ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2706/2013

Asupra recursurilor de față, În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 463 din 17 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova, respingându-se ca neîntemeiată cererea formulată de inculpatul M.V.V. privind schimbarea încadrării juridice a faptei din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., în infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. sau art. 25 C. pen. raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., au fost condamnați inculpații, deținuți la Penitenciarul M.: 1. P.I. , la pedepsele de 4 ani închisoare, pentru violare de domiciliu, prevăzută și pedepsită de art. 192 alin. (2) C. pen.

și 16 ani închisoare, pentru tâlhărie, urmată de moartea victimei, prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. și alin. (3) C. pen.; 2. M.V.V., la pedepsele de 4 ani închisoare, pentru violare de domiciliu, prevăzută și pedepsită de art. 192 alin. (2) C. pen. și 16 ani închisoare, pentru tâlhărie, urmată de moartea victimei, prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. și alin. (3) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice conform art. 334 C. proc. pen. din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. Conform art. 33 lit. a) și art. 34 lit. b) C. pen.

s-a dispus ca fiecare dintre inculpați să execute pedeapsa cea mai grea, de câte 16 ani închisoare. În baza art. 65 C. pen. pentru fiecare inculpat s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege, pentru o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale. De asemenea, potrivit art. 71 C. pen. s-a interzis exerci țiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie. S-a men ținut starea de arest a inculpaților iar în baza art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepselor pedeapsa reținerea și arestarea preventivă de la 13 martie 2012 la zi. În latură civilă, s-a respins acțiunea civilă exercitată de partea civilă M.T., ca neîntemeiată, luându-se act că partea civilă G.E.

nu exercită acțiune civilă în cadrul procesului penal. În fine, s-a dispus și obligarea la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 900 RON pe inculpatul M.V.V. și în sumă de 1.100 RON inculpatul P.I. Potrivit art. 7 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de probe biologice în vederea introducerii profilelor genetice la Sistemul Național de Date Genetice Judiciare. Pentru a hot ărî astfel, pe baza probelor administrate, prima instanță a reținut, în esență că, în noaptea de 22 din 23 noiembrie 2011, inculpatul M.V.V., în jurul orelor 04:30, însoțit de coinculpatul P.I. a pătruns fără drept în curtea locuinței părții vătămate M.G., de unde a sustras 7 găini și o lădiță cu boabe de fasole.

Fiind surprinși de partea vătămată pentru a-și asigura scăparea, inculpatul P.I. i-a aplicat acesteia lovituri cu o furcă, care au fost letale, după care cu autoturismul taxi care îi transportase la locul faptei s-au deplasat la domiciliul numitului S.R., din Cartierul B. al municipiului Ploiești, unde au valorificat bunurile sustrase contra sumei de 100 RON. Situa ția de fapt și vinovăția inculpaților au fost dovedite pe baza materialului probator administrat în cauză, respectiv: procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșe foto, raportul medico-legal autopsie din 15 decembrie 2011 întocmit de S.M.L. Prahova, declarația victimei M.G., declarațiile martorilor M.N.A., C.A., S.R., V.G., procesul-verbal reconstituire, procesul-verbal confruntare C.A.-M.V.V., procesul-verbal de confruntare C.A.-P.I., declarația părții civile M.T., declarațiile inculpaților.

În faza de cercetare judec ătorească a fost audiată partea civilă M.T. care a arătat că se constituie parte civilă în cadrul procesului penal, în calitate de descendent al victimei cu suma de 11.000 RON reprezentând cheltuieli efectuate cu înmormântarea tatălui său și cu parastasele efectuate ulterior. Totodat ă, a fost audiată și G.E., descendentă a victimei M.G. (fiica), care a declarat că nu se constituie parte civilă în cadrul procesului penal. De asemenea, au fost audia ți inculpații P.I. și M.V.V., acesta din urmă nerecunoscând comiterea infracțiunilor reținute în sarcina sa și susținând că deși a fost în acea noapte în autoturismul condus de martorul C.A., nu a participat în nici un fel la comiterea infracțiunilor, el rămânând tot timpul în autovehicul.

Inculpatul P.I. a recunoscut comiterea infrac țiunilor reținute în sarcina sa, făcând însă mențiunea că inculpatul M.V.V. nu a participat la comiterea infracțiunilor, el comițând fapta împreună cu numitul D.M. Totodat ă, în faza de cercetare judecătorească au fost reaudiați martorii din acte S.R., D.V., C.A., iar la solicitarea inculpatului M.V.V., pe situația de fapt martorii L.M. și D.M. Curtea de Apel Ploie ști, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 64 din 1 aprilie 2013 a respins cererea apelantului inculpat P.I. arestat preventiv în Penitenciarul M. privind aplicarea dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen., ca neîntemeiată. A respins apelurile declarate de inculpa ții M.V.V.

și P.I., arestați preventiv în Penitenciarul M., împotriva sentinței penale nr. 463 din 17 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Prahova, ca nefondate, însușindu-și argumentația instanței de fond, menținând starea de arest preventiv a inculpaților M.V.V. și P.I. și deducând din durata pedepselor reținerea și arestarea preventivă de la 13 martie 2012, la zi. Împotriva sus-menționatei decizii au declarat recurs inculpații M.V.V. și P.I. invocând cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 pct. 12 și 17 2 C. proc. pen. În principal, au solicitat achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunea de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a) și alin. (3) C. pen.

invoc ând lipsa unui element constitutiv al infracțiunii, și anume, lipsa intenției în suprimarea vieții victimei. Inculpatul M.V.V. a solicitat achitarea și în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., ar ătând că nu a lovit și nu a omorât pe nimeni, doar coinculpatul P.I. fiind cel care a lovit victima. În subsidiar, au solicitat redozarea pedepselor, apreciind că cele de câte 16 ani închisoare aplicate în prezent sunt prea mari, inculpatul P.I. precizând că deși a recunoscut fapta încă de la început, nu i s-au aplicat dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. Analizând recursurile declarate prin prisma motivelor invocate, dar și a celor ce pot fi invocate din oficiu, conform art. 385 alin. (3) C. proc.

pen., Înalta Curte apreciază că recursurile declarate de inculpații M.V.V. și P.I. sunt nefondate. Astfel, în ceea ce privește primul motiv de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385 9 pct. 12 C. proc. pen. vizând solicitarea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (2 1 ) lit. a) și alin. (3) C. pen. invocând lipsa unui element constitutiv al infracțiunii, și anume, lipsa intenției în suprimarea vieții victimei, motiv susținut de ambii inculpați, Înalta Curte constată că motivele invocate de către recurenți privind solicitarea de achitare, prin trimitere la greșita interpretare a probelor de către instanțele de fond și de apel nu se circumscriu noțiunii de „greșită aplicare a legii” și nu pot fi cenzurate de instanța de recurs prin prisma cazului de casare prevăzut de 385 9 pct. 17 C. proc.

pen. Motivele recurenților inculpați vizează modificarea stării de fapt reținută cu caracter definitiv de către instanța de apel. Aceasta în condițiile în care prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate și cu încadrarea juridică date faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 385 C. proc. pen. Ori, judecata în recurs înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385 9 C. proc. pen. Limitarea obiectului judecății în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temeiuri pentru a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de casare prevăzute de lege.

Motivul recurentului inculpat M.V.V. ce vizează achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen, s-ar fi circumscris, teoretic, cazului de casare prevăzut de pct. 18, care dădeau dreptul instanței de recurs de a cenzura modul în care au fost reținute faptele și împrejurările de fapt ale cauzei. Însă, chiar și sub imperiul legii de procedură, anterioare intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013, cazul de casare prevăzut la pct. 18 presupunea o eroare gravă de fapt, care nu echivala cu o apreciere greșită a faptelor, astfel cum solicită, la acest moment, cei doi recurenți. La acest moment, prevederile pct. 18 al art. 385 9 C. proc. pen. au fost abrogate prin intrarea în vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât netemeinicia deciziei penale atacate nu mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Așa cum s-a arătat și în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De aceea, instanța de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăției și pedepselor aplicabile; nu judecă procesul propriu-zis, judecând exclusiv dacă din punctul de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare. În acest context, recursul nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata în primele două grade de jurisdicție (fond și apel).

Legislația procesual penală actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea hotărârilor penale ceea ce reprezintă esența recursului în al treilea grad de jurisdicție. Analiz ând hotărârea pronunțată prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 17 2 C. proc. pen., invocat de ambii inculpați, Înalta Curte constată că dispozițiile menționate vizează cazul în care se poate face recurs când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii. Or, prin criticile sus ținute vizând redozarea pedepsei, se tinde la reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaților, ceea ce prin noua reglementare nu mai este posibil.

Astfel, Înalta Curte constat ă că, potrivit dispozițiilor C. proc. pen. raportate la cazurile de casare care au fost modificate prin Legea nr. 2/2013, cu referire la data la care a fost pronunțată decizia penală nr. 64 a Curții de Apel Ploiești, respectiv 1 aprilie 2013, cazul de casare prevăzut de art. 385 9 pct. 14 C. proc. pen. a fost abrogat, sub aspectul reindividualizării pedepsei. Noile dispoziții ale art. 385 9 pct. 14 astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din Legea nr. 2/2013 se referă doar la cazul în care se poate face recurs atunci c ând s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Așa fiind, Înalta Curte constată că din sfera de cenzură a acestei instan țe, în calea de atac a recursului a fost exclusă greșita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 72 C. pen., rămânând astfel numai situația în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, pedepsele aplicate inculpaților încadrându-se în limitele prevăzute de textele de lege incriminatoare. În situa ția în care, prin extrapolare, instanța de recurs ar fi constatat că inculpatul P.I., deși se încadra în prevederile legale nu a beneficiat de procedura simplificată prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen., în raport de modificările legislative intervenite prin art. XI din O.U.G.

nr. 121/2011, în sensul că dispozițiile art. 320 1 C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedura completă imediat următor intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență și cauzelor aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanța începuse anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea soluționării proceselor, Înalta Curte constată că în cauză nu este aplicabil textul de lege astfel modificat. Astfel, la data de 6 septembrie 2012, dup ă ce a fost audiat inculpatul P.I., astfel după cum s-a consemnat în partea introductivă a încheierii de ședință de la acea dată, avocatul inculpatului a solicitat audierea martorilor din acte, cercetarea judecătoreasca continuând în această manieră.

În acest context juridic, față de împrejurarea că procedura simplificată prevăzută de art. 320 1 C. proc. pen. presupune ca judecata să aib ă loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, coroborat cu stadiu procesual al cauzei, Înalta Curte constată că inculpatul nu poate beneficia de noile modificări legislative. De altfel, cererea inculpatului de re ținere a dispozițiilor art. 320 1 C. proc. pen. în mod corect nu a putut fi primită nici de instanța de apel, în fața căreia, reconsiderându-și poziția procesuală adoptată în fața primei instanțe, inculpatul P.I. a cerut reindividualizarea pedepselor în conform art. 320 1 C. proc.

pen., iar prin apărătorul ales aplicarea dispozițiilor art. 74 și art. 76 C. pen., față de împrejurarea că înțelege să recunoască faptele descrise prin rechizitoriu, în limitele actelor materiale reținute în sarcina sa, inclusiv împrejurarea că el a exercitat violențe, folosind o furcă, asupra victimei M.G., cu motivarea că o atare conduită procesuală contravine dispozițiilor procedurale anterior menționate, întrucât stabilirea existenței faptelor și vinovăției s-a făcut după administrarea probatoriului în ședință publică, astfel că cererea privind redozarea pedepselor conform art. 320 1 alin. (7) C. proc. pen. corect a fost respinsă, ca neîntemeiată. Cum prin criticile sus ținute în fața acestei instanțe vizând redozarea pedepselor, se tinde la reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaților M.V.V.

și P.I., ceea ce prin noua reglementare nu mai este posibil, astfel după cum anterior s-a arătat și cum nu s-a invocat nici un alt motiv pentru care hotărârea atacată să fie contrară legii sau să se fi dovedit că prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii, Înalta Curte constată că decizia instanței de apel, prin care s-a menținut sentința primei instanțe este legală și temeinică. Ca atare, dup ă verificarea cauzei și în raport de dispozițiile art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., recursurile fiind nefondate, Curtea urmează a le respinge conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc.

pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații M.V.V. și P.I. împotriva deciziei penale nr. 64 din 1 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Deduce din pedeapsa aplicată inculpaților, durata arestării preventive de la 13 martie 2012 la 13 septembrie 2013. Obligă recurenții inculpați la plata sumei de câte 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de câte 400 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorii desemnați din oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 13 septembrie 2013.