ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2306/2012

Deliberând asupra recursului penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 26/ PI din 23 februarie 2011 Curtea de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 332 C. proc. pen., a respins cererea de restituire a cauzei la parchet în vederea refacerii urmării penale formulată de către inculpat.

În baza art. 2 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen., a achitat pe inculpatul C.D.,  pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului. Pentru a pronunța această hotărâre a reținut următoarele: Prin rechizitoriul nr. 782/P/2002din 02 decembrie 2003, al Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor s-a dispus, trimiterea în judecată, în stare de libertate a inculpatului C.D., pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, prevăzută și pedepsită de art. 257 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

În fapt s-a reținut că, fapta inculpatului C.D., care la diferite intervale de timp dar în realizarea aceleiași rezoluții infracționale, respectiv, în cursul lunii noiembrie 2000 și martie 2002, a pretins și primit de la martorul B.F. sumele de 1.800 dolari și 15.000.000 lei, pretinzând că are influență asupra unor polițiști, procurori și ulterior judecători pentru a-i determina inițial să nu emită mandat de arestare și ulterior să pronunțe o hotărâre de condamnare la o pedeapsă mai mică de 4 ani, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de trafic de influență în formă continuată, prevăzută de art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen.

De asemenea, s-a mai reținut că inculpatul C.D., este avocat în Baroul Bihor a recunoscut faptul că a primit sumele de 1.800 dolari SUA și 15.000.000 lei de la B.F. și a dat declarații contradictorii în sensul că inițial a susținut că în cursul lunii noiembrie 2000, a stabilit împreună cu martorul B.F. ca acesta să îi dea o sumă mai mare de bani pentru a-i utiliza la plata deplasărilor și onorariilor avocațiale, iar ulterior a susținut că sumele de 1.800 dolari și 15.000.000 lei au fost avansate cu titlu de onorariu avocațial (fila 32), însă nu a prezentat nici o chitanță în acest sens.

Examinând cauza pe baza actelor și lucrărilor de la dosar, Curtea de Apel a constatat următoarele:

Cât privește cererea inculpatului, formulată prin apărătorul său, de restituirea a cauzei la procuror, în raport de faptul că actele de urmărire în cauză au fost efectuate cu încălcarea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 78/2000, în vigoare la acea dată, curtea a reținut că, așa cum rezultă din adresa din 20 ianuarie 2011 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor (fila 60 din dosarul acestei instanțe), procurorul de caz, care a efectuat urmărirea penală și a întocmit rechizitoriul a făcut parte din cadrul Biroului de combatere a criminalității organizate, corupției și antidrog din cadrul Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, fiind delegat pentru efectuarea urmăririi penale privind infracțiunile de corupție prevăzute în Legea nr. 78/2000, condiții în care excepția nulității absolute a actelor de urmărire penală invocată de către inculpat nu poate fi primită și va fi respinsă ca atare.

Referitor la fondul cauzei, instanța de fond a reținut că numitul B.F. a formulat un denunț penal împotriva avocatului C.D., avocat în cadrul Baroului de Avocați Bihor, înregistrat la I.P.J. Bihor, la data de 6 august 2002.

Prin denunțul formulat (pag. 1-2 din dosarul de urmărire penală) numitul B.F. susține că l-a angajat în cursul lunii octombrie 2011 pe avocatul C.D. pentru a-i asigura apărarea fiului său, B.G.F., care fusese arestat, alături de alți complici, pentru comiterea unor infracțiuni de furt de metale feroase.

Susține denunțătorul B.F. că, întrucât se punea problema arestării fiului său, la circa 2-3 zile după ce s-a comis furtul, el împreună cu fii săi, B.G.F. și B.M., precum și cu un vecin, C.G., s-au deplasat în Oradea, la domiciliului avocatului C.D. care i-a asigurat că va încerca să rezolve problema, respectivă să facă în așa fel încât fiul denunțătorului, B.G.F., să nu fie arestat și asta în condițiile în care denunțătorul îi va da suma de 5.000 mărci germane. Mai arată denunțătorul că avocatul a susținut că va da această sumă unor procurori și judecători, fără să-i nominalizeze.

Denunțătorul a fost de acord și s-a împrumutat de la G.D., o cunoștință de-a sa, cu suma de 4.200 mărci germane.

Denunțătorul susține că apoi s-a deplasat, împreună cu cei doi fii și cu vecinul său, C.G., la biroul avocatului C.D. și i-a înmânat această sumă de bani în prezența fiicei avocatului.

Mai susține denunțătorul că, după ce avocatul a numărat banii aduși, i-a cerut să-i mai aducă 4.000.000 lei, lucru pe care l-a și făcut, aducându-i a doua zi această sumă de bani.

Se arată că, deși avocatul i-a promis că va interveni pe lângă procurori ca fiul denunțătorului să nu fie arestat, acesta a fost arestat după câteva zile, pentru ca, după aproximativ 3 săptămâni să fie pus în libertate.

Se mai precizează că fiul denunțătorului, B.G.F., a fost ulterior trimis în judecată și condamnat în primă instanță la o pedeapsă de 4 ani închisoare, cu executare în regim privativ de libertate.

Susține denunțătorul că, ulterior avocatul i-a cerut din nou suma de 15.000.000 lei, pentru a avea câștig de cauză la Curtea de Apel Oradea, unde formulase recurs, spunând că trebuie să dea acești bani președintei curții de apel, ca să-i reducă din pedeapsă.

Mai arată denunțătorul că s-a împrumutat cu suma de 8.000.000 lei de la vecinul său, C.G. și că avea 7.000.000 lei pregătiți și, în aceste condiții, i-a înmânat avocatului suma de 15.000.000 lei, avocatul C.D. susținând, cu această ocazie că, în condițiile în care nu va reuși să reducă pedeapsa la care a fost condamnat fiul denunțătorului, îi va restituit această sumă și, întrucât acest lucru nu s-a reușit, fiul denunțătorului fiind condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani închisoare, în regim privativ de libertate, avocatul C.D. i-a restituit denunțătorului suma de 8.000.000 lei, în Aleșd, la Restaurantul Pantera.

Denunțătorul arată că, ulterior, a insistat ca avocatul C.D. să-i restituie suma de 61.000.000 lei, dar că acesta l-a amânat de la o zi la alta, ceea ce l-a determinat să formuleze denunțul.

S-a constatat că deși, din starea de fapt reținută de parchet, rezultă că s-au comis două acte materiale de trafic de influență și deși infracțiunea se consumă în momentul în care persoana care are influență sau lasă să se creadă că are influență primește ori pretinde bani sau alte foloase, parchetul a reținut comiterea faptei în formă continuată.

În cauză, procurorul de caz a procedat la audierea denunțătorului (filele 9-12 din dosarul de urmărire penală), a martorului B.F. - fiul denunțătorului (filele 13-15 din dosarul de urmărire penală), a martorei B.V. - soția denunțătorului (filele 16-19 din dosarul de urmărire penală), a martorului C.G. - vecinul și cumnatul denunțătorului (filele 20-22 din dosarul de urmărire penală), B.L.M., fiul denunțătorului (filele 23-25 din dosarul de urmărire penală), a martorei C.F. (filele 26-27 din dosarul de urmărire penală), a martorului G.D.Ș. (fila 28 din dosarul de urmărire penală).

S-a mai reținut de către instanță că declarațiile persoanelor audiate în cauză sunt contradictorii pe anumite aspecte, între susținerile denunțătorului și ale martorului existând contradicții flagrante, cu privire la amândouă actele materiale.

Astfel, denunțătorul susține că s-a deplasat la locuința lui F.C., soacra lui G.D., împreună cu soția sa, B.V. și cu fiul său care era cercetat, B.G.F., la fel susținând și soția denunțătorului, B.V. în declarația dată.

Martorul B.L.M. susține că el este cel care s-a deplasat împreună cu tatăl său, denunțătorul B.F. și cu mama sa, B.V., la domiciliul martorei C.F., pentru ca aceasta din urmă să arate că la domiciliul său au venit pentru a-i cere bani denunțătorul B.F., împreună cu B.D., fiica sa și soția lui B.G.F., împreună cu B.M.

Apoi, deși declarațiile denunțătorului și ale martorilor coincid în sensul că toți susțin că martora C.F. le-a spus că urmează să se consulte cu G.D., denunțătorul și soția acestuia, B.V., susține că martorii C.F. și G.D. au venit în cursul aceleași zile în care s-a purtat discuția și le-au adus banii, pentru ca martorul B.L.M. să susțină că aceștia au venit cu banii în ziua următoare celei în care s-a purtat discuția.

De asemenea, declarațiile denunțătorului și ale martorilor nu concordă nici în privința sumei pe care martorii G.D. și C.V. le-ar fi dat-o împrumut.

Denunțătorul susține că nu știe cu exactitate care a fost suma pe care a primit-o împrumut, amintindu-și doar că a fost în dolari SUA și că era echivalentul sumei de 50.000.000 lei, la fel declarând și soția acestuia, martora B.V. și fiul acestora, martorul B.L.M., deși în autodenunț a susținut că i-a dat inculpatului suma de 4.200 mărci germane.

Singurul care dă detalii exacte cu privire la sumă este martorul G.D.Ș., susținând că a dat cu titlul de împrumut familiei B. suma de 1.800 dolari SUA.

Curtea de apel a reținut că este greu de crezut că denunțătorul, soția acestuia și fiul lor nu mai știu care este suma care le-a fost împrumutată, mai ales că, așa cum susțin toți, aceasta a fost restituită la aproximativ 2 luni.

De asemenea, deși în autodenunțul olograf denunțătorul a susținut că i-a dat avocatului suma de 4.200 mărci germane, în declarația de la filele 8-12 din dosarul de urmărire penală, susține că i-a dat inculpatului C.D. suma de bani în dolari SUA, la cabinetul avocațial al acestuia, în prezența fiilor săi, B.G.F. și B.M., precum și a cumnatului său, C.G., or, este greu de crezut că inculpatul ar fi acceptat prezența atâtor persoane cu acea ocazie în biroul său, în condițiile în care această sumă i-ar fi fost dată pentru a-și trafica influența.

Mai mult, deși denunțătorul susține că i-a mai dat avocatului și alte sume de bani, în afară de cei 1.800 dolari SUA și respectiv cei 15.000.000 lei, pe care inculpatul i-ar fi pretins pentru a obține reducerea pedepsei ce i-a fost aplicată fiului său și că, de fiecare dată avocatul i-ar fi dat chitanțe cu privire la aceste sume, la dosarul cauzei nu se regăsește nicio dovadă în acest sens.

Referitor la pentru primul act material, deși s-a susținut de către denunțător că inculpatul a cerut banii pentru a interveni pe lângă un polițist de Poliția orașului Aleșd, acesta recunoaște că fiul său a fost arestat de către Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor și a fost pus în libertate de către instanță, respectiv de către Tribunalul Bihor.

În autodenunțul olograf (filele 1-2 din dosarul de urmărire penală), denunțătorul susține că inculpatul i-a cerut banii, pentru a-i „rezolva" dosarului fiului său, respectiv pentru ca acesta să nu fie arestat la judecătorie.

Astfel fiind, sub acest aspect instanța de fond a apreciat că nu se poate reține existența laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență cu privire la primul act material, fiind evident că un polițist de la o poliție municipală nu avea competența de a dispune cu privire la luarea unei măsuri preventive, la acea dată, potrivit dispozițiilor art. 138 C. proc. pen., măsura arestării preventive fiind dispusă de procuror.

Mai mult de atât, așa cum rezultă din rechizitoriul întocmit în cauză (filele 53-58 din dosarul de urmărire penală), plângerea penală formulată de SC A. SA a fost depusă la Postul de Poliție Aștileu, iar nu la Poliția Aleșd.

Cu privire la acest prim act material, Curtea a reținut că nu s-a dovedit fără putință de tăgadă faptul că inculpatul s-ar fi prevalat de influența pe care asupra unei anumite persoane care avea în atribuțiile de serviciu luarea față de fiul denunțătorului a măsurii arestării preventive, în acest sens declarațiile denunțătorului și ale martorilor fiind mai mult decât contradictorii, și nici nu a susținut că suma de bani, cu privire la care din nou nu există date care să concorde, a fost dată de către denunțător pentru a fi folosită de către inculpat în scopul traficării influenței.

În legătură cu cel de-al doilea act material, instanța de fond a reținut că, declarațiile denunțătorului și ale martorilor referitoare la persoana cu privire la care inculpatul s-ar fi prevalat de influența sa, nu concordă.

Astfel, în autodenunț, B.F. susține că inculpatul s-ar fi prevalat de influența pe care o are asupra președintei curții de apel, soția denunțătorului, B.V. arată în declarația sa că inculpatul a susținut că are relații printre judecătorii de la Curtea de Apel, pentru ca martorul B.L.M. să facă referire de influența de care s-ar fi prevalat inculpatul asupra unei judecătoare de la Curtea de Apel.

Instanța de fond a reliefat și împrejurarea că toate declarațiile, atât a denunțătorului concordă în sensul că inculpatul ar fi susținut că dacă nu va obține reducerea pedepsei ce i-a fost aplicată fiului denunțătorului va restitui banii.

Or, pentru existența elementului material al laturii obiective a infracțiunii de trafic de influență este necesar ca fapta să fie săvârșită pe baza influenței pe care inculpatul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui funcționar.

Câtă vreme inculpatul a cerut banii cu precizarea că, în cazul în care nu va obține soluția dorită, respectiv reducerea pedepsei, va restitui banii, nu se poate reține că acesta s-ar fi prevalat de influența pe care o are sau lăsa să se creadă că o are asupra vreunui judecător pentru că, în acest caz, nu ar fi fost de acord cu restituirea sumei în cazul în care nu s-ar fi dat în cauză soluția dorită.

Chiar denunțătorul arată că inculpatul i-a restituit ulterior rămânerii definitive a hotărârii de condamnare a fiului său, suma de 8.000 lei, denunțătorul pretinzând restituirea tuturor sumelor pe care i le-a dat inculpatului.

Inculpatul, în toate declarațiile date a susținut, constant, că a primit sumele de bani la care a făcut referire denunțătorul cu titlul de onorariu avocațial și pentru deplasările necesare în vederea asigurării apărării fiului denunțătorului, la Judecătoria Aleșd și ulterior, la Tribunalul Bihor și Curtea de Apel Oradea.

S-a mai reținut că, acesta în declarația dată în fața instanței (fila 76 din Dosarul nr. 8989/2003 al Tribunalului Bihor) a arătat că, a încheiat contractul de asistență juridică cu denunțătorul în cursul lunii octombrie 2000 și că, de la început a convenit asupra unei sume de 60.000.000 lei, având în vedere toate fazele procesuale pe care trebuia să le parcurgă dosarul și că, i-a spus denunțătorului că urmează să se deconteze la sfârșitul procesului, procedând în acest fel și cu alți clienți, respectiv înțelegându-se asupra unei sume globale și a unei decontări la rămânerea definitivă a hotărârii.

În același sens a declarat și fiica inculpatului, C.R., care a arătat că a fost de față în momentul în care s-a avansat prima sumă de bani, pentru toate fazele procesuale, știind că ulterior inculpatul a decontat cheltuielile.

A mai susținut inculpatul că, urmare a înțelegerii pe care a avut-o cu familia denunțătorului, a decontat, ulterior, cheltuielile efectuate și i-a restituit denunțătorului suma de 40.000.000 lei, fapt confirmat de altminteri prin chitanța depusă la dosarul de urmărire penală la fila 37.

De asemenea, o altă împrejurare care pune sub semnul întrebării realitatea celor susținute de către denunțător este faptul că deși, afirmativ, i-ar fi dat inculpatului prima sumă de bani pentru ca fiul său să nu fie arestat și acest lucru nu s-a întâmplat, ceea ce trebuia să-1 determine să nu mai aibă încredere în inculpat și a doua oară a acceptat din nou susținerea acestuia, în sensul că își va trafica influența în vederea obținerii unei anumite soluții, favorabile fiului său.

Având în vedere contradicțiile dintre declarațiile denunțătorului, precum și cele dintre declarațiile acestuia și cele ale martorilor audiați în cauză, instanța de fond a apreciat că probele administrate în susținerea vinovăției inculpatului, conțin o informație îndoielnică tocmai în legătură cu faptul că inculpatul ar fî cerut aceste sume de bani pentru ca să determine anumite persoane cu atribuții în instrumentarea și judecarea dosarului penal, privindu-l pe fiul denunțătorului, să dea anumite soluții, prevalându-se de influența pe care ar avea-o sau susține că ar avea-o față de acestea.

Probele administrate, atât în faza de urmărire penală, cât și în cea a cercetării judecătorești nu pot crea convingerea, care să se constituie într-o certitudine în sensul că inculpatul ar fi comis cele două acte materiale reținute în sarcina sa, în amândouă situațiile lipsind atât elementul material al laturii obiective, cât și latura subiectivă.

În C. proc. pen. român, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 281/2003, prezumția de nevinovăție este înscrisă între regulile de bază ale procesului penal, în art. 52 statuându-se că orice persoană este considerată nevinovată pană la stabilirea vinovăției sale printr-o hotărâre penală definitivă.

Prin adoptarea prezumției de nevinovăție ca principiu de bază, distinct de celelalte drepturi care garantează și ele libertatea persoanei - dreptul la apărare, respectarea demnității umane - s-au produs o serie de restructurări ale procesului penal și a concepției organelor judiciare, care trebuie să răspundă următoarelor cerințe: vinovăția se stabilește în cadrul unui proces, cu respectarea garanțiilor procesuale, deoarece simpla învinuire nu înseamnă și stabilirea vinovăției; sarcina probei revine organelor judiciare, motiv pentru care interpretarea probelor se face în fiecare etapă a procesului penal, concluziile unui organ judiciar nefiind obligatorii și definitive pentru următoarea fază a procesului; la adoptarea unei hotărâri de condamnare, până la rămânerea definitivă, inculpatul are statutul de persoană nevinovată; la adoptarea unei hotărâri de condamnare definitive prezumția de nevinovăție este răsturnată cu efecte „erga omnes"; hotărârea de condamnare trebuie să se bazeze pe probe certe de vinovăție, iar în caz de îndoială, ce nu poate fi înlăturată prin probe, trebuie să se pronunțe o soluție de achitare.

Astfel fiind, curtea de apel a reținut că declarațiile denunțătorului și ale martorilor audiați sunt contradictorii, atât cu privire la sumele de bani ce au fost avansate, precum și la destinația acestora, ceea ce duce la concluzia că sunt nesincere și vădit interesate și, având în vedere faptul că, la pronunțarea unei condamnări instanța trebuie să-și întemeieze convingerea vinovăției inculpatului pe bază de probe sigure, certe și cum, așa cum s-a arătat, probele administrate în cauză nu au acest caracter, lăsând loc unei nesiguranțe în privința vinovăției inculpatului, se impune a se da eficiență principiului in dubio pro reo.

Regula in dubio pro reo constituie un complement al prezumției de nevinovăție, un principiu instituțional care reflectă modul în care principiul aflării adevărului, consacrat de art. 3 C. proc. pen. se regăsește în materia probațiunii. Ea se explică prin aceea că, în măsura în care dovezile administrate pentru susținerea vinovăției celui acuzat conțin o informație îndoielnică tocmai cu privire la vinovăția făptuitorului în legătură cu fapta imputată, autoritățile judecătorești penale nu-și pot forma o convingere care să se constituie într-o certitudine și, de aceea, ele trebuie să concluzioneze în sensul nevinovăției acuzatului și să-l achite.

Înainte de a fi o problemă de drept, regula in dubio pro reo este o problemă de fapt. înfăptuirea justiției penale cere ca judecătorii să nu se întemeieze, în hotărârile pe care le pronunță, pe probabilitate, ci pe certitudinea dobândită pe bază de probe decisive, complete, sigure, în măsură să reflecte realitatea obiectivă (fapta supusă judecății).

Numai așa se formează convingerea, izvorâtă din dovezile administrate în cauză, că realitatea obiectivă (fapta supusă judecății) este, fără echivoc, cea pe care o înfățișează realitatea reconstituită ideologic cu ajutorul probelor.

Astfel, chiar dacă în cauză s-au administrat probe în sprijinul învinuirii, totuși îndoiala persistă în ce privește vinovăția inculpatului, condiții în care îndoiala este echivalentă cu o probă pozitivă de nevinovăție, iar inculpatul trebuie achitat.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea criticându-o pentru nelegalitate și ne temeinicie.

În susținerea recursului, Parchetul a solicitat să se constate că prima instanță, in mod greșit, a dispus achitarea inculpatului C.D., întrucât probele administrate dovedesc vinovăția sa în comiterea faptei de trafic de influență, în formă continuată

Verificând cauza atât sub aspectul criticilor invocate, cât și din oficiu - potrivit art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen. -, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea fiind fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse:

Sub acest aspect, se constată că instanța de judecată nu a avut în vedere toate probele administrate în cauză, raportându-se exclusiv la declarațiile inculpatului, pe baza cărora a apreciat, în mod nejustificat, că nu se conturează elementele constitutive ale infracțiunii, lipsind elementul material al laturii obiective, influența pe care inculpatul o are sau lasă să se creadă că o are asupra unui magistrat.

În opinia instanței supreme, sunt întrunite toate condițiile prevăzute de lege în acest sens, deoarece probele administrate sunt apte să răstoarne prezumția de nevinovăție prevăzută de dispozițiile art. 5 2C. proc. pen.

Chiar din declarațiile martorului denunțător B.F. rezultă că inculpatul C.D., a creat în mintea acestuia și a celorlalți membri ai familiei, impresia că are influență sau poate avea influență, atât asupra organelor de poliție cât și asupra magistraților procurori sau judecători, pe de o parte, dată fiind calitatea sa de avocat, iar pe de altă parte, date fiind afirmațiile pe care le-a făcut față de martori, că va interveni în primul caz pe lângă organele de poliție să nu trimită dosarul procurorului pentru ca B.G.F. să nu fie arestat, iar în celălalt caz, pe lângă judecătorul de la curtea de apel pentru a reduce pedeapsa de 4 ani închisoare.

Declarațiile martorului denunțător se coroborează, contrar celor reținute de către prima instanță, cu declarațiile martorilor B.V., B.L.M. și C.G. din care rezultă că inculpatul a susținut că a rezolvat problema în sensul că fiul și respectiv nepotul acestora să nu fie arestat și că pentru ajutorul acordat trebuie să dea unei persoane cu atribuții de urmărire penală suma de 5.000 DM, precizând că fără plata acestei sume nu se poate rezolva problema și fiul va fi arestat, iar banii trebuie să fie dați urgent, situație în care martorii s-au întâlnit în clădirea Baroului Bihor cu inculpatul C.D., unde martorul B.F., în prezența celorlalți martori, i-a dat inculpatului întreaga sumă, în scopul sus arătat. După primirea sumei, inculpatul a numărat banii procedând la verificarea fiecărei bancnote pentru a se asigura ca acestea să nu fie false și le-a spus martorilor că echivalentul sumei pretinse de 5.000 DM reprezintă 54.000.000 lei și că suma în dolari pe care a primit-o reprezintă echivalentul doar a 50.000.000 lei, pretinzându-i martorului B.F. să-i aducă diferența de 4.000.000 lei pe care martorul i-a dat-o a doua zi, când s-a deplasat singur la Oradea. Cu ocazia predării sumelor nu a fost întocmit niciun înscris sub semnătură privată, iar inculpatul nu a eliberat nicio chitanță și le-a spus martorilor, în mod explicit, că a studiat dosarul de urmărire penală despre care a afirmat ca se află la organele de cercetare ale Poliției Orașului Aleșd și că va da lucrătorilor de poliție care efectuează urmărirea penala întreaga sumă pretinsă și primită, pentru ca aceștia să nu mai înainteze dosarul penal la unitatea de parchet și, ca urmare a acestei manopere, fiul martorului nu mai poate fi arestat.

De asemenea, martorii susțin împrejurarea că s-au deplasat la domiciliul martorei C.F. pentru a împrumuta o sumă de bani solicitată de inculpatul C.D., în calitate de avocat a lui B.G.F. pentru a fi dați organelor de cercetare ale Poliției Aleșd.

Faptul că declarațiile martorilor B.G.F., B.L.M., B.V. sunt contradictorii sub aspectul persoanelor care s-au deplasat la domiciliul martorei C. pentru a solicita împrumutul nu are relevanță în cauză, în condițiile în care au obținut acel împrumut care a fost remis, ulterior, inculpatului C.D. pentru cumpărarea de influență.

Mai mult, martora C.F. confirmă declarațiile lui B.F. din care rezultă că a convenit să-i solicite un împrumut și, ulterior, după ce a discutat cu ginerele său G.D.Ș. le-a dat suma solicitată de 1.800 dolari SUA.

În același sens sunt și declarațiile martorului G.D.Ș. (filele 28 din dosarul de urmărire penală și 132-133 dosar fond).

Activitatea inculpatului C.D. care în calitate de avocat a solicitat și primit de la martorul denunțător o sumă de bani pentru a o oferi organului de cercetare penală din cadrul Poliției Aleșd, și procurorului care supraveghea urmărirea penală pentru a nu se dispune arestarea fiului denunțătorului B.F., în condițiile în care inculpatul îl reprezenta pe B.G.F. și, mai mult, a lăsat să se înțeleagă că ar avea posibilitatea să influențeze activitatea acestui funcționar public ce avea în atribuții să facă propunerea la procuror în vederea luării unei măsuri preventive, se circumscrie modalităților alternative ale elementului material al infracțiunii de trafic de influență.

De asemenea, în cazul infracțiunii de trafic de influență nu este relevant dacă intervenția s-a produs ori nu raportat la momentul săvârșirii uneia dintre activitățile ce compun elementul material al infracțiunii, deoarece producerea intervenției nu reprezintă o condiție pentru existența infracțiunii.

Totodată, pretinderea și primirea de bani cu promisiunea de a influența ofițeri de poliție pentru a obține cercetarea în libertate a fiului său, îndeplinește cerința prevăzută în art. 257 C. pen., respectiv, ca fapta să se referă la atribuțiile de serviciu ale funcționarului asupra căruia făptuitorul pretinde că are influență, întrucât, polițistul, deși nu are atribuții în luarea măsurii arestării preventive, poate acționa în efectuarea cercetărilor astfel încât să determine procurorul să facă propunere în acest sens și să sesizeze instanța de judecată.

Cu privire la al doilea act material, Înalta Curte, reține că din probele administrate, rezultă că, deși nu a obținut rezultatul promis cumpărătorului de influență, inculpatul a pretins și primit de la denunțător alte sume de bani decât cele solicitate inițial, pentru a interveni de această dată și la judecătorul de la curtea de apel învestit cu soluționarea cauzei în recurs. Faptul că martorii audiați în cauză nu au putut indica aceeași persoană asupra căreia inculpatul urma să-și exercite influența pentru a obține o reducere a cuantumului pedepsei aplicate inculpatului B.G.F. condamnat la 4 ani închisoare pentru infracțiunea de furt calificat, făcând referiri fie la președintele Curții de Apel Oradea sau la judecătorul învestit cu soluționarea recursului, nu are relevanță sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență.

Prin existența cerinței ca făptuitorul să invoce influența pe care o are asupra unui funcționar, nu este necesar ca el să precizeze numele și atribuțiile îndeplinite de acesta, fiind suficient să indice funcția și instituția competentă de a îndeplini un act. Or, în cauză martorii și denunțătorul au precizat, chiar dacă nu au indicat corect calitatea și numele persoanei, că inculpatul le-a promis în schimbul banilor primiți că va interveni la Curtea de Apel Oradea, unde se afla înregistrat dosarul în recurs, pentru a obține de la judecător o pedeapsă mai mică.

Pentru toate aceste considerente, instanța de recurs nu poate reține argumentele instanței de fond, potrivit cărora nu este realizată latura obiectivă a infracțiunii, deoarece organele de poliție nu au printre atribuțiile de serviciu și acele atribuții de luare a măsurii arestării preventive și nici susținerile instanței potrivit cărora, inculpatul a promis că banii primiți pentru judecătorul de la curtea de apel vor fi restituiți dacă nu se va rezolva problema reducerii pedepsei, deoarece aceste aprecieri ale instanței nu au nicio legătură cu condițiile expres prevăzute de textul legal și cu interpretarea dată acestora, așa cum am arătat anterior.

Cu privire la forma continuată a infracțiunii de trafic de influență, Înalta Curte reține că poziția subiectivă a făptuitorului nu este diferită pentru fiecare act material, deoarece prin activitatea sa infracțională el intenționează să cumpere influență, obținând beneficiul dorit, ca rezultat al încălcării atribuțiilor de serviciu de către un funcționar. în condițiile în care traficul de influență prin realizarea mai multor activități alternative ce compun elementul material al infracțiunii, este săvârșit la diverse intervale de timp, dar în realizarea aceluiași scop, se produce o singură urmare socialmente periculoasă și, ca atare, suntem în prezența unei singure infracțiuni comise în formă continuată.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, inculpatul C.D., în baza aceleași rezoluții infracționale, a desfășurat activitățile de traficare a influenței, în sensul că, a solicitat și a primit sume de bani de la martorul denunțător, în mai multe rânduri, pentru a interveni la organele de poliție și la procurori, iar ulterior, în realizarea aceluiași scop, a solicitat și primit o altă sumă de bani pentru exercitarea influenței asupra judecătorului Curții de Apel Oradea. Prin urmare, raportat și la considerentele de ordin teoretic expuse anterior, există o singură infracțiune de trafic de influență în formă continuată.

Vinovăția inculpatului C.D. în comiterea faptei este dovedită chiar de atitudinea sa după formularea denunțului de către martorul B.F., acesta fiind de acord să-i restituie o parte din suma de bani primită de la martor, realizând, în parte, acest demers, în sensul că a restituit denunțătorului doar suma de 40.000.000 lei.

Susținerile inculpatului că urma să restituie sumele de bani primite, martorului denunțător, dacă nu obținea o soluție favorabilă, nu pot fi primite de Înalta Curte, întrucât, dacă aceasta ar fi fost practica inculpatului cu toți clienții, nu ar fi trebuit să mai solicite alte sume de bani pentru a interveni la judecătorul de la Curtea de Apel Oradea, în condițiile în care fiul denunțătorului a fost arestat și, prin urmare, nu a obținut o soluție favorabilă cu privire la privarea acestuia de libertate.

Mai mult, încheind un contract de asistență juridică de reprezentare pentru fiul denunțătorului, nu se explică care ar fi motivul pentru care în cazul obținerii unei soluții nefavorabile clientului său, inculpatul ar fi trebuit să restituie onorariul primit în condițiile în care se efectuau aceleași deplasări și cheltuieli ocazionate de derularea procesului indiferent de soluțiile pronunțate în cauză.

Or, prin acceptarea restituirii sumelor de bani, inculpatul a confirmat în mod indirect susținerile denunțătorului și a martorilor audiați în cauză privind pretinderea și primirea acelor sume în vederea traficării pretinsei influenței.

Sub aspectul laturii subiective, inculpatul a săvârșit infracțiunea cu intenție directă în sensul dispozițiilor art. 19 alin. (1) C. pen., a avut reprezentarea faptei, a consecințelor antisociale și a urmărit producerea rezultatului care apare ca inevitabil din momentul săvârșirii elementului material - al pretinderii și primirii sumelor de bani.

Sub aspectul laturii obiective, elementul material constă în acțiunea de primire în cele două rânduri a sumelor de 54.000.000 lei și, respectiv, 15.000.0000 lei, de către inculpatul C.D. pentru a interveni pe lângă organele de urmărire penală să nu înainteze dosarul procurorului și să nu se propună arestarea lui B.G.F., respectiv, să intervină pe lângă magistrații curții de apel să reducă pedeapsa de 4 ani închisoare a aceluiași inculpat

Urmarea imediată a faptei constă în starea de pericol pentru relațiile sociale referitoare la înfăptuirea justiției, a cărei bună desfășurarea este incompatibilă cu suspiciunea că un magistrat judecător/procuror poate fi influențat în exercitarea atribuțiilor judiciare, de alți participanți la proces, respectiv, de avocatul uneia dintre părți care are o influență reală sau presupusă asupra judecătorului. Legătura de cauzalitate dintre faptă și urmare rezultă ex re fiind vorba de o infracțiune de pericol.

Drept urmare, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 385

15

pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, va desființa în parte sentința recurată și va dispune condamnarea inculpatului C.D. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de trafic de influență.

La individualizarea pedepsei ce urmează a fi aplicată inculpatului C.D. instanța va avea în vedere criteriile generale de individualizare a pedepsei prevăzute de art. 72 C. pen., și anume, dispozițiile părții generale C. pen. (condițiile răspunderii penale, formele de vinovăție), limitele de pedeapsă stabilite în C. pen. pentru infracțiunea de trafic de influență (limita maximă a pedepsei în cazul infracțiunii de trafic de influență fiind de 10 ani închisoare), gradul de pericol social al infracțiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată.

Totodată, instanța de recurs are în vedere și modalitatea în care inculpatul a comis fapta, folosindu-se de calitatea de avocat, a pretins și primit sumele de bani, lăsând să se înțeleagă că are influență asupra unor polițiști, procurori și judecători pentru a-i determina, inițial, să nu emită mandat de arestare și, ulterior, să pronunțe o hotărâre de condamnare la o pedeapsă mai mică de 4 ani, fapt ce creează în rândul opiniei publice un sentiment de neîncredere în sistemul justiției și a celorlalte instituții care participă la înfăptuirea justiției, creând suspiciuni asupra aparenței de independență și imparțialitate asupra magistraților.

Pe de altă parte, față de perioada de timp care a trecut de la data comiterii faptei (apropare 10 ani), în care nu s-a dovedit că inculpatul a mai comis fapte similare, nu este cunoscut cu antecedente penale, are familie, a fost dedicat profesiei de avocat și conștient de valoarea sa profesională, atitudinea inculpatului care a recunoscut că a primit sumele de bani, dar și declarațiile contradictorii în sensul că, inițial, a susținut că în cursul lunii noiembrie 2000, a stabilit împreună cu martorul B.F. ca acesta să îi dea o sumă mai mare de bani pentru a-i utiliza la plata deplasărilor și onorariilor avocațiale, iar ulterior, a susținut că sumele de bani au fost avansate cu titlu de onorariu avocațial( filele 32 d.u.p. și 45 dosar fond), neprezentând în acest sens o chitanță, reținând și atitudinea acestuia avută în calea de atac a recursului care a încercat prin toate modalitățile să tergiverseze soluționarea cauzei, aceasta suferind mai multe amânări ca urmare a cererilor inculpatului care cu puțin timp înainte de termenul de judecat înțelegea să se interneze în spital, sunt împrejurări care nu justifică în opinia înaltei Curți reținerea circumstanțelor atenuante legale prev. de art. 74 lit. a) și c) C. pen., în favoarea inculpatului.

Totodată, instanța va avea în vedere calitatea inculpatului, avocat definitiv în cadrul Baroului Bihor, care era obligat potrivit Statutului privind profesia de avocat și a dispozițiilor Legii nr. 51/1995 să-și îndeplinească îndatoririle care îi reveneau cu respectarea strictă a legii și a normelor de conduită profesională, precum și atitudinea inculpatului față de valorile sociale și actul de justiție la care era obligat să participe; acesta, folosindu-se de poziția conferită de statutul funcției de avocat, a lăsat să se înțeleagă că ar avea influență asupra unor polițiști și magistrați procurori și judecători obținând venituri materiale injuste.

Luând în considerare toate aceste împrejurări, Înalta Curte apreciază că scopul prevăzut de art. 52 C. pen. se poate realiza prin aplicarea unei pedepse orientate sub minimum special prevăzute de lege, cu executare în regim de detenție.

Pentru aceste considerente, instanța va aplica inculpatului C.D. o pedeapsă de 2 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, cu executarea pedepsei în regim de detenție.

În ceea ce privește pedepsele complementare și accesorii inculpatului, Înalta Curte reține că aplicarea lor trebuie realizată atât în baza art. 71 și art. 64 C. pen., cât și prin prisma Convenției europene a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, a Protocoalelor adiționale la Convenție și a jurisprudenței C.E.D.O. care, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (2) și art. 20 din Constituția României, fac parte din dreptul intern urmare ratificării Convenției de către România prin Legea nr. 30/1994.

Având în vedere dispozițiile Deciziei în interesul Legii nr. 74/2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și jurisprudenta constantă în această materie a C.E.D.O., (cauzele Hrist c. Marii Britanii și Calmovici c. României) și art. 3 din Protocolul nrl adițional la Convenție, Înalta Curte apreciază că în raport de natura și gravitatea faptei (trafic de influență), împrejurările comiterii faptei (folosindu-se de calitatea de avocat, a pretins și primit sumele de bani în scopul pretinsei influențe asupra unor polițiști și magistrați pentru care nu a emis niciun act justificativ, pentru a-i determina să nu emită mandat de arestare respectiv să pronunțe o hotărâre de condamnare la o pedeapsă mai mică de 4 ani, persoana inculpatului, se impune a aplica acestuia pe lângă pedeapsa principală aplicată pentru infracțiunea de trafic de influență și pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II a, lit. b) și lit. c) C. pen. pe o perioadă de 2ani, potrivit art. 53 pct. 2 lit. a) C. pen., respectiv, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității publice.

În temeiul art. 71 C. pen. va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) teza a II-a. lit. b) și lit. c) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

În temeiul dispozițiilor art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen. va confisca de la inculpatul C.D. suma de 2100 lei.

În temeiul dispozițiilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen. va obliga pe inculpatul C.D. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, instanța având în vedere și cheltuielile judiciare efectuate în cursul urmăririi penale.

Va menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Conform art. 192 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare în recurs rămân în sarcina statului. Onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea împotriva sentinței penale nr. 26/ PI din 23 februarie 2011 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Casează, în parte, sentința penală recurată și, în rejudecare: în temeiul dispozițiilor art. 257 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. condamnă pe inculpatul C.D.,la pedeapsa de 2 ani închisoare și 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a, b) și c) C. pen.

Face aplicarea art. 71, 64 lit. a) teza a II-a, lit. b) și c) C. pen.

În temeiul dispozițiilor art. 257 alin. (2) C. pen. raportat la art. 256 alin. (2) C. pen. confiscă de la inculpatul C.D. suma de 2.100 lei.

În temeiul dispozițiilor art. 191 alin. (1) C. proc. pen. obligă inculpatul C.D. la plata sumei de 5.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate.

Onorariul apărătorului din oficiu, în sumă de 200 lei, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, azi 28 iunie 2012.