ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3405/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a comercială, la data de 18 februarie 2010 sub nr. 8919/3/2010, reclamanta SC C.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC T. SRL , solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtei la plata de despăgubiri pentru nerespectarea clauzelor contractuale, înființarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile proprietatea pârâtei, cu cheltuieli de judecată. La data de 12 octombrie 2010, reclamanta a precizat că înțelege să-și modifice acțiunea în sensul că acțiunea inițială în realizarea dreptului este modificată în acțiune în constatare, solicitând să se constate că reclamanta este constructor de bună-credință în temeiul unei convenții încheiate cu pârâta, cât și contravaloarea lucrărilor efectuate pentru pârâtă, în baza acesteia.

Prin sentința comercială nr. 10532 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, în Dosarul nr. 8919/3/2010 a fost admisă excepția inadmisibilității, invocată din oficiu și pe cale de consecință a fost respinsă acțiunea modificată, formulată de reclamanta SC C.C. SRL , prin lichidator judiciar E.C.I. IPURL , în contradictoriu cu pârâta SC T. SRL , prin administrator judiciar BFJ C.G. SPRL, ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta SC C.C. SRL prin lichidator judiciar E.C.I. IPURL susținând că prin acțiunea introductivă de instanță, reclamanta a solicitat ca în contradictoriu cu SC T. SRL, instanța să pronunțe o hotărâre prin care intimata să fie obligată la plata de despăgubiri pentru nerespectarea clauzelor contractuale, înființarea măsurii asigurătorii a sechestrului asupra tuturor bunurilor mobile și imobile proprietatea intimatei.

Astfel, a arătat că a încheiat cu intimata contractul de antrepriză din 16 aprilie 2007, în conformitate cu care urma să execute lucrări de construcție montaj la cererea și în favoarea intimatei, în valoare de 7.233.258 RON fără T.V.A. Intimata s-a obligat să achite un avans de 20% din valoarea celor cinci tranșe, în care urma sa fie efectuată plata totală a lucrărilor. Cu toate că a efectuat lucrările precizate prin acțiune în perioada 1 mai 2007-19 decembrie 2008, din luna martie 2008, intimata a refuzat să mai efectueze vreo plată, astfel că nu a mai avut posibilitatea materială de a continua construcțiile și din 19 decembrie 2008 a sistat execuția. La termenul din 12 octombrie 2010, aceasta a precizat și completat acțiunea inițială, solicitând instanței să se constate calitatea sa de constructor de bună-credință în baza convenției încheiate cu intimata și contravaloarea lucrărilor efectuate pentru aceasta.

Totodată, la termenul din 9 noiembrie 2010 a arătat temeiul juridic al acțiunii precizate și completate, și la același termen de judecată, instanța din oficiu a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, pe care a admis-o și a respins acțiunea. Prin urmare, excepția inadmisibilității acțiunii, în raport de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. invocată și admisă de către instanță este nelegală, întrucât reclamanta nu a renunțat expres și neechivoc la cererea inițială privind obligarea intimatei la plata contravalorii lucrărilor executate, dimpotrivă a pus concluzii orale cu ocazia dezbaterilor și pe acest capăt de cerere. Manifestarea de voință, în sensul de a renunța la judecata unui capăt principal din cererea de chemare în judecată reprezintă un act de desistare, deci, un act de dispoziție.

Din această natură juridică a renunțării reiese cerința ca o atare declarație să fie făcută de reclamantă personal sau prin mandatar cu procură specială. Drept urmare, reprezentantul convențional al apelantei-reclamante prin lichidator judiciar nu putea renunța la un capăt principal de acțiune și nici nu a renunțat, mandatul de reprezentare juridică dat pentru prestarea serviciului avocațial nefiind suficient pentru efectuarea actelor de dispoziție. Prin decizia comercială nr. 60 din 14 februarie 2011 Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, a respins, ca nefondat, apelul. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere conținutul cererii, înregistrată la data de 12 octombrie 2010, potrivit căreia reclamantul a declarat că înțelege „ să modifice acțiunea în realizarea dreptului într-o acțiune în constatarea dreptului”.

Cererea modificatoare este redactată și semnată de avocat, astfel încât nu se poate susține că reclamanta nu a cunoscut diferența dintre acțiunea în constatare și acțiunea în realizare. Pe de altă parte, „modificarea acțiunii inițiale” nu poate fi considerată „completare”, așa cum încearcă apelanta să acrediteze în motivele de apel, deoarece făcându-se trimitere la art. 132 alin. (2) C. proc. civ., rezultă fără putință de tăgadă că voința procesuală a acesteia a fost aceea de a înlocui acțiunea inițială, în realizarea dreptului, în acțiune în constatarea dreptului.

Nici susținerile apelantei în sensul că avocatul reclamantei nu ar fi avut mandat să renunțe la cererea de chemare în judecată, nu au fost primite, din perspectiva soluției date de prima instanță excepției inadmisibilității cererii în constatare, deoarece, în cauză, nu s-a luat act de renunțarea la judecată (act de dispoziție), ci s-a luat act de înlocuirea acțiunii inițiale, aceasta nefiind un act de dispoziție în plan procesual, ci un element procedural ce ține de strategia juridică, la îndemâna avocatului părții, împuternicit să reprezinte partea pe tot parcursul procedurii.

Prin urmare, s-a concluzionat că nici susținerile de fapt, cu privire la existența raporturilor juridice dintre părți și la temeinicia pretențiilor sale decurgând din contractul de antrepriză din 16 aprilie 2007 nu pot fi analizate în condițiile admiterii excepției inadmisibilității acțiunii în constatare, ci doar în cadrul unei acțiuni în realizarea dreptului, acțiune cu a cărei judecată instanța, în mod corect, nu s-a mai considerat învestită. Împotriva acestei din urmă hotărâri, reclamanta a formulat recurs, în termenul legal, și a invocat critici vizând nelegalitatea hotărârii pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., respectiv că hotărârea este dată cu aplicarea greșită a legii raportat la limitele învestirii instanței, neexistând o cerere de renunțare la judecata cererii introductive, prima instanță având de judecat atât o cerere prin care s-a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii lucrărilor executate, cât și cererea completatoare prin care s-a solicitat să se constate că reclamanta este constructor de bună-credință în temeiul unei convenții, cât și lucrările executate în baza acesteia și nu cum a reținut instanța de apel. În aceste condiții, a reluat și dezvoltat toate susținerile referitoare la temeinicia acțiunii inițiale. Analizând, recursul se găsește nefondat.

Potrivit cererii din dosar, recurenta-reclamantă, prin avocat, a stabilit în mod clar limitele învestirii instanței de judecată solicitând să se constate calitatea sa de constructor de bună-credință în baza contractului de antrepriză și lucrările executate, arătând, totodată, că înțelege să-și modifice acțiunea inițială dintr-o acțiune în realizarea dreptului prin care se solicitase obligarea pârâtei la plata contravalorii acestor lucrări și luarea unor măsuri asigurătorii, într-o acțiune în constatare, invocând și temeiul de drept, în condițiile art. 111 C. proc. civ. Alăturat acestei cereri formulată prin avocat, s-a depus mandatul special al reprezentantului legal al societății – lichidatorul judiciar SC C.C.

SRL dat avocatului ales cu privire la cererea reformulată în sensul celor arătate mai sus. Așa fiind, în mod legal, instanța de apel a respins apelul reclamantei, neputând reține nicio încălcare de către prima instanță a normelor de procedură raportat la art. 129 C. proc. civ., calificarea juridică dată cererii ulterioare formulată în condițiile arătate, fiind corect determinată ca fiind una de schimbare a acțiunii în realizare în acțiune în constatarea dreptului pretins inițial, situație ce a justificat apoi invocarea corectă a excepției inadmisibilității cererii față de dispozițiile art. 111 C. proc. civ. - ca nou temei juridic al acțiunii.

Limitele procesuale ale acțiunii sunt determinate de parte și este adevărat că, de regulă, instanța nu este ținută de temeiul juridic invocat dar când, în cauză, reclamanta asistată de avocat a precizat clar obiectul și motivele de drept în limitele cărora înțelege să se judece, prin schimbarea operată, ce putea avea loc oricând în condițiile art. 132 alin. (2) C. proc. civ., instanțelor le era interzis să încalce aceste limite, pentru a nu aduce atingere principiului disponibilității. Prin urmare, instanța de apel a aplicat corespunzător dispozițiile legale de procedură raportat la judecata în fond și corelativ în apel. Totodată, verificarea legalității nu poate avea loc decât prin raportare la obiectul dedus judecății în limitele arătate, astfel încât restul susținerilor făcute prin cererea de recurs privind temeinicia acțiunii în realizare nu pot fi analizate nici în recurs, față de dispozițiile art. 316 C. proc.

civ. raportat la art. 294 C. proc. civ. Concluzionând, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta SC C.C. SRL prin lichidator judiciar E.C.I. IPURL București împotriva deciziei comerciale nr. 60 din 14 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 noiembrie 2011.