ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 596/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 596/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

încheierea din 6 februarie 2013 a Curții de Apel Cluj - secția penală și de minori,

pronunțată în dosarul nr. 155/33/2013,

în

baza art. 300

1

C. proc. pen. raportat la art. 160

b

C.

proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii arestării

preventive luată față de inculpatul R.F., aflat în Arestul I.P.J. Bihor și s-a

menținut măsura arestării preventive a acestuia.

Totodată, a fost respinsă cererea de

înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea sau țara, formulată de către inculpat.

Pentru a

pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că prin rechizitoriul D.N.A.

- Serviciul Teritorial Oradea înregistrat sub dosar nr. 155/33/2013 al Curții

de Apel Cluj, a fost trimis în judecată, în stare de arest preventiv, inculpatul

R.F., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență prev. de art. 257 alin.

(1) C. pen., cu aplicarea art. 6 și 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000.

S-a reținut în sarcina inculpatului că

la sfârșitul anului 2011 și începutul anului 2012, a pretins de la denunțătorii

M.J. și S.J. suma de 1000 euro pentru a-și exercita influența asupra

judecătorilor ce compuneau completul investit cu judecarea recursului la Curtea

de Apel Oradea în cauza privindu-i pe denunțători, astfel încât să se pronunțe

o decizie prin care să le fie reduse pedepsele aplicate acestora de către

instanța de fond.

În același scop, inculpatul i-a

solicitat denunțătorului M.J. să discute cu fiica sa M.E., în sensul de a o

convinge pe aceasta din urmă să întrețină relații sexuale cu un judecător de la

Curtea de Apel Oradea, care făcea parte din completul investit cu judecarea

recursului în cauza privindu-i pe cei doi denunțători.

S-a constatat că inculpatul R.F. a

fost arestat prin încheierea penală nr. 154 din 17 ianuarie 2013 pronunțată în

dosarul nr. 7/35/2013 al înaltei Curți de Casație și Justiție pe o perioadă de

29 de zile, în baza art. 149

1

alin. (9)-(11) C. proc. pen., temeiul

de arestare fiind cel vizat de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc. pen.,

respectiv pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea presupus a fi fost

comisă de inculpat este închisoarea măi mare de 4 ani, iar acesta prezintă

pericol concret pentru ordinea publică.

S-a avut în

vedere că din probele administrate în cauză până la data luării măsurii

arestării preventive s-a reținut că rezultă presupunerea că inculpatul a comis

infracțiunea pentru care s-a solicitat luarea acestei măsuri, respectiv

autodenunțul și declarațiile martorului M.J., autodenunțul și declarațiile

martorului S.I., declarațiile martorei M.E., ale martorei M.E., procesul verbal

de redare a convorbirilor telefonice și de verificare în baza de date a

Direcției pentru Evidența Persoanelor din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor.

Referitor la cea de-a doua condiție

prevăzută de art. 148 lit. f) C. proc. pen., s-a reținut că textul acestui

articol nu trebuie interpretat ad literam, pentru că o asemenea interpretare ar

conduce la concluzia că în nicio situație nu ar putea fi luată măsura arestării

preventive în baza acestui temei, deoarece este imposibil să existe probe

asupra unor comportamente viitoare.

S-a reținut, de asemenea, că pericolul

pentru ordinea publică reprezintă temerea că, odată pus în libertate,

inculpatul ar comite alte fapte penale ori ar declanșa puternice reacții în

rândul opiniei publice, determinate de fapta săvârșită de acesta și de starea

sa de libertate.

S-a mai avut în vedere că

jurisprudența C.E.D.O. stabilește că pentru luarea măsurii arestării preventive

este suficientă existența unor suspiciuni rezonabile că s-a săvârșit o

infracțiune, riscul de fugă sau cel privind comiterea unor alte infracțiuni

fiind necesar doar pentru prelungirea măsurii arestării preventive.

Referitor la gravitatea faptei, s-a

constatat că înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că fapta pentru care

este cercetat inculpatul în prezenta cauză este de natură să ateste pericol

pentru ordinea publică.

Curtea de Apel Cluj a reținut că, în

îndeplinirea îndatoririlor de serviciu, organele de poliție sau orice alt

funcționar nu trebuie să fie influențați de interese materiale, de obținerea

unor foloase ce nu li se cuvin pentru sine sau pentru alții, că aceștia sunt

ținuți să-și îndeplinească atribuțiile în mod corect, să nu facă din

exercitarea lor o sursă de venituri ilicite, iar efectuarea oricăror acte care

intră în competența acestora nu trebuie să fie determinată de asemenea

mobiluri, ci numai de grija îndeplinirii corecte a îndatoririlor de serviciu și

a respectării legalității.

S-a constatat că inculpatul R.F. este

cercetat în prezenta cauză pentru comiterea unei infracțiuni de trafic de

influență, faptă de o gravitate sporită, atât prin prisma relațiilor sociale

afectate, cât și prin circumstanțele concrete ale comiterii faptei, lipsa de

responsabilitate de care a dat dovadă inculpatul, care, profitând de poziția sa

de ofițer de poliție, a urmărit obținerea unei sume de bani și a unor servicii

sexuale pentru o altă persoană, asupra căreia urma să-și traficheze influența.

S-a reținut că, în cauză, subzistă

temeiul arestării prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., iar lăsarea în

libertate a inculpatului prezintă în continuare pericol concret pentru ordinea

publică.

De asemenea, s-a constatat că

inculpatul, prin apărătorul ales al acestuia, a solicitat înlocuirea măsurii

arestării preventive cu o altă măsură mai puțin restrictivă, cum ar fi aceea de

a nu părăsi localitatea sau țara, cu motivarea că temeiurile care au dus la

luarea acestei măsuri nu mai subzistă, că inculpatul nu poate influența buna

desfășurare a procesului penal, că nu a comis infracțiuni de violență, că nu

există un flagrant și că acesta se bucură de prezumția de nevinovăție.

Curtea de apel a reținut că, potrivit art.

300

1

alin. (3) C. proc. pen., când instanța constată că temeiurile

care au determinat arestarea preventivă impun în continuare privarea de

libertate sau că există temeiuri noi care justifică privarea de libertate,

menține, prin încheiere motivată, arestarea preventivă sau potrivit alin. (2)

al aceluiași articol, dacă constată că temeiurile care au determinat arestarea

au încetat sau nu există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate,

dispune, prin încheiere, revocarea măsurii arestării preventive.

În cauza de față, s-a constatat că nu

există temeiuri noi care să justifice privarea de libertate și, în consecință,

ceea ce curtea de apel a trebuit să analizeze, au fost temeiurile care au

determinat arestarea preventivă și dacă acestea impun sau nu, în continuare,

privarea de libertate.

În acest sens, s-a reținut că

pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social, dar

acestea prezintă puncte de interferență, astfel că, în practica judiciară s-a

conturat un punct de vedere majoritar, în sensul că pericolul concret pentru

ordinea publică se apreciază atât în raport cu datele referitoare la fapte,

adică natura și gravitatea infracțiunilor comise, cât și cu rezonanța socială

negativă produsă în comunitate ca urmare a săvârșirii acestora, datele

referitoare la persoana inculpatului, antecedentele penale ale acestuia și

numai criteriul referitor la pericolul concret sau generic al infracțiunii

săvârșite de inculpat nu poate constitui temei pentru luarea sau menținerea

măsurii arestării preventive.

Prin urmare, s-a reținut că există

anumite tipuri de infracțiuni care, prin natura lor, conduc la ideea unui

pericol concret pentru ordinea publică, fie prin amploarea socială a

fenomenului infracțional pe care îl presupun și îl dezvoltă, fie prin impactul

asupra întregii colectivități și care justifică luarea măsurii arestării

preventive.

A fost avut în

vedere, totodată, că art. 5 paragraf 1 lit. c) din Convenție și implicit

practica C.E.D.O., au dezvoltat noțiunea autonomă de „ motive plauzibile"

( cauza Fox, Campbell și Hartley contra Regatului Unit, hotărârea din 30 august

1990), iar această noțiune depinde de circumstanțele particulare ale fiecărui

caz. Faptele pe care se bazează aceste motive plauzibile trebuie să fie nu doar

autentice, ci și să convingă un observator independent că acea persoană este

posibil să fi comis acea infracțiune, motive puse în evidență de circumstanțele

particulare ale speței de față.

S-a reținut că starea de pericol

pentru ordinea publică în cazul inculpatului presupune o rezonanță socială a

unei fapte grave, atât în rândul comunități restrânse asupra căreia și-a

exercitat influența negativă, cât și asupra întregii ordini sociale.

A mai reținut curtea de apel că

obstrucționarea justiției și pericolul de sustragere au constituit motive

întemeiate de a refuza eliberarea unei persoane arestate preventiv, apreciate

ca atare de Curtea europeană în interpretarea art. 5 paragraful 3 din C.E.D.O.

În situația de față, s-a apreciat că

se impune o astfel de reacție a autorităților pentru a nu crea și mai mult

neîncredere în capacitatea organelor judiciare de a lua măsurile necesare

pentru prevenirea pericolului vizat de ordinea publică, crearea unui echilibru

firesc și a unei stări de securitate socială.

S-a constatat că menținerea măsurii

arestării preventive a inculpatului, în condițiile legii, nu afectează cu nimic

dreptul acestuia la un proces echitabil, având posibilitatea ca la instanța de

fond, cât și ulterior, în calea de atac, să solicite administrarea de probe

pentru a-și dovedi nevinovăția.

Solicitarea inculpatului referitoare

la înlocuirea măsurii arestării preventive cu o măsură neprivativă de

libertate, a fost apreciată ca nefiind întemeiată întrucât potrivit disp. art. 136

alin. (1) și (8) C. proc. pen., circumstanțele favorabile invocate de inculpat

nu pot constitui prin ele însele temei al reconsiderării privării sale de

libertate, acestea trebuind evaluate în contextul gravității sporite a faptei

de care este acuzat inculpatul și a scopului urmărit prin măsura preventivă

dispusă, respectiv asigurarea unei bune desfășurări a procesului penal. Mai

mult, s-a reținut că manifestările nejustificate de clemență ale instanței nu

ar face decât să încurajeze la modul general astfel de tipuri de comportament

antisocial și să afecteze nivelul încrederii societății în instituțiile

statului chemate să vegheze la aplicarea și respectarea legilor.

Datele ce caracterizează persoana

inculpatului - care nu are antecedente penale, în activitatea sa profesională a

avut rezultate deosebite, face parte dintr-o familie organizată, care îl

susține și a conștientizat gravitatea faptei presupus a fi fost comisă de

acesta -, nu au putut fi analizate în această fază a procesului de constatare a

legalității și temeiniciei măsurii arestării preventive, după sesizarea

instanței în condițiile art. 300

1

C. proc. pen., aceste date urmând

să fie avute în vedere de către instanța de fond la o eventuală circumstanțiere

a pedepsei, dacă inculpatul va fi găsit vinovat de presupusa faptă reținută în

sarcina sa.

Astfel, având în vedere că, în cauză,

sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 143 și art. 148 lit. f) C. proc.

pen., că nu se impune înlocuirea acestei măsuri cu o altă măsură mai puțin

restrictivă, cum ar fi cea de a nu părăsi localitatea sau țara, pentru motivele

care s-au arătat în detaliu anterior, în baza art. 300

1

raportat la art.

160

b

C. proc. pen., s-a constatat legalitatea și temeinicia măsurii

arestării preventive luată față de inculpatul R.F. și a fost respinsă cererea

de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura obligării de a nu părăsi

localitatea sau țara.

Împotriva acestei încheieri, în termen

legal, a declarat recurs inculpatul R.F.,

solicitând

revocarea măsurii arestării preventive și continuarea judecății în stare de

libertate.

Concluziile formulate de

reprezentantul Parchetului, de apărătorul recurentului inculpat și ultimul

cuvânt al acestuia au fost consemnate în partea introductivă a prezentei

hotărâri, urmând a nu mai fi reluate.

Înalta Curte, pe baza lucrărilor și a

materialului din dosarul cauzei, va examina recursul declarat de inculpat numai

sub aspectul dispoziției de menținere a măsurii arestării preventive, hotărârea

atacată dobândind caracter definitiv în ceea ce privește dispoziția de

respingere a cererii de înlocuire a măsurii arestării preventive cu măsura

obligării de a nu părăsi localitatea sau țara, formulată de inculpat, fiind

avute în vedere prevederile art. 141 alin. (1) C. proc. pen., din care rezultă

că încheierea prin care instanța de fond - în speță Curtea de Apel Cluj - a

respins cererea de înlocuire a măsurii preventive nu este supusă nici unei căi

de atac.

Astfel, examinând recursul declarat în

cauză în limitele anterior expuse, înalta Curte constată că acesta nu este

fondat pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Potrivit dispozițiilor art. 160

b

alin. (1) C. proc. pen., instanța de judecată, în exercitarea atribuțiilor de

control judiciar, este obligată să verifice periodic legalitatea și temeinicia

arestării preventive.

Conform alin. (3) din același text de

lege, când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea impun

în continuare privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea măsurii arestării preventive.

În cauză,

Curtea de Apel Cluj - secția penală și de minori a procedat la efectuarea

verificărilor și a constatat că temeiurile de fapt și de drept care au stat la

baza luării măsurii preventive subzistă, impunându-se în continuare privarea de

libertate a inculpatului.

Înalta Curte, în raport de

împrejurările concrete de comitere a faptei, apreciază că lăsarea în libertate

a inculpatului prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, așa cum

corect a reținut și instanța de fond.

Ordinea publică reprezintă climatul

social optim, firesc, care se asigură printr-un ansamblu de norme și măsuri și care

se traduce prin funcționarea normală a instituțiilor statului, menținerea

liniștii cetățenilor și respectarea drepturilor acestora.

Deși pericolul pentru ordinea publică

nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii,

aceasta nu înseamnă că la aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie

făcută abstracție de gravitatea faptei. Sub acest aspect, existența pericolului

public poate rezulta, între altele, din însuși pericolul social al infracțiunii

de care este învinuit inculpatul, din reacția publică la comiterea unor astfel

de infracțiuni, din posibilitatea comiterii unor alte asemenea fapte de către

alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți ca autori ai

faptelor respective.

De altfel, în jurisprudența constantă

a C.E.D.O. s-a admis că, prin gravitatea deosebită și prin reacția particulară

a opiniei publice, anumite infracțiuni pot suscita o tulburare a societății de

natură să justifice o detenție preventivă.

În speța dedusă judecății, se are în

vedere nu numai conformitatea cu dispozițiile procedurale ale dreptului intern,

ci și caracterul plauzibil al bănuielilor care au condus la menținerea măsurii

privative de libertate, precum și legitimitatea scopului urmărit de măsura

luată.

Astfel fiind, la acest moment

procesual, înalta Curte nu identifică vreun motiv întemeiat pentru punerea în

libertate a inculpatului, ci apreciază că întregul material probator

administrat în cauză impune privarea de libertate, în continuare, iar nu vreo

altă măsură preventivă, arestarea preventivă fiind singura aptă să atingă

scopul preventiv reglementat de art. 136 C. proc. pen.

Se reține, de asemenea, că menținerea

arestării preventive a inculpatului nu contravine dreptului la libertate

ocrotit de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților

fundamentale, iar pe de altă parte, având în vedere circumstanțele reale ale

faptei, modalitatea concretă de săvârșire, gradul crescut de pericol social ce

caracterizează aceste fapte, durata detenției provizorii nu excede termenului

rezonabil la care face referire art. 5 paragraful 3 din Convenție, existând

temeiuri suficiente pentru a constata că menținerea detenției provizorii este

licită, respectându-se legislația internă și prevederile Convenției Europene a

Drepturilor Omului.

Aceste considerente justifică dispoziția

de menținere a arestării preventive, astfel că, în conformitate cu art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat în cauză va fi respins, ca

nefondat.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., recurentul inculpat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat în sumă de 200 lei, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de inculpatul R.F. împotriva încheierii din 6 februarie 2013 a Curții

de Apel Cluj - secția penală și de minori, pronunțată în dosarul nr. 155/33/2013.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 18

februarie 2013