea art. 320

1

C. proc. pen., a condamnat pe inculpatul

S.F. la pedeapsa închisorii de 2 ani pentru săvârșirea infracțiunii de acordare

de împrumuturi cu camătă.

În baza art. 71 alin.

(1) C. pen. a aplicat inculpatului pedepsele accesorii prevăzute de art. 64

lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe durata executării pedepsei.

În baza art. 33 lit.

a) C. pen. a contopit pedepsele menționate mai sus, urmând ca inculpatul S.F. să

execute pedeapsa închisorii rezultantă de 6 ani.

În baza art. 35 alin.

(1) C. pen. inculpatul urmează să execute pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C.

pen. pe o durată de 3 ani după executarea pedepsei rezultante.

Inculpatul urmează să

execute pedepsele accesorii prevăzute de art. 64 lit. a) teza a II-a, lit. b)

și lit. c) C. pen. pe durata executării pedepsei rezultante.

În baza art. 350

alin. (1) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpatului.

În baza art. 88 C.

pen. a dedus reținerea și arestarea preventivă de la data de 31 mai 2013 la zi.

Așa fiind, se constată

că deși hotărârea de condamnare a inculpatului pronunțată pe fond de Tribunalul

București, secția a II-a penală, nu are caracter definitiv, în prezent dosarul fiind

în apel, ea este totuși de natură să justifice continuarea privării de libertate

a acestuia, în condițiile art. 5 parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, temeiurile de fapt și de drept care au impus luarea și menținerea arestării

preventive a inculpatului nu s-au modificat ori estompat prin trecerea timpului,

neputându-se susține depășirea unei durate rezonabile a măsurii privative de liberate,

în sensul dispozițiilor legale anterior citate.

Totodată, s-au mai avut

în vedere recrudescența acestui gen de fapte, starea de pericol și urmările sociale

produse prin însăși natura faptelor.

În această ordine de idei,

Înalta Curte constată că în ceea ce privește pericolul pentru ordinea publică, la

evaluarea lui s-au avut în vedere atât datele personale ale inculpatului, comportamentul

procesual al acestuia, care a recunoscut comiterea faptelor, precum și împrejurările

referitoare la infracțiunile de săvârșirea cărora este învinuit, ținându-se cont

de amploarea fenomenului infracțional și urmările produse.

În același timp, Înalta

Curte are în vedere faptul că lăsarea în libertate a inculpatului ar putea crea

în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția nu acționează

destul de ferm împotriva unor manifestări infracționale de pericol accentuat.

Față de cele arătate,

se constată că temeiurile avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive

a inculpatului nu s-au schimbat și impun în continuare privarea de libertate a acestuia,

apreciind că lăsarea în libertate ar prezenta pericol concret pentru ordinea publică,

de natură să aducă atingere desfășurării procesului penal, în raport de natura și

gravitatea infracțiunilor săvârșite, de modalitatea de săvârșire, de circumstanțele

reale în care au fost produse, de recrudescența acestui gen de fapte, de starea

de pericol și de urmările sociale produse prin însăși natura faptelor.

Așa fiind, măsura arestării

preventive se justifică în continuare, fără a încălca prezumția de nevinovăție de

care se bucură inculpatul până la pronunțarea și rămânerea definitivă a hotărârii

de condamnare, deoarece a fost luată pe baza presupunerii rezonabile, în sensul

comiterii unor infracțiuni și nu tinde să reprezinte o executare anticipată a pedepsei,

durata nedepășind, la acest moment procesual, caracterul rezonabil, faptul că până

în prezent nu a fost pronunțată o hotărâre definitivă în cauză.

Se constată totodată că,

la acest moment procesual, nu au intervenit elemente noi care să justifice punerea

în libertate a inculpatului prin înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea, cu atât mai mult cu cât inculpatul a fost

găsit vinovat în primă instanță, fiind condamnat pentru faptele pentru care s-a

dispus trimiterea sa în judecată, astfel că pericolul concret pentru ordinea publică

avut în vedere la arestarea preventivă a inculpatului nu s-a diminuat într-o asemenea

măsură încât să impună înlocuirea măsurii arestării preventive cu măsura obligării

de a nu părăsi localitatea. Pericolul pentru ordinea publică fiind încă actual,

se impune menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului.

Înalta Curte apreciază

că, la acest moment procesual, nu există temeiuri care să impună revocarea măsurii

arestului preventiv sau înlocuirea ei cu o altă măsură preventivă neprivativă de

libertate, aceasta nefiind în măsură să-și realizeze scopul descris de art. 136

alin. (1) C. proc. pen., respectiv să asigure buna desfășurare a procesului penal

și garantarea adevărului.

Așa fiind, în acest moment

procesual nu se poate susține că prin luarea unei măsuri alternative detenției provizorii,

buna desfășurare a procesului penal, în stadiul actual al procesului, prin lăsarea

în libertate a inculpatului, nu ar crea o rezonanță negativă în rândul opiniei publice,

o stare de neîncredere în actul de justiție, dată fiind complexitatea cauzei și

infracțiunile pentru care inculpatul este cercetat, infracțiuni grave.

Ca atare, încheierea pronunțată

la 16 octombrie 2013 este legală.

Pentru considerentele

expuse, recursul declarat de inculpatul S.F. nefiind fondat, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.

În baza art. 192 C. proc.

pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de inculpatul S.F. împotriva încheierii din data de 16 octombrie

2013 a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 200 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care

suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se avansează

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință

publică, azi 25 octombrie 2013.