ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2150/2010

Deliberând asupra recursului comercial

de față, reține următoarele:

Prin

sentința comercială nr. 212/ LC din 5 mai 2008 judecătorul fondului din cadrul

Tribunalului Satu Mare, secția comercială și contencios administrativ, a

respins acțiunea formulată de reclamanta SC W. SRL în contradictoriu cu pârâta

SC E. SRL.

În considerentele sentinței,

judecătorul fondului a reținut că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la

restituirea bunurilor astfel cum au fost menționate în procesul - verbal din 26

martie 2008, iar în caz contrar obligarea acesteia la plata sumei de 109.314,31

lei, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea acestor bunuri,

precum și la plata dobânzii legale. Judecătorul a reținut că în data de 20

aprilie 2007 pârâta, în calitate de vânzătoare și reclamanta, în calitate de

cumpărătoare au încheiat un contract de vânzare - cumpărare cu plata în rate

având ca obiect imobilul situat în Baia Mare, reprezentând birou și hală de

producție, cu utilajele și dotarea tehnico - materială existentă.

În spațiu, reclamanta și-a desfășurat

activitatea până la data de 10 octombrie 2007 când, datorită unor neînțelegeri

legate de plata ratelor, pârâta nu a mai permis accesul reclamantei. La data de

11 octombrie 2007 părțile au procedat la inventarierea și predarea către

reclamantă și pârâtă a stocului de bușteni și cherestea aflate în imobil, din

probele administrate rezultând că această operațiune a fost realizată doar

scriptic, pe baza fișelor de magazie și a registrului unic de evidență a

materialelor lemnoase.

În prezența reprezentanților ambelor

societăți, începând cu data de 26 martie 2008 reclamanta a început ridicarea

bunurilor rămase în spațiul comercial, fiind încheiate în acest sens, la sediul

pârâtei, procesele verbale din 26 martie 2008, 27 martie 2008 și 28 martie 2008.

La data de 31 martie 2008, angajații reclamantei s-au prezentat din nou la

sediul pârâtei și au procedat la ridicarea restului de bunuri, la această dată

nefiind prezent nici un reprezentant al pârâtei. Cu privire la bunurile

ridicate în data de 31 martie 2008, reclamanta a încheiat un proces verbal, la

sediul său, consemnând lipsa unor cantități din materialul lemnos astfel cum a

fost indicat în procesul verbal din 11 octombrie 2007.

Judecătorul fondului a apreciat ca

netemeinică acțiunea reclamantei raportat la faptul că probele administrate nu

au dovedit susținerile acesteia cu privire la nepredarea integrală a bunurilor

rămase în spațiul comercial, în condițiile în care această lipsă a fost

consemnată în lipsa reprezentanților pârâtei, la sediul reclamantei, iar ultima

operațiunea de ridicare s-a efectuat fără prezența reprezentanților pârâtei.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamanta, solicitând admiterea apelului și schimbarea sentinței de fond,

în sensul admiterii acțiunii astfel cum a fost formulată. În motivare,

reclamanta a arătat că judecătorul fondului a apreciat greșit probatoriul

administrat, care relevă lipsa unor cantități de material lemnos, așa cum a

fost identificat la momentul părăsirii spațiului comercial, sarcina probei cu

privire la restituirea integrală aparținând pârâtei intimate, iar nu reclamantei.

Mai susține reclamanta că nu are relevanță împrejurarea că procesul verbal din

31 martie 2008 nu a fost semnat de reprezentanții pârâtei, în condițiile în

care există declarații ale martorilor care atestă bunurile ridicate la acel

moment.

Prin Decizia nr. 91/ CA din 3

noiembrie 2009, completul de apel din cadrul Curții de Apel Oradea, secția

comercială și de contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondat

apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței de fond.

În considerentele deciziei, s-a

reținut că judecătorul fondului a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1169

C. civ., reținând că reclamantei îi revenea sarcina probării lipsei unei

cantități din bunurile ce trebuiau restituite de reclamantă, în condițiile în

care la ultima ridicare a acestor bunuri nu au fost prezenți reprezentanții

pârâtei, coroborat cu faptul atestat de martori - angajați ai reclamantei, în

sensul vânzării unei cantități din bunurile ridicate în data de 31 martie 2008

pe parcursul drumului de la sediul pârâtei la sediul reclamantei. In aceste

condiții, s-a reținut că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că

procesul verbal din data de 31 martie 2008 nu constituie o probă cu înscrisuri

în înțelesul art. 1177 C. civ.

Decizia pronunțată de completul de

apel a fost recurată de către reclamantă, care a solicitat admiterea recursului

și modificarea hotărârilor pronunțate în cauză în sensul admiterii acțiunii

astfel cum a fost formulată.

Recurenta reclamantă a invocat

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând o aplicarea greșită a

legii din perspectiva persoanei ce trebuia să facă probe în cauză, conform art.

1169 C. civ. Susține recurenta reclamantă că în ce privește cantitatea ce mai

trebuia restituită era suficient un raport matematic între cele înscrise în

procesul verbal de inventariere din 11 octombrie 2007 și cele cuprinse în

procesele verbale din 26, 27 și 28 martie 2008.

Recurenta-reclamantă mai arată că i

s-a impus dovedirea faptului negativ, respectiv că intimata-pârâtă nu și-a

îndeplinit obligația de predare a bunurilor indicate în procesul verbal de

inventariere. De asemenea, mai susține că nu are relevanță împrejurarea că

procesul verbal din 31 martie 2008 nu a fot semnat de reprezentanții intimatei

pârâte, precum și cea referitoare la vânzarea unei cantități din materialul

lemnos pe drumul de la sediul pârâtei la cel al reclamantei, în condițiile în

care în procesul verbal se consemnează cantitatea ridicată, iar nu cea rămasă

în urma vânzării. Totodată, arată că acest ultim proces verbal nu a fost semnat

de reprezentanții intimatei pârâte datorită faptului că aceștia au refuzat

semnarea.

Recurenta reclamantă mai susține că se

impuse și casarea hotărârilor pronunțate în cauză cu trimiterea cauzei spre

rejudecare din perspectiva nepronunțării instanțelor inferioare cu privire

capătul de cerere referitor la dobânda legală.

Prin notele de concluzii scrise,

intimata pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, menținând că nu

se impune casarea hotărârilor pronunțate în cauză, instanțele inferioare

netrebuind să se pronunțe pe aspectul dobânzii legale, capăt subsidiar de

cerere în raport cu solicitarea de restituire a bunurilor; pe fondul

recursului, apreciază că sunt neîntemeiate criticile recurentei, instanțele

inferioare făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ.

La termenul din data de 27 aprilie

2010 a fost invocată din oficiu excepția lipsei calității de reprezentant al

apărătorului recurentei. In urma probatoriului administrat, excepția apare ca

neîntemeiată, față de împrejurarea că apărătorul recurentei a asigurat

reprezentarea acestei părți și în fața instanțelor inferioare, redactând

cererea de recurs în considerarea prevederilor art. 69 alin. (2) C. proc. civ.

Se reține totodată, faptul că recurenta a ratificat recursul astfel declarat,

acordând în continuare dreptul de reprezentare în justiție aceluiași apărător,

delegația de reprezentare fiind atașată la dosar.

Analizându-se actele și lucrările

dosarului în raport de criticile formulate și de apărările invocate, se

apreciază că recursul nu este fondat.

Prima critică a recurentei - reclamantei

vizând nepronunțarea pe capătul de cerere referitor la dobânda legală nu poate

fi reținută, în condițiile în care această solicitare apare ca fiind subsidiară

celei vizând obligarea intimatei - pârâte la restituirea bunurilor. în

condițiile în care instanțele inferioare au apreciat netemeinicia pretenției

principale a recurentei - reclamante de restituire a bunurilor, nu mai era

necesară și o pronunțare expresă pe capătul subsidiar de cerere referitor la

dobânda legală.

Se apreciază, totodată că instanțele

inferioare au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1169 C. civ., în cea

ce privește persoana obligată la producerea dovezilor. In speță, nu este relevant

raportul dintre bunurile înscrise în procesul verbal de inventar și bunurile

ridicate, conform proceselor verbale din 26, 27 și 28 martie 2008. Ceea ce era

relevat și trebuia dovedit de către recurenta pârâtă era aspectul referitor la

bunurile ridicate în data de 31 martie 2008. Din această perspectivă nu poate

fi reținută critica recurentei - reclamante în sensul că a fost obligată la

dovedirea faptului negativ: ea nu trebuia să dovedească aspectul neridicării

unei cantități de bunuri, aflate în custodia intimatei-pârâte, ci trebuia să

dovedească ce anume cantitate a ridicat în data de 31 martie 2008. Or, așa cum

au reținut și instanțele inferioare, recurenta-reclamantă nu a reușit să-și

dovedească pretențiile sub acest aspect, înscrisul invocat de aceasta -

procesul verbal din 31 martie 2008 - neputând fi opus intimatei-pârâte, în

condițiile în care nu poate semnătura acestei părți, fiind încheiat la sediul

recurentei. Totodată, declarațiile martorilor audiați în cauză au relevat

vânzarea pe parcursul drumului de la sediul pârâtei la cel al reclamantei a

unor cantități din bunurile ridicate, în procesul verbal încheiat la sediul

reclamantei nefacându-se vorbire despre această situație.

În consecință, în lipsa unor probe

certe care să ateste că bunurile ridicate de reclamantă sunt cantitativ mai

mici decât cele lăsate în custodia pârâtei, pretenția acesteia a fost apreciată

în mod corect ca neîntemeiată de către instanțele inferioare.

Deși susține în motivele de recurs că

reprezentanții intimatei-pârâte ar fi refuzat semnarea procesului verbal din

data de 31 martie 2008, recurenta-reclamantă nu probează această susținere,

declarațiile martorilor neatestând un asemenea refuz.

Pentru considerentele reținute și

constatându-se că decizia pronunțată de completul de apel este legală, în

temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția lipsei dovezii

calității de reprezentant al recurentei.

Respinge ca nefondat recursul declarat

de recurenta - reclamantă SC W. SRL Vișeul de Sus împotriva Deciziei nr. 91/ C

din 3 noiembrie 2009 a Curții de Apel Oradea, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

8 iunie 2010.