ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2321/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2321/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursurilor de față :

Din examinarea lucrărilor din dosar

constată următoarele:

Reclamanta

SN N. SA București le-a chemat în judecată pe pârâtele SC F.E.D.T.N. SA și SC F.E.F.T.N.

SA și a solicitat primei instanțe să le oblige la plata sumei de 525.601,83 lei

penalități contractuale. Întrucât cererea în pretenții a fost introdusă la Tribunalul Cluj, secția civilă, instanța astfel investită și-a declinat competența în

favoarea Tribunalului Comercial Cluj care a pronunțat sentința nr. 76 din 12

ianuarie 2009 prin care a admis acțiunea în parte obligându-le pe pârâte la

plata sumei de 82.129,33 lei penalități de întârziere actualizată cu rata

inflației începând de la data de 7 noiembrie 2007 și respectiv 442.972,12 lei

penalități de întârziere actualizate.

În considerentele sentinței s-a

reținut că SC F.E.F.T. SA are calitate procesuală pasivă aceasta constituindu-se

ca entitate desprinsă din fosta F.D.E.E.E.T.N. SA Cluj Napoca dobândind

potrivit art. 12 din H.G. nr. 675/2007 toate drepturile și obligațiile care

decurg din desfășurarea activității de furnizare a energiei electrice. Pe

fondul cauzei după administrarea probei cu expertiză care a defalcat

penalitățile în raport de prevederile contractelor cadru care conțineau clauza

penală, tribunalul a stabilit că penalitățile decurg din stipulații

convenționale și că potrivit art. 969 C. civ., convențiile legal făcute au

putere de lege între părțile contractante.

Apelurile. Decizia Curții de Apel

Cluj.

Sentința nr. 76 din 12 ianuarie 2009 a

fost apelată de pârâte care au criticat soluția sub aspectul nedovedirii

pretențiilor pentru plata penalităților de întârziere în contextul în care nu

au fost emise facturi pentru penalități și nici nu există acte doveditoare care

să constituie temei pentru plata lor. S-a mai criticat nemotivarea excepției

lipsei calității procesuale și inadmisibilitatea acțiunii ca urmare a

încălcării art. 720

1

C. proc. civ.

Analizând apelurile, Curtea de Apel Cluj,

a constatat că motivele invocate sunt nefondate, așa încât prin Decizia nr. 155/2009

ambele apeluri au fost respinse.

Instanța de apel a stabilit mai întâi

că raporturile juridice s-au stabilit prin contractele 197 și 198 din 27 iunie

2005 care aveau ca obiect vânzarea unor cantități de energie electrică. Pentru

plata energiei furnizate s-a stabilit că s-au emis facturi care au fost achitate

cu întârziere și că astfel a fost activată clauza penală. În al doilea rând în privința

obligației de plată a penalităților, Curtea de Apel, a avut în vedere divizarea

SC F.E.D.T.N. SA care a avut ca efect separarea activității de distribuție de

cea de furnizare cât și subrogarea societăților înființate în drepturile și

obligațiile ce decurg din raporturile juridice stabilite cu terții.

Instanța de apel a avut în vedere și

protocolul prin care contractul nr. 198/2005 a revenit SC E.D. SA, iar

contractul nr. 197/2005 a revenit SC E.F.T.N. SA. Au fost respinse și

susținerile în legătură cu nerespectarea art. 720

1

alin. (2) C.

proc. civ. cât și criticile în legătură cu nefacturarea penalităților.

Recursurile declarate de pârâte.

Motivele de recurs.

recursul său a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C.

proc. civ. pentru a susține că obligațiile de plată nu rezultă dintr-o factură emisă

cu respectarea dispozițiilor legii contabilității.

În continuare a criticat reținerea în

cuprinsul motivării a faptului că penalitățile i se cuvin intimatei în baza prevederilor

contractuale, considerate legea părților, fără o analiză a încălcării de către

aceasta a legii contabilității. Prin neemiterea facturilor, obligație care îi

revenea intimatei, recurenta a afirmat că s-a aflat în imposibilitate de a-și

îndeplini obligațiile de plată în condițiile în care în mediul economic

neemiterea facturilor ar conduce la încălcarea unor principii esențiale de

drept.

invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 alin. (7), (8) și (9)

C. proc. civ. pentru a susține că excepția lipsei calității procesuale pasive a

fost greșit soluționată întrucât societatea comercială de distribuție și

furnizare a energiei electrice supusă divizării a continuat să existe ca societate

de distribuție. A mai susținut că expertul a analizat protocolul nr. 10688/2007

și a constatat că SC F.F.E.E. E.F.T.N. SA nu a preluat niciun debit cu titlu de

penalități de la F.D.E.E. T.N. SA sau de la E.D.T.N. SA. Instanța, potrivit

autoarei, nu s-a pronunțat asupra apărărilor în sprijinul cărora a invocat

adresa din 4 octombrie 2007, care atestă că nu a preluat decât obligațiile

prevăzute în bilanțul contabil și îi revin numai acele obligații. Conchide

recurenta că datoriile din speță nu au fost predate prin protocol ci au rămas

în evidența extrabalanțieră a filialelor de distribuție și că instanța nu s-a

pronunțat asupra probelor invocate.

Prin alte argumente recurenta a susținut

că la contractul nr. 197/2005 s-a încheiat un act adițional prin care s-a

specificat faptul că devine cumpărătoare de la data încheierii actului

adițional iar efectele se produc pentru viitor. Penalitățile de întârziere, a

mai susținut recurenta, rezultă din nerespectarea obligațiilor de plată de

către fosta D.F.E.E. E.T.N. Nepreluând nici un fel de datorie ca efect al

prevederilor art. 12 din H.G. nr. 675/2007, recurenta a considerat că nu datorează

nicio sumă, în caz contrar admițându-se că se încalcă egalitatea părților în

fața legii, dispozițiile constituționale și art. 6 din Convenția Europeană

privind drepturile omului.

În opinia recurentei s-au încălcat și

prevederile art. 241 alin. (1) alin. (2) din Legea nr. 31/1990 și dispozițiile Decretului

nr. 31/1954 prin nesocotirea principiului răspunderii proporționale care se

aplică în cazul divizării. În concluzie, recurenta a apreciat că subdobânditoarea

care primește o fracțiune matematică din activul persoanei divizate primește și

o fracțiune din pasivul acelei persoane așa încât nu poate accepta decât ideea

răspunderii proporționale.

Intimata prin întâmpinare a combătut susținerile

celor două recurente și a solicitat respingerea recursurilor.

Recursurile sunt nefondate.

fost întemeiat pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 alin. (9) C.

proc. civ. potrivit căruia modificarea sau casarea unei hotărâri se poate cere

atunci când hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii.

Din argumentarea recursului se observă

că niciuna dintre cele două ipoteze ale motivului de nelegalitate nu a fost dezvoltată

pentru ca exercitarea controlului de legalitate să se poată realiza. Fiind în

fața unei căi extraordinare de atac cu motive strict determinate procedural, nu

este suficient pentru exercitarea recursului să se argumenteze criticile pe

chestiuni de fapt și aspecte probatorii pentru că o astfel de abordare nu face posibilă

examinarea celor două ipoteze ale motivului de nelegalitate invocat. Se mai constată

din argumentele expuse că recurenta se referă la lipsa facturilor și a actelor

doveditoare pentru plata penalităților de întârziere cu trimitere și la

expertiza efectuată în cauză prin care s-a reținut că reclamanta nu a pus la

dispoziția expertului documentația care să ateste înregistrarea penalităților.

Aceste susțineri nu se încadrează în cerința

pct. 9 a motivului de nelegalitate nici sub aspectul lipsei de temei legal și

nici sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a legii.

Angajarea răspunderii pentru plata

penalităților se deduce din împrejurările speței, din faptul preluării

obligațiilor urmare divizării stabilită prin H.G. nr. 675/2007 art. 12.

Preluarea obligațiilor presupune și preluarea consecințelor acestor obligații

așa încât susținerea că nu s-au evidențiat separat și că nu s-au emis facturi

pentru plata penalităților nu va fi reținută întrucât constituie o chestiune de

fond și nu de nelegalitate care să se încadreze în motivul de recurs invocat.

S-a mai susținut de către recurentă că

neemiterea facturilor pentru plata penalităților încalcă legea contabilității.

Chiar dacă se admite acest punct de vedere, pentru încălcarea legii

contabilității sancțiunile care s-ar aplica nu vizează obligația de plată a

penalităților care decurge din contractul preluat în urma divizării cu toate

consecințele care decurg din obligațiile neexecutate și nici nu justifică înlăturarea

penalităților în măsura în care s-a activat clauza penală din convenția preluată.

Rezultă că nu poate fi încadrată

această critică în prima ipoteză a motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ. care vizează situația lipsei de bază legală a deciziei recurate,

ipoteză care se traduce prin imposibilitatea de a se determina dacă legea a

fost sau nu corect aplicată. Cea de-a doua ipoteză, vizează aplicarea greșită a

legii, care de asemenea nu a fost argumentată concret, recurenta exprimându-și

dezacordul în legătură cu faptul că instanța de apel a reținut răspunderea

pentru plata penalităților în baza prevederilor contractuale deși în cuprinsul

contractului nu există prevederi care să o oblige la plata vreunei sume.

Critica, dacă se admite că privește aplicarea

art. 969 C. civ., este nefondată întrucât prevederile contractului sunt

obligatorii, ceea ce înseamnă că a fost activată clauza penală, așa cum s-a mai

arătat, urmare întârzierii în plată. În aceste condiții în care divizarea a

operat în puterea actului normativ debitorul obligației este societatea care a

preluat contractul în urma divizării. În fine, imposibilitatea de a respecta

raporturile contractuale din lipsa facturii fiscale care să cuprindă penalitățile

este o chestiune de fapt care scapă controlului de legalitate așa încât nu va

fi reținută. Nu este lipsit de relevanță să se sublinieze totuși că factura

constituie un instrument fiscal de plată dar nu condiționează plata și nici nu

constituie izvorul acesteia în prezența unor raporturi juridice care derivă din

contract. Ca înscris sub semnătură privată, factura cuprinde mențiuni care se bazează

pe actul juridic încheiat de părțile contractante și face dovada împotriva emitentului

și în favoarea destinatarului ei până la momentul acceptării. Prin urmare acest

înscris constituie un element probator care nu poate fi rediscutat în recurs și

în orice caz lipsa înscrisului nu poate fi opusă clauzei penale, existența

actului juridic și executarea operațiunii asupra căreia factura ar face dovada fiind

necontestate în cauză.

În consecință, recursul potrivit art. 312

C. proc. civ., va fi respins ca nefondat.

fost argumentat pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7, 8

și 9 C. proc. civ. care nu au fost dezvoltate distinct potrivit cerinței art.

302

1

lit. c) C. proc. civ.

Necesitatea dezvoltării motivelor

rezultă din caracterul extraordinar al recursului care impune pentru realizarea

unui examen de legalitate analiza potrivit distincțiilor făcute de legiuitor

prin indicarea în cadrul fiecărui motiv de nelegalitate a elementelor care pot

face obiect de critică. Prin urmare, Înalta Curte având în vedere aspectele

subliniate va lua în analiză numai chestiunile care pot fi încadrate într-un

motiv de nelegalitate fără a se substitui părții, urmărind totodată să păstreze

egalitatea părților în fața acestei instanțe și evident să respecte drepturile

acestora la o instanță imparțială din punct de vedere obiectiv.

În contextul arătat, excepția lipsei

calității procesuale pasive invocate de recurentă se constituie într-o critică

a operațiunii de divizare care s-a realizat în temeiul H.G. nr. 675/2007.

Atât protocolul cât și adresa la care se

referă recurenta, sunt aspecte probatorii care nu se impun a fi reanalizate în

recurs. Singura chestiune de drept care ar putea fi încadrată în motivul

prevăzut de art. 304 alin. (9) teza 2 vizează efectul translativ al drepturilor

și obligațiilor cât și transmiterea contractelor ca efect al divizării. Această

analiză se raportează numai la prevederile art. 12 din H.G. nr. 675/2007. Din

acest punct de vedere se constată că prin dispozițiile menționate s-a stabilit că

societățile înființate, potrivit art. 1 alin. (2) cu referire și la SC F.D.E.E.

E.F.T.N. SA, preiau toate drepturile și obligațiile ce decurg din desfășurarea

activității de furnizare a energiei electrice și că se subrogă în drepturile și

obligațiile ce decurg din raporturile juridice care au ca obiect activitatea de

furnizare stabilită cu terții inclusiv în litigiile societății supuse

divizării. Așadar, preluând contractul – prin dispoziția actului normativ de

divizare care a stabilit și regulile de preluare – convențiile ulterioare nu

puteau înlătura efectele preluării așa cum au fost stabilite prin H.G. și prin

aceasta obligațiile care sunt rezultatul preluării activității. În alte cuvinte

prin efectul transmiterii obligațiilor în urma divizării a operat și o

subrogație în drepturile și obligațiile societății din care s-a desprins recurenta

aceasta dobândind în raporturile cu terții și calitate procesuală. Prin afirmația

că a preluat numai 5% din activitate, recurenta încearcă să limiteze efectele

răspunderii contractuale pentru obligațiile rezultând din contractul cu clauză

penală sub cuvânt că nu s-au analizat înscrisurile aflate la dosar și apărările

sale respectiv, protocolul, adresa din 4 octombrie 2005 și referirile la dotări

contingente care prin natura lor nu sunt reflectate în bilanțul contabil.

Aceste critici nu vor fi reținute întrucât recurenta a readus în discuție aspecte

probatorii pe care le consideră relevante pentru dezlegarea pricinii, or, art. 304

pct. 10 C. proc. civ., care dădea această posibilitate de analiză, a hotărârii

recurate, a fost abrogat. Vechea reglementare instituia un motiv de recurs care

putea duce la modificarea soluției criticate dacă instanța nu se pronunța

asupra unui mijloc de apărare sau asupra unei dovezi administrate, care erau

hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii. Abrogarea acestor dispoziții sunt

firești în condițiile în care recursul a devenit cale extraordinară de atac,

iar părțile au avut posibilitatea să dezbată probele, și în calea de atac

devolutivă a apelului.

Printr-un alt argument, care a fost evocat

în susținerea criticilor, fără ca acesta să vizeze o nelegalitate care să poată

fi încadrată în motivele de recurs, recurenta a negat încheierea contractului din

27 iunie 2005, apreciind că raporturile contractuale s-au stabilit printr-un

act adițional prin care a devenit cumpărător din data de 1 august 2007,

situație în raport de care nu poate răspunde pentru obligații anterioare.

Critica nu va fi reținută nu numai pentru

că nu se încadrează într-un motiv de nelegalitate dar și pentru că nesocotește art.

12 din H.G. nr. 675/2007 prin care s-a dispus divizarea.

Aspectele legate de încălcarea unor

norme constituționale prin H.G. nr. 675/2007 și a principiului egalității părților

care vizează conținutul și efectele hotărârii nu pot fi primite întrucât din nici

un act al dosarului nu rezultă că s-au urmat căile legale pentru a înlătura H.G.

nr. 675/2007 pe aspectul încălcării prevederilor constituționale. În fața

instanței comerciale se examinează efectele divizării dispuse prin această

hotărâre așa încât nu se poate reproșa instanței de apel că dispozițiile acesteia

s-au aplicat greșit .

Din această perspectivă în măsura în

care s-ar apela la prevederile art. 306 alin. (3) C. proc. civ. și s-ar admite că

această critică s-ar încadra în art. 304 alin. (9) C. proc. civ., critica urmează

să fie respinsă.

Prin ultimele argumente s-a criticat înlăturarea

art. 241 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 în sensul că atunci când în proiectul

de divizare nu s-a stabilit modalitatea de împărțire a unui element de pasiv

este necesară luarea unei decizii privind repartizarea acestuia, societățile

beneficiare răspunzând solidar pentru acel element de pasiv.

Cu privire la această critică, este de

reținut, așa cum bine a stabilit și instanța de apel, că în cauză divizarea nu

a urmat regulile generale din Legea nr. 31/1990, ci a fost dispusă prin H.G.

așa încât este aplicabilă norma specială prin care s-a dispus atât preluarea

drepturilor și obligațiilor din activitatea de furnizare cât și subrogarea în

drepturile și obligațiile care decurg din raporturile juridice stabilite cu

terții, inclusiv în litigiile în curs ale societăților supuse divizării.

Recurenta a invocat principiul răspunderii

proporționale care operează în caz de divizare în temeiul Decret. nr. 31/1954, art.

48, apreciind că răspunderea față de creditor este proporțională cu valoarea

bunurilor dobândite, cu fracțiunea matematică primită. În speță, s-a transmis contractul

nr. 197/2005, așa cum s-a mai arătat, iar recurenta în temeiul H.G. nr. 675/2007

s-a subrogat în drepturile și obligațiile care decurg din acesta. Nu rezultă

din actul normativ și nici din punerea în aplicare a acestuia că a avut loc o

transmitere pro parte a drepturilor și obligațiilor către societatea

dobânditoare.

Răspunderea proporțională a fost

explicată de recurentă ca raportându-se la fracția din pasivul primit, dar

aceasta nu înseamnă echivalență de valoare între activul și pasivul preluat ci

numai echivalență de proporție, în ipoteza în care s-ar demonstra că hotărârea

de guvern a urmărit prin conținutul său concret această proporție. În realitate

recurenta își exprimă dezacordul în legătură cu modul în care s-a dispus divizarea

și urmările acesteia prin H.G. nr. 675/2007 (fila 14 recurs), iar criticile pe

acest aspect nu pot fi primite.

În consecință, potrivit art. 312 C.

proc. civ. și acest recurs va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de pârâtele

SC F.D.E.E. E.D.T. N. SA Cluj

Napoca și SC F.F.E.E. E.F.T.N. SA Cluj Napoca

împotriva Deciziei comerciale nr. 155 din 29 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18

iunie 2010.