ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1370/2010

Asupra recursului de

față:

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Istoricul cauzei.

CN C.F.

C.F.R. a chemat în judecată C.T.F. București SA și a solicitat Tribunalului

București, secția comercială, să pronunțe o sentință prin care să dispună

obligarea pârâtei la plata sumei totale de 164.875 lei din care 162.087 lei

penalități de întârziere conform clauzei penale inserate în convențiile pentru

asigurarea energiei electrice din 2005, 2006 și 2007 și la plata sumei de

2.788,1 lei dobândă legală.

Sentința Tribunalului

București, secția comercială.

Prin sentința nr. 12591 din 20

noiembrie 2008, prima instanță a admis excepția prematurității invocată de

pârâtă și a respins acțiunea reclamantei ca prematur formulată. Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut că nu s-au respectat prevederile art. 720

1

C. proc. civ., întrucât convocarea la conciliere deși a fost inițiată de

reclamantă nu i-a fost remisă pârâtei, această concluzie fiind bazată pe adresa

prin care Oficiul Poștal București a răspuns la reclamația formulată de

Compania Națională de CF C.F.R. SA.

Apelul. Decizia Curții de Apel

București.

Sentința

nr. 12591 pronunțată la data de 20 noiembrie 2008 de Tribunalului București, secția

comercială, a fost apelată de reclamanta CN C.F. C.F.R. SA, care a invocat

motive de netemeinicie și nelegahtate constând în esență în aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 720 C. proc. civ.

Considerând

întemeiate aceste critici, prin Decizia nr. 180 pronunțată la data de 6 aprilie

2009, Curtea de Apel București, a admis apelul declarat de reclamanta CN C.F. C.F.R.

SA, a desființat sentința apelată și a trimis cauza pentru re judecare

aceleiași instanțe.

Curtea a luat

în examinare aspectele legate de cerința legală a concilierii prealabile și a

stabilit că reclamanta a convocat-o pe pârâtă la sediul său în vederea

concilierii iar faptul că nu i-a fost remis înscrisul respectiv pârâtei nu-i

poate fi imputat reclamantei care a manifestat bună-credință în exercitarea

drepturilor procesuale.

A mai

reținut Curtea că faptul neprezentării pârâtei la Oficiul Poștal pentru

ridicarea corespondenței nu este de natură să demonstreze că pârâtei i-a fost

produsă o vătămare din culpa reclamantei care dacă manifesta bună - credință,

de la data introducerii acțiunii și până la data soluționării litigiului în

primă instanță, avea posibilitatea să rezolve pe cale amiabilă pretențiile

deduse judecății. Cu această motivare și având în vedere dispozițiile art. 105

alin. (2) C. proc. civ. și 297 alin. (1) C. proc. civ., sentința a fost

desființată, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare în fond.

Recursul. Motivele de recurs.

Împotriva

Deciziei nr. 180 din 6 aprilie 2009 pronunțată de Curtea Apel București a

declarat recurs, pârâta C.T.F. SA cu respectarea termenului prevăzut de art.

301 C. proc. civ.

În

sprijinul recursului a fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art.

304 alin. (9) C. proc. civ. în argumentarea căruia Compania a susținut că s-au

reținut greșit împrejurările care au făcut ca înscrisul pentru convocarea la

conciliere să nu ajungă în posesia destinatarului pârât. In opinia recurentei,

instanța de apel a reținut greșit faptul că pârâta nu s-a prezentat să-și

ridice recomandata în condițiile în care prin adresa din 2008, Oficiul Poștal a

precizat că „trimiterea convocării" nu a fost predată destinatarului și

nici retur. In continuare recurenta a considerat că prin soluția pronunțată

instanța a fost părtinitoare, că s-au încălcat prevederile art. 6 din C.E.D.O.

prin care se stipulează dreptul oricărei persoane la judecarea în mod echitabil

și în mod imparțial a procesului și, în fine, că dreptul la acțiune s-a

exercitat cu rea-credință de către intimată la limita termenului de prescripție

prevăzut de art. 1 din Decretul nr. 167/1958 cu scopul de a obține o valoare

mai mare a penalităților de întârziere.

Intimata prin

întâmpinare a solicitat respingerea recursului apreciind că și-a îndeplinit

obligațiile prevăzute de art. 720

1

C. proc. civ., sens în care, a

citat corespondența purtată anterior declanșării litigiului cu recurenta,

corespondență care se află la filele 101, 103 și 104 din dosarul de fond.

Recursul este nefondat.

1.

Motivul prevăzut de art. 304 alin. (9) C. proc. civ.

poate fi invocat atunci când hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii

sau când hotărârea este lipsită de temei legal. Din sinteza argumentării

acestui motiv de recurs se poate observa cu ușurință că a fost vizată ipoteza a

doua a motivului de nelegalitate menționat mai sus. In adevăr, recurenta

critică în alți termeni faptul că instanța de apel deși a recurs la textul art.

720 C. proc. civ. a dat o interpretare greșită împrejurărilor legate de

convocarea la conciliere și de aici s-a ajuns, în opinia acesteia la aplicarea

greșită a dispozițiilor legale prin neobservarea exigențelor textului de lege

menționat.

Critica

nu va fi reținută.

Î

n mod corect instanța de apel a

apreciat că, prin comunicarea convocării la conciliere, confirmată de

înscrisurile depuse la dosar și de răspunsul primit la reclamația care a fost

făcută către Oficiul Poștal, reclamanta intimată și-a exercitat cu bună

credință drepturile procesuale. Promovarea acțiunii și anexarea înscrisurilor

care au demonstrat faptul că s-a inițiat această procedură a pus instanța de

apel în situația de a examina dacă a fost îndeplinită condiția declanșării procedurii

concilierii prealabile. Fiind o excepție de fond, instanța a examinat

împrejurările realizării procedurii prealabile și în mod corect a pornit în

această examinare de la buna - credință pe care a manifestat-o intimata-pârâtă

cât și de la inexistența unei vătămări care s-ar fi putut produce recurentei

prin faptul că deși convocarea s-a inițiat, din cauze care nu le sunt

imputabile părților, procedura concilierii nu a putut fi urmată în conformitate

cu art. 720

1

C. proc. civ.

Înalta Curte

observă în raport de această analiză că instanța de apel a apreciat corect că

nu există o vătămare procesuală a recurentei-pârâte în condițiile în care nu a

fost inițiată o înțelegere amiabilă pentru rezolvarea litigiului, ci,

dimpotrivă, părțile, deci și recurenta, s-au menținut pe pozițiile anterioare

promovării acțiunii. Sub acest aspect soluția răspunde și cerinței prevăzută de

art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană în sensul de a nu transforma o normă

imperativă dar nu de ordine publică într-un obstacol la accesul liber la

justiție. In acest fel s-a pus în valoare finalitatea urmărită prin aceste

dispoziții și nu aspectul formal al procedurii care nu pot fi mai presus de

orice analiză. Este greșită opinia recurentei în legătură cu încălcarea

dreptului său la un proces imparțial, acest drept funcționând deopotrivă în

favoarea ambelor părți și nu doar în favoarea sa. Trimiterea cauzei pentru

judecarea în fond demonstrează tocmai preocuparea ca judecata să se realizeze

efectiv, de un tribunal imparțial.

privește dreptul la o judecată echitabilă prevăzut de art. 6 alin. (1) din

Convenția Europeană acesta se realizează prin exigența instituită de aceste

prevederi care se traduc în concret în dreptul persoanei juridice la o instanță

independentă și imparțială, așa cum este reglementată de lege. Aprecierea

probelor și concluzia la care a ajuns instanța la momentul pronunțării deciziei

bazate pe elementele dosarului, nu constituie o lipsă de imparțialitate pe care

urmărește să o acrediteze recurenta prin trimiterea la un considerent din dosar

care a fost utilizat pentru aprecierea finală în legătură cu aplicarea art. 720

1

C. proc. civ., considerent care nu a fost determinant pentru soluție.

După cum

s-a arătat anterior soluția s-a bazat pe cele două ipoteze dezvoltate și

argumentate mai sus. Din punctul de vedere al contextului trimiterii convocării

la conciliere în scopul îndeplinirii cerințelor legale cât și al analizei

împrejurărilor care au făcut ca procedura prealabilă să nu-și urmeze cursul,

înalta Curte observă că argumentele instanței de apel sunt obiectiv

justificate, așa încât criticile nu au nici un fundament.

exprime expres, prin ultimul argument adus în sprijinul criticii inițiate prin

acest recurs, C.T.F. a încercat să demonstreze că prin promovarea acțiunii la

limita împlinirii termenului de prescripție ar fi vătămată în drepturile sale

întrucât suma care i se solicită cu titlu de penalități și dobânzi ar fi mai

mare, ceea ce ar conduce și către reaua-credință a intimatei-reclamante în promovarea

acțiunii.

Critica este

nefondată.

Exercitarea

drepturilor procesuale în scopul valorificării drepturilor subiective, pe care,

intimata le-a considerat legitime și deci îndreptățită să le valorifice, nu

constituie rea-credință. Este adevărat că recurenta, prin invocarea excepției

lipsei concilierii prealabile a urmărit zădărnicirea procesului și obținerea

unei soluții tară a se intra în cercetarea fondului, numai că, în măsura în

care s-a constatat că această excepție nu poate fi primită, nu se poate reține

că trimiterea litigiului în vederea judecării fondului este părtinitoare pentru

că, din punctul său de vedere, intimata-reclamantă a lăsat să curgă

penalitățile până la limita împlinirii termenului de prescripție. Dacă aceste

sancțiuni vizează nerespecatrea unor obligații contractuale și dacă se admite

raționamentul nejuridic al recurentei, se extinde reaua-credință și asupra sa

înainte ca instanța să se pronunțe pe fondul cauzei, pentru simplul fapt că, la

rândul său nu a înlăturat curgerea penalităților. Or, un astfel de raționament

este lipsit de logică juridică.

În fine,

reproșul adus instanței de apel pentru faptul că nu a dispus o nouă convocare

la conciliere este lipsit de suport legal cu atât mai mult cu cât se cunoaște

faptul că această conciliere extrajudiciară nu întrerupe cursul prescripției.

Din conținutul acestei susțineri se poate reține totuși argumentul recurentei

din care rezultă cu evidență faptul că a urmărit ca la momentul când s-ar fi

realizat concilierea, dacă instanța ar fi dispus-o fără temei legal,

penalitățile pretinse prin acțiune ar fi intrat sub incidența prescripției.

Dar

pentru că această analiză vizează o excepție de fond, care excede recursului,

considerentele de mai sus au avut scopul de a răspunde criticii privind imparțialitatea

instanței de apel în pronunțarea soluției de desființare a sentinței fondului

și de trimitere a cauzei pentru rejudecare și nu pentru a lămuri efectele

prescripției asupra pretențiilor deduse judecății.

În consecință,

față de cele ce preced, conform art. 312 C. proc. civ. recursul va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de pârâta SC C.T.F. SA prin reprezentant F.M. împotriva

Deciziei comerciale nr. 180 din 6 aprilie 2009 a Curții de Apel București, secția

a V-a comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 23 aprilie 2010