ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 327/2019

Asupra contestațiilor penale de față;

Examinând actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

I. Prin Sentința penală nr. 75 din 15 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, s-a respins ca nefondată contestația formulată de contestatorii A. și B., ambii cu domiciliul procesual ales la Cabinet avocat C. din Drobeta-Turnu Severin str. x, județ Mehedinți, având ca obiect ridicarea sechestrului asigurător instituit de D.N.A. Serviciul Teritorial Craiova prin Ordonanța nr. x/P/2009 din 13 decembrie 2012 în Dosarul nr. x/2009 și menținut prin Decizia nr. 430/A din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2012.

Au fost obligați contestatorii la plata sumei de câte 50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de apel a reținut următoarele:

Prin contestația la executare înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la 15 februarie 2019 contestatorii A. și B. au solicitat lămurirea dispozitivului sentinței penale pronunțată de Curtea de Apel Craiova în Dosarul nr. x/2012 în sensul ridicării sechestrului asigurător instituit de DNA - S.T. Craiova prin ordonanța nr. x/P/2009 din 13 decembrie 2012 în Dosarul nr. x/2009, arătându-se că acesta a fost instituit asupra unor bunuri care nu aparțin inculpatului, fiind achiziționate de contestatori în anul 2011 prin contracte autentice de vânzare - cumpărare.

S-a arătat că măsurile asigurătorii au fost menținute prin hotărârea pronunțată în primă instanță și ulterior prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție fără a se proceda la o verificare a legalității acestor măsuri asigurătorii și în plus, că menținerea lor nu se justifică în condițiile în care prin hotărârea de condamnare a inculpatului nu s-a dispus confiscarea extinsă în temeiul art. 112

1

alin. (2) lit. a) C. pen.

Cu privire la temeiul juridic al contestației la executare, s-a arătat că incidentul s-a ivit ulterior judecății, pentru că la momentul respectiv nu s-a analizat dacă sechestrul este pus în vederea unei eventuale confiscări speciale sau extinse, pentru că la acel moment nu intervenise decizia Curții Constituționale din 2015, iar acte de executare concrete nu s-au făcut.

S-a arătat că la cererea formulată s-au atașat, în copie, contractele de vânzare cumpărare cu nr. x și nr. y din 10 martie 2011, extrase C.F. la zi pentru cele două imobile, certificat căsătorie nr. x, cărți de identitate ale contestatorilor și 44 de chitanțe privind sume de bani încasate de B.

Cu ocazia dezbaterilor, contestatorii prin apărător au depus la dosar practică judiciară respectiv Sentința penală nr. 22/10.02.2017 a Tribunalului Mehedinți precum și înscrisuri din care rezultă că acțiunea revocatorie exercitată de DGRFP Craiova în contradictoriu cu pârâții D., E., A. și B. a fost respinsă - Decizia nr. 1960/05.09.2017 a Curții de Apel Craiova.

Din oficiu s-a dispus atașarea dosarului în care s-a pronunțat hotărârea a cărei lămurire se cere.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate de cei doi contestatori Curtea a apreciat că cererea este nefondată urmând a o respinge în consecință pentru următoarele considerente:

Așa cum în mod corect au arătat contestatorii în cauza la care s-a făcut referire (Dosar nr. x/2012) prin hotărârea de condamnare pronunțată de prima instanță s-a menținut măsura sechestrului asigurător instituit prin ordonanța parchetului asupra a două imobile situate în Drobeta-Turnu Severin, măsura asigurătorie fiind menținută de asemenea prin decizia definitivă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înscrisurile anexate prezentei contestații dar și documentele avute la dispoziție de către parchet încă de la momentul luării măsurii asigurătorii (13.12.2012) atestau faptul că cele două bunuri imobile erau la momentul dispunerii măsurii asigurătorii în patrimoniul fiului și norei inculpatului, măsura fiind dispusă, nu în vederea confiscării extinse, așa cum se susține, ci pentru recuperarea prejudiciului produs prin comiterea infracțiunii, în considerarea prezumției caracterului simulat al contractelor de vânzare - cumpărare .

S-a reținut că dispozițiile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. reglementează calea procedurală de urmat dacă intervin incidente fie în momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești, fie pe parcursul executării sancțiunii penale sau a dispozițiilor civile, însă, întotdeauna nelămuririle trebuie să aibă la bază evenimente survenite în cursul executării, și nu aspecte anterioare susceptibile a fi puse în discuție sau rezolvate cu ocazia soluționării fondului.

Situațiile de fapt care pot justifica exercitarea sau admiterea unei astfel de contestații de executare nu pot privi aspecte de fond și nu pot pune în discuție autoritatea de lucru judecat a hotărârii judecătorești, cu atât mai mult cu cât împotriva ordonanțelor parchetului prin care se ia măsura sechestrului asigurător atât C. proc. pen. anterior, cât și actualul C. proc. pen. reglementau o cale de atac distinctă în cadrul căreia se puteau invoca orice aspecte privind legalitatea sau temeinicia măsurii.

S-a arătat că cei doi contestatori nu au contestat dispoziția parchetului de instituire a sechestrului asigurător asupra bunurilor menționate în această contestație la executare, deși, în mod evident, aveau cunoștință de instituirea ei (măsurile au fost înscrise în cartea funciară la x/2012 astfel cum rezultă din extrasele de carte funciară), iar în ianuarie 2013, s-a formulat o cerere de reexaminare formulată de persoanele interesate.

În plus, s-a reținut că măsura sechestrului asigurător nu este una de executare în sine, nu are ca scop valorificarea bunurilor indisponibilizate juridic, prin urmare, nu aduce atingere în mod substanțial dreptului de proprietate, ci doar limitează temporar exercițiul deplin al acestuia (dreptul de dispoziție juridică) până la executarea integrală a obligațiilor civile.

În cauză nu se poate susține, așa cum arată contestatorii, că măsura sechestrului asigurător nu mai poate servi niciunui interes dat fiind că acțiunea pauliană exercitată de stat a fost respinsă definitiv și, prin urmare, cele două imobile nu ar mai putea fi valorificate pentru acoperirea prejudiciului reținut prin hotărârea de condamnare, întrucât prin Decizia nr. 1690/2017 invocată nu fusese soluționat pe fond litigiul promovat de D.G.R.F.P. Craiova prin care se tindea la readucerea celor două bunuri în patrimoniul inculpatului condamnat, cauza fiind soluționată prin admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamantei, constatându-se că statul nu poate fi reprezentat decât prin Ministerul Finanțelor Publice într-o acțiune pauliană.

Prin urmare, s-a concluzionat de judecătorul primei instanțe că nu se poate specula la acest moment cu privire la temeinicia unei noi acțiuni pauliene promovate de data aceasta de titularul dreptului la acțiune, fiind în egală măsură posibil ca un astfel de demers juridic să ducă la constatarea caracterului simulat al vânzării, consecința fiind readucerea celor două bunuri imobile în patrimoniul debitorului creanței fiscale și, implicit, posibilitatea valorificării lor, în vederea recuperării prejudiciului reținut prin hotărârea de condamnare.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinței penale nr. 75 din data de 15 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori au formulat contestație, în termen legal, contestatorii A. și B., solicitând admiterea contestației la executare și ridicarea sechestrelor asigurătorii privind cele două imobile situate în municipiul Drobeta-Turnu Severin, Bd. x și Bd. x.

În motivarea contestației formulate, cei doi contestatori au arătat că imobilele indisponibilizate în cadrul dosarului penal nr. x/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție au fost achiziționate de ei în timpul căsătoriei, fiind achitate din resurse proprii, în mare parte din sumele de bani primite ca daruri de nuntă, cât și din economiile personale, având ca sursă drepturi salariale încasate de-a lungul timpului. Prin rechizitoriul întocmit în cauză nu s-a făcut însă nicio referire cu privire la faptul că imobilele asupra cărora s-a dispus instituirea măsurilor asigurătorii nu se aflau în proprietatea inculpatului D., ci a contestatorilor din cauză, fiind achiziționate în baza unor contacte de vânzare-cumpărare. În legătură cu acest aspect, s-a subliniat că niciunul dintre contestatori nu a fost încunoștințat cu privire la luarea măsurii asigurătorii, despre aceasta aflând abia la data de 08.02.2019, cu ocazia solicitării unui extras CF de informare, ceea ce înseamnă că, în speță, este îndeplinită situația prevăzută de art. 250 și urm. C. proc. pen., contestatorii fiind în drept să conteste măsura sechestrului asigurător.

De asemenea, s-a arătat că imobilele indisponibilizate în cadrul procedurii penale privind pe inculpatul D. nu puteau fi supuse confiscării extinse, prin Decizia din 15.01.2015 a Curții Constituționale a României constatându-se că prevederile art. 112

1

alin. (2) lit. a) din C. pen. sunt constituționale în măsura în care confiscarea extinsă nu se aplică bunurilor dobândite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012 pentru modificarea și completarea C. pen. al României și a Legii nr. 286/209 privind Codul penal. Or, în speță, imobilele în discuție fuseseră achiziționate în anul 2011, înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 63/2012, fiind deci excluse de la aplicarea măsurii de siguranță a confiscării extinse.

În continuare, s-a arătat că această chestiune a fost invocată la prima instanță, iar în considerentele sentinței s-a reținut că măsura sechestrului nu fusese instituită în vederea confiscării extinse.

Ca urmare, corelativ faptul constatat, a fost invocată problema prescripției, incidente în etapa de executare a procesului penal.

S-a arătat de către contestatori că, în lipsa confiscării extinse, singurul mod în care statul român mai putea accesa efectiv bunurile sechestrate, era - așa cum menționase și judecătorul primei instanțe - introducerea unei acțiuni pauliene. Însă, spre deosebire de concluziile primei instanței, care a considerat că o nouă acțiune judiciară pe fondul pretenției putea fi introdusă oricând de statul român, litigiul anterior fiind soluționat pe baza excepției lipsei calității procesuale active a DGRFP Craiova, contestatorii au solicitat să se constate că prevederile art. 1564 din C. civ. se opun unei asemenea interpretări, rezultând din conținutul normei evocate că termenul de prescripție al acțiunii revocatorii este de un an și începe să curgă de la momentul la care partea interesată cunoștea actul pretins fraudulos.

Or, în speță, chiar ținând seama de perioada derulării procesului penal, termenul de prescripție de un an prevăzut pentru exercitarea acțiunii pauliene s-a împlinit cu mult înainte de introducerea prezentei contestații la executare.

Cum împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a mai solicita, prin intermediul unui acțiuni pauliene, întoarcerea bunului în patrimoniul inculpatului D. constituie un element survenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, legalitatea sechestrelor asigurătorii instituite în cauză poate fi analizată fără a pune în discuție autoritatea de lucru judecat a hotărârii respective.

III. Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra contestației formulate în cauză.

Examinând hotărârea atacată în raport de motivele și criticile formulate, actele și lucrările dosarului, cât și reglementarea legală incidentă, Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

Obiectul acțiunii judiciare în cauză, definită prin pretenția de lămurire a dispozitivului Sentinței penale nr. 28 din 24 ianuarie 2014 a Curții de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, vizează ridicarea sechestrelor asigurătorii instituite în cadrul procesului penal deschis pe numele persoanei condamnate D., tatăl contestatorului A., asupra imobilelor reprezentate de (i) apartament nr. x situat în municipiul Drobeta-Turnu Severin, B-dul. x nr. 16-22 decembrie 1989, nr. 9, județ Mehedinți și (ii) apartament nr. x situat în municipiul Drobeta-Turnu Severin, B-dul x nr. 136, județ Mehedinți, proprietatea acestora fiind transferată către contestatorii A. și B. în baza contractelor de vânzare autentificate sub nr. x/10.03.2011 și, respectiv, nr. 783/10.03.2011 de BNP F., cu sediul profesional în Drobeta-Turnu Severin.

Măsura sechestrului asigurătoriu a fost instituită prin Ordonanța nr. x/P/2009 din 13.12.2012 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Craiova și menținut ulterior prin Decizia nr. 430/A din 24.11.2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată cu ocazia soluționării căilor de atac exercitate împotriva sentinței de condamnare mai sus menționate.

Prin hotărârea primei instanțe, contestația la executare a fost respinsă, ca nefondată, cu argumentația principală că aspectele invocate - și anume, existența dreptului de proprietate în patrimoniul contestatorilor la data instituirii sechestrului asigurătoriu, reprezenta un fapt cunoscut organului de urmărire penală, cât și instanțelor de judecată, care au menținut prin hotărârile pronunțate pe fondul acuzației penale măsura sechestrului asigurătoriu instituit în cauză.

În acest sens, s-a reținut că documentele avute la dispoziție de organele de urmărire penală la momentul dispunerii măsurii asigurătorii atestau că cele două imobile erau în patrimoniul contestatorilor din cauză, măsura fiind dispusă, nu în vederea confiscării extinse, ci pentru recuperarea prejudiciului cauzat prin infracțiune, în considerarea prezumției caracterului simulat al contractelor de vânzare-cumpărare a bunurilor imobile.

Ca urmare, făcând referire la conținutul dispozițiilor art. 598 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., care reglementează calea procedurală de urmat pentru incidente intervenite fie la momentul punerii în executare a hotărârii judecătorești, fie pe parcursul executării sancțiunii penale sau a dispozițiilor civile din cuprinsul hotărârii penale, prima instanță a constatat că în speță situația de fapt invocată excedează prevederii legale evocate, fiind o chestiune de fond, care nu mai putea fi reexaminată, având în vedere autoritatea de lucru judecat a hotărârii definitive.

Pe de altă parte, s-a arătat de către instanță că legalitatea și temeinicia măsurii asigurătorii dispuse de parchet putea fi contestată separat, într-o procedură anume prevăzută de C. proc. pen. anterior, cât și de codificarea actuală, cale de atac ce nu a fost promovată în cauză, deși contestatorii au avut cunoștință despre măsura instituită asupra imobilelor, având în vedere înscrierile corespunzătoare efectuate în cartea funciară a imobilelor.

În opinia Înaltei Curți, concluzia instanței este corectă, criticile formulate prin intermediul prezentei contestații fiind neîntemeiate.

Potrivit art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea ce se execută sau vreo împiedicare la executare.

Rezultă cu evidență din conținutul textului de lege enunțat că pe calea contestației la executare nu pot fi invocate și analizate decât chestiuni care vizează executarea hotărârii penale, nicidecum aspecte anterioare, susceptibile a fi fost puse în discuție și rezolvate cu ocazia soluționării fondului cauzei.

Așa cum bine a subliniat judecătorul primei instanțe, în concepția legii, contestația la executare a fost prevăzută ca o cale de atac deschisă pentru soluționarea unor chestiuni ulterioare hotărârii ce se execută, iar nu pentru motive care pun în discuție legalitatea și temeinicia în sine a măsurii cuprinse în dispozitivul hotărârii și care puteau fi invocate și soluționate la judecarea fondului procesului.

În orice caz, contestația la executare nu poate fi folosită ca alternativă pentru situația în care, deși legea prevedea o cale specială de atac, persoana interesată nu a înțeles să uzeze de ea.

Potrivit art. 250 alin. (1) din C. proc. pen., împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestație, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanței de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, (...).

Și reglementarea procesual penală anterioară cuprindea dispoziții similare, la art. 167 prevăzându-se dreptul persoanei interesate de a formula contestație împotriva măsurii asigurătorii luate, în orice faza a procesului penal.

În speță, contestatorii - în calitate de proprietari ai imobilelor sechestrate, nu au formulat contestație împotriva dispoziției parchetului de instituire a măsurii asigurătorii, procedură judiciară anume prevăzută de lege pentru verificarea legalității și temeiniciei măsurii asigurătorii.

Este adevărat că la dosar nu există dovezi care să ateste că ordonanța de instituire a măsurii asigurătorii ar fi fost comunicată contestatorilor din cauză, însă, așa cum s-a arătat și de către judecătorul primei instanțe, aceștia au avut cunoștință despre existența măsurii cel târziu înainte de data de 04.12.2015, când le-a fost respinsă cererea de reexaminare formulată împotriva înscrierilor corespondente din cartea funciară a imobilelor.

Ca urmare, Înalta Curte constată că în speță nu este îndeplinită situația prevăzută de art. 250 și urm. din C. proc. pen., contestatorii nefiind în drept să conteste măsura sechestrului asigurător în cadrul acestei proceduri speciale.

Pe de altă parte, prezenta contestație la executare a fost susținută și în raport de împrejurarea că măsura sechestrului asigurător nu mai poate servi unui interes actual dată fiind împlinirea termenului de prescripție a dreptului de a mai solicita, prin intermediul unui acțiuni pauliene, întoarcerea bunului în patrimoniul inculpatului D., solicitându-se să se constate că respectivul fapt - imposibilitatea pentru statul român de a mai introduce o acțiune în justiție prin care să se constate caracterul simulat al vânzării, constituie un element survenit ulterior hotărârii penale și care ține de executarea acesteia.

Înalta Curte constată însă că o asemenea susținere vizează un aspect de drept substanțial ce pune în discuție prescripția dreptului la acțiune în sens material, nu o problemă de executare a hotărârii penale definitive.

Prin urmare, apărarea formulată - prin care se urmărește înlăturarea oricăror constrângeri în exercitarea dreptului de proprietate asupra bunurilor indisponibilizate, excedează competenței instanței de executare penale, putând fi valorificată pe calea unei acțiuni civile distincte, exercitată în scopul de a cerceta modalitatea în care este limitat dreptul de proprietate al contestatorilor, în atributele sale esențiale.

În raport de toate cele arătate, în temeiul art. 597 alin. (7) și (8) C. proc. pen., urmează a respinge ca nefondate contestațiile formulate de contestatorii A. și B. împotriva Sentinței penale nr. 75 din data de 15 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Potrivit art. 275 alin. (2) C. proc. pen. vor fi obligați contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, contestațiile formulate de contestatorii A. și B. împotriva Sentinței penale nr. 75 din data de 15 martie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă contestatorii la plata sumei de câte 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 iunie 2019.

Procesat de GGC - GV