ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2706/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2706/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra recursurilor

de față,

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală

nr. 463 din

17

decembrie

2012 pronunțată de

Tribunalul Prahova, respingându-se ca neîntemeiată cererea formulată de

inculpatul M.V.V. privind schimbarea încadrării juridice a faptei din

infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

)

lit. a) C. pen., în infracțiunea de tăinuire prevăzută de art. 221 C. pen. sau

art. 25 C. pen. raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2

1

)

lit. a) C. pen., au fost condamnați inculpații, deținuți la Penitenciarul M.:

1. P.I.

, la pedepsele de 4 ani

închisoare, pentru violare de domiciliu, prevăzută și pedepsită de art. 192

alin. (2) C. pen. și 16 ani închisoare, pentru tâlhărie, urmată de moartea victimei,

prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (2

1

)

lit. a) C. pen. și alin. (3) C. pen.;

2. M.V.V.,

la pedepsele de 4 ani

închisoare, pentru violare de domiciliu, prevăzută și pedepsită de art. 192

alin. (2) C. pen. și 16 ani închisoare, pentru tâlhărie, urmată de moartea victimei,

prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (2

1

)

lit. a) C. pen. și alin. (3) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice conform

art. 334 C. proc. pen. din infracțiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin.

(2) lit. b) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen., ambele cu aplicarea art. 37

lit. b) C. pen.

Conform art. 33 lit.

a)

și

art. 34 lit. b) C. pen. s-a dispus ca fiecare dintre inculpați să execute pedeapsa

cea mai grea, de câte 16 ani închisoare.

În baza art. 65 C.

pen. pentru fiecare inculpat s-a aplicat pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor

prevăzute de art. 64 lit. a), lit. b) C. pen., cu excepția dreptului de a alege,

pentru o durată de 4 ani după executarea pedepsei principale.

De asemenea, potrivit

art. 71 C. pen. s-a interzis exerci

țiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a), teza a II-a și lit. b) C. pen., ca pedeapsă accesorie.

S-a men

ținut starea de arest

a inculpaților iar în baza art. 88 C. pen. s-a dedus din durata pedepselor pedeapsa

reținerea și arestarea preventivă de la 13 martie 2012 la zi.

În latură civilă, s-a

respins acțiunea civilă exercitată de partea civilă M.T., ca neîntemeiată, luându-se

act că partea civilă G.E. nu exercită acțiune civilă în cadrul procesului penal.

În fine, s-a dispus

și obligarea la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 900 RON pe inculpatul M.V.V. și în

sumă de 1.100 RON inculpatul P.I.

Potrivit art. 7 alin.

(1)

și alin.

(2) din Legea nr. 76/2008 privind organizarea și funcționarea Sistemului Național

de Date Genetice Judiciare s-a dispus prelevarea de probe biologice în vederea introducerii

profilelor genetice la Sistemul Național de Date Genetice Judiciare.

Pentru a hot

ărî astfel, pe baza probelor

administrate, prima instanță a reținut, în esență că, în noaptea de 22 din 23

noiembrie 2011, inculpatul M.V.V., în jurul orelor 04:30, însoțit de coinculpatul

P.I. a pătruns fără drept în curtea locuinței părții vătămate M.G., de unde a sustras

7 găini și o lădiță cu boabe de fasole. Fiind surprinși de partea vătămată pentru

a-și asigura scăparea, inculpatul P.I. i-a aplicat acesteia lovituri cu o furcă,

care au fost letale, după care cu autoturismul taxi care îi transportase la locul

faptei s-au deplasat la domiciliul numitului S.R., din Cartierul B. al municipiului

Ploiești, unde au valorificat bunurile sustrase contra sumei de 100 RON.

Situa

ția de fapt și vinovăția

inculpaților au fost dovedite pe baza materialului probator administrat în cauză,

respectiv: procesul-verbal de cercetare la fața locului și planșe foto, raportul

medico-legal autopsie din 15 decembrie 2011 întocmit de S.M.L. Prahova, declarația

victimei M.G., declarațiile martorilor M.N.A., C.A., S.R., V.G., procesul-verbal

reconstituire, procesul-verbal confruntare C.A.-M.V.V., procesul-verbal de confruntare

C.A.-P.I., declarația părții civile M.T., declarațiile inculpaților.

În faza de cercetare judec

ătorească a fost audiată

partea civilă M.T. care a arătat că se constituie parte civilă în cadrul procesului

penal, în calitate de descendent al victimei cu suma de 11.000 RON reprezentând

cheltuieli efectuate cu înmormântarea tatălui său și cu parastasele efectuate ulterior.

Totodat

ă, a fost audiată și G.E.,

descendentă a victimei M.G. (fiica), care a declarat că nu se constituie parte civilă

în cadrul procesului penal.

De asemenea, au fost audia

ți inculpații P.I. și

M.V.V., acesta din urmă nerecunoscând comiterea infracțiunilor reținute în sarcina

sa și susținând că deși a fost în acea noapte în autoturismul condus de

martorul C.A., nu a participat

în nici un

fel la comiterea infracțiunilor, el rămânând tot timpul în autovehicul.

Inculpatul P.I. a recunoscut

comiterea infrac

țiunilor

reținute în sarcina sa, făcând însă mențiunea că inculpatul M.V.V. nu a participat

la comiterea infracțiunilor, el comițând fapta împreună cu numitul D.M.

Totodat

ă, în faza de cercetare

judecătorească au fost reaudiați martorii din acte S.R., D.V., C.A., iar la solicitarea

inculpatului M.V.V., pe situația de fapt martorii L.M. și D.M.

Curtea de Apel Ploie

ști, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 64 din 1 aprilie 2013

a respins cererea apelantului inculpat P.I. arestat preventiv în Penitenciarul M.

privind aplicarea dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen., ca neîntemeiată.

A respins apelurile declarate

de inculpa

ții

M.V.V. și P.I., arestați preventiv în Penitenciarul M., împotriva sentinței penale

nr. 463 din 17 decembrie 2012, pronunțată de Tribunalul Prahova, ca nefondate, însușindu-și

argumentația instanței de fond, menținând starea de arest preventiv a inculpaților

M.V.V. și P.I. și deducând din durata pedepselor reținerea și arestarea preventivă

de la 13 martie 2012, la zi.

Împotriva sus-menționatei

decizii au declarat recurs inculpații M.V.V. și P.I. invocând cazurile de casare

prevăzute de art. 385

9

pct. 12 și 17

2

C. proc. pen.

În principal, au solicitat

achitarea în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C. proc.

pen. pentru infracțiunea de art. 211 alin. (2) lit. b), alin. (2

1

)

lit. a) și alin. (3) C. pen. invoc

ând lipsa unui element constitutiv al infracțiunii,

și anume, lipsa intenției în suprimarea vieții victimei.

Inculpatul

M.V.V. a solicitat achitarea

și în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen., ar

ătând că nu a lovit și nu a omorât pe nimeni,

doar coinculpatul P.I. fiind cel care a lovit victima.

În subsidiar, au solicitat

redozarea pedepselor, apreciind că cele de câte 16 ani închisoare aplicate în prezent

sunt prea mari, inculpatul P.I.

precizând că deși a recunoscut fapta încă de la început,

nu i s-au aplicat dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen.

Analizând recursurile

declarate prin prisma motivelor invocate, dar și a celor ce pot fi invocate din

oficiu, conform art. 385 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază că recursurile

declarate de inculpații M.V.V. și P.I. sunt nefondate.

Astfel, în ceea ce privește

primul motiv de casare întemeiat pe dispozițiile art. 385

9

pct. 12 C.

proc. pen. vizând solicitarea de achitare în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a) raportat

la art. 10 lit. d) C. proc. pen. pentru infracțiunea prevăzută de art. 211

alin. (2) lit. b), alin. (2

1

) lit. a) și alin. (3) C. pen. invocând lipsa

unui element constitutiv al infracțiunii, și anume, lipsa intenției în suprimarea

vieții victimei, motiv susținut de ambii inculpați, Înalta Curte constată că motivele

invocate de către recurenți privind solicitarea de achitare, prin trimitere la greșita

interpretare a probelor de către instanțele de fond și de apel nu se circumscriu

noțiunii de „greșită aplicare a legii” și nu pot fi cenzurate de instanța de recurs

prin prisma cazului de casare prevăzut de 385

9

pct. 17 C. proc. pen.

Motivele recurenților

inculpați vizează modificarea stării de fapt reținută cu caracter definitiv de către

instanța de apel.

Aceasta în condițiile

în care prin modificările aduse cazurilor de casare prin Legea nr. 2/2013, starea

de fapt reținută în cauză și concordanța acesteia cu probele administrate și cu

încadrarea juridică date faptelor nu mai pot constitui motive de cenzură din partea

instanței de recurs, în conformitate cu dispozițiile art. 385 C. proc. pen.

Ori, judecata în recurs

înseamnă o verificare a hotărârii recurate numai sub acele aspecte care se încadrează

într-unul din cazurile de casare prevăzute de art. 385

9

C. proc. pen.

Limitarea obiectului judecății

în recurs la cazurile de casare prevăzute de lege, înseamnă că nu orice încălcare

a legii de procedură penală sau a legii substanțiale constituie temeiuri pentru

a casa hotărârea recurată, ci numai acelea care corespund unuia din cazurile de

casare prevăzute de lege.

Motivul recurentului inculpat

M.V.V. ce vizează achitarea în temeiul art. 10 lit. c) C. proc. pen, s-ar fi circumscris,

teoretic, cazului de casare prevăzut de pct. 18, care dădeau dreptul instanței de

recurs de a cenzura modul în care au fost reținute faptele și împrejurările de fapt

ale cauzei. Însă, chiar și sub imperiul legii de procedură, anterioare intrării

în vigoare a Legii nr. 2/2013, cazul de casare prevăzut la pct. 18 presupunea o

eroare gravă de fapt, care nu echivala cu o apreciere greșită a faptelor, astfel

cum solicită, la acest moment, cei doi recurenți.

La acest moment, prevederile

pct. 18 al art. 385

9

C. proc. pen. au fost abrogate prin intrarea în

vigoare a Legii nr. 2/2013, astfel încât netemeinicia deciziei penale atacate nu

mai poate fi cenzurată în calea de atac a recursului.

Așa cum s-a arătat și

în literatura de specialitate, recursul constituie o jurisdicție exercitabilă numai

în cazuri strict determinate, reprezentând violări ale legii ducând la o judecată

care nu poartă asupra fondului, ci exclusiv asupra corectei aplicări a legii. De

aceea, instanța de casare nu apreciază faptele, nu decide asupra vinovăției și pedepselor

aplicabile; nu judecă procesul propriu-zis, judecând exclusiv dacă din punctul de

vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.

În acest context, recursul

nu este o cale de atac asemănătoare apelului, natura sa juridică fiind în principiu

cea a unei căi de reformare sub aspect legal, de drept și nu faptic, excluzând rejudecarea

pentru a treia oară a unei cauze exact în parametrii în care a avut loc judecata

în primele două grade de jurisdicție (fond și apel).

Legislația procesual penală

actuală instituie teoria casării numai a aspectelor de drept legate de nelegalitatea

hotărârilor penale ceea ce reprezintă esența recursului în al treilea grad de jurisdicție.

Analiz

ând hotărârea pronunțată

prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 385

9

pct. 17

2

C. proc. pen., invocat de ambii inculpați, Înalta Curte constată că dispozițiile

menționate vizează cazul în care se poate face recurs când hotărârea este contrară

legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii.

Or, prin criticile sus

ținute vizând redozarea

pedepsei, se tinde la reindividualizarea pedepselor aplicate inculpaților, ceea

ce prin noua reglementare nu mai este posibil.

Astfel, Înalta Curte constat

ă că, potrivit dispozițiilor

C. proc. pen. raportate la cazurile de casare care au fost modificate prin Legea

nr. 2/2013, cu referire la data la care a fost pronunțată decizia penală nr. 64

a Curții de Apel Ploiești, respectiv 1 aprilie 2013, cazul de casare prevăzut de

art. 385

9

pct. 14 C. proc. pen. a fost abrogat, sub aspectul reindividualizării

pedepsei.

Noile dispoziții ale

art. 385

9

pct. 14 astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 15 din

Legea nr. 2/2013 se referă doar la cazul în care se poate face recurs atunci c

ând s-au aplicat pedepse

în alte limite decât cele prevăzute de lege.

Așa fiind, Înalta Curte

constată că din sfera de cenzură a acestei instan

țe, în calea de atac a recursului a fost

exclusă greșita individualizare a pedepsei în raport cu prevederile art. 72 C. pen.,

rămânând astfel numai situația în care s-au aplicat pedepse în alte limite decât

cele prevăzute de lege, ceea ce în speță nu s-a întâmplat, pedepsele aplicate inculpaților

încadrându-se în limitele prevăzute de textele de lege incriminatoare.

În situa

ția în care, prin extrapolare,

instanța de recurs ar fi constatat că inculpatul P.I., deși se încadra în prevederile

legale nu a beneficiat de procedura simplificată prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen., în raport de modificările legislative

intervenite prin

art. XI din O.U.G. nr. 121/2011,

în sensul că dispozițiile art. 320

1

C. proc. pen. se aplică în mod corespunzător la primul termen cu procedura completă

imediat următor intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență și cauzelor

aflate în curs de judecată în care cercetarea judecătorească în primă instanța începuse

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010 privind unele masuri pentru accelerarea

soluționării proceselor, Înalta Curte constată că în cauză nu este aplicabil textul

de lege astfel modificat.

Astfel, la data de 6 septembrie

2012, dup

ă

ce a fost audiat inculpatul P.I., astfel după cum s-a consemnat în partea introductivă

a încheierii de ședință de la acea dată, avocatul inculpatului a solicitat audierea

martorilor din acte, cercetarea judecătoreasca continuând în această manieră.

În acest context juridic,

față de împrejurarea că procedura simplificată prevăzută de art. 320

1

C. proc. pen. presupune ca judecata să aib

ă loc numai în baza probelor administrate în faza

de urmărire penală, coroborat cu stadiu procesual al cauzei, Înalta Curte constată

că inculpatul nu poate beneficia de noile modificări legislative.

De altfel, cererea inculpatului

de re

ținere

a dispozițiilor art. 320

1

C. proc. pen. în mod corect nu a putut fi primită

nici de instanța de apel, în fața căreia, reconsiderându-și poziția procesuală adoptată

în fața primei instanțe, inculpatul P.I. a cerut reindividualizarea pedepselor în

conform art. 320

1

C. proc. pen., iar prin apărătorul ales aplicarea dispozițiilor

art. 74 și art. 76 C. pen., față de împrejurarea că înțelege să recunoască faptele

descrise prin rechizitoriu, în limitele actelor materiale reținute în sarcina sa,

inclusiv împrejurarea că el a exercitat violențe, folosind o furcă, asupra victimei

M.G., cu motivarea că o atare conduită procesuală contravine dispozițiilor procedurale

anterior menționate, întrucât stabilirea existenței faptelor și vinovăției s-a făcut

după administrarea probatoriului în ședință publică, astfel că cererea privind redozarea

pedepselor conform art. 320

1

alin. (7) C. proc. pen. corect a fost respinsă,

ca neîntemeiată.

Cum prin criticile sus

ținute în fața acestei

instanțe vizând redozarea pedepselor, se tinde la reindividualizarea pedepselor

aplicate inculpaților M.V.V. și P.I., ceea ce prin noua reglementare nu mai este

posibil, astfel după cum anterior s-a arătat și cum nu s-a invocat nici un alt motiv

pentru care hotărârea atacată să fie contrară legii sau să se fi dovedit că prin

hotărâre s-a făcut o greșită aplicare a legii, Înalta Curte constată că decizia

instanței de apel, prin care s-a menținut sentința primei instanțe este legală și

temeinică.

Ca atare, dup

ă verificarea cauzei și

în raport de dispozițiile art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., recursurile

fiind nefondate, Curtea urmează a le respinge conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen. și a dispune potrivit dispozitivului prezentei decizii.

Văzând și dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpații M.V.V. și P.I. împotriva deciziei penale

nr. 64 din 1 aprilie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpaților, durata arestării preventive de la 13 martie 2012 la 13 septembrie

2013.

Obligă recurenții inculpați

la plata sumei de câte 600 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din

care suma de câte 400 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorii desemnați din

oficiu, se avansează din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 13 septembrie 2013.