ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2037/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 22 iulie 2016, reclamanta societatea A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, anularea Deciziei nr. 403 din 7 iulie 2016 emise de CNA sau, dacă se va aprecia că se impune sancționarea sa, fie înlocuirea pedepsei amenzii cu somație de intrare în legalitate, fie reducerea pedepsei cu amenda la minimul special prevăzut de art. 91 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 3416 din 7 noiembrie 2016, Curtea de Apel București a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei hotărâri, reclamanta societatea A. SRL a formulat recurs, solicitând casarea hotărârii recurate și admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În argumentarea recursului reclamanta recurentă a susținut următoarele:

Încălcarea pe care CNA o reține în sarcina reclamantei rezidă în faptul că ar fi fost aduse acuzații activității desfășurate de CSM fără a se prezenta dovezi sau punctul de vedere al acestei instituții.

Se solicită a se constata faptul că afirmațiile despre care CNA reține că privesc fapte ilegale sau imorale, au fost efectuate de invitatul din acea ediție a emisiunii, respectiv de doamna B., iar nu de moderatorul emisiunii.

Conform prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, punctul de vedere al persoanelor vizate de acuzațiile emise, se aplică doar ipotezei în care furnizorul de servicii media este cel care a emis acuzațiile. Pretinsa faptă ilicită nu a fost săvârșită de reclamantă sau de un prepus al subscrisei. Mai mult, nici CSM și nici vreun reprezentant al acesteia nu și-a exprimat intenția de a oferi un punct de vedere față de cele discutate și nici nu s-a solicitat un drept la replică, pe care fără nicio îndoială ar fi avut tot interesul de a-l difuza.

În sensul prevederilor art. 40 alin. (1) din Codul audiovizualului, reclamanta în calitate de furnizor de servicii media avea obligația, în virtutea dreptului la imagine, de a nu aduce acuzații în cadrul programelor difuzate unei persoane, privind comportamentul și fapte ale acesteia ilegale sau imorale, fără a fi susținute cu dovezi și de a permite persoanelor acuzate să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere. Reclamanta în calitate de furnizor a serviciilor media ar putea realiza în mod obiectiv încălcarea acestor prevederi, numai prin prepușii săi, în speță prin moderatorul emisiunii sau prin diferite materiale prezentate pe parcursul programului. Reclamanta nu a prezentat niciun material incriminator la adresa membrilor CSM ci doar a opinat pe marginea activității desfășurate de CSM, purtând o discuție despre evoluția acestui organism din cadrul justiției. Cât despre dreptul persoanelor ce sunt lezate prin aceste afirmații de a interveni și de a-și exprima punctul de vedere, se precizează faptul că nu i s-a solicitat dreptul la replica și că nu a existat din partea CSM o solicitare de a-și exprima un punct de vedere față de afirmațiile doamnei B., întrucât dacă ar fi existat o astfel de poziție sau intenția de a exprima un punct de vedere nu ar fi ezitat să permită celor două persoane să exprime punctul de vedere atât în direct cât și printr-un drept la replica transmis ulterior.

Faptul că legiuitorul a dorit să facă o departajare clară între fapta ilicită săvârșită de difuzorul de programe audiovizuale și fapta săvârșită de o altă persoană, ce nu are calitatea de prepus al difuzorului de programe și care nu face afirmațiile considerate vătămătoare în cadrul unui program media, rezultă fără îndoială și din paragraful doi al alin. (1) al art. 40 din Codul audiovizualului în care se indică după cum urmează:

"dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt."

În consecință, obligația difuzatorului de a solicita punctul de vedere al persoanelor vizate de afirmațiile emise în cadrul programului media difuzat există doar în ipoteza în care "acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale". Per a contrario, întrucât difuzorul serviciilor media nu a fost cel care a emis acuzațiile și nici un prepus al acestuia (în speță moderatorul) nu avea obligația de a solicita în mod expres un punct de vedere Consiliului Superior al magistraturii.

Se apreciază că în speță se impune anularea Deciziei nr. 403 din 7 iulie 2016, întrucât aceasta este nelegală și netemeinică, nefiind în ipoteza faptei ilicite prevăzute de art. 40 alin. (2) din Codul audiovizualului.

Instanța în mod eronat a soluționat cauza, menționând că aceste critici de nelegalitate sunt neîntemeiate, astfel respingând toate apărările printr-o singură frază, fără a motiva.

În subsidiar, se solicită a se lua în considerare jurisprudența și argumentele referitoare la dreptul la liberă exprimare, expuse în cele ce urmează.

Este indubitabil faptul că ține de esența unei societăți democratice, respectarea dreptului libertății de exprimare a jurnalistului, drept concretizat inclusiv în libertatea de a informa publicul și de a aduce critici cu privire la activitatea autorităților și a instituțiilor din domeniul justiției. Conform CEDO, "nu există îndoială că într-o societate democratică indivizii au dreptul să comenteze și să critice administrarea justiției și oficialii implicați în înfăptuirea ei. Cu toate acestea, o astfel de critică nu trebuie să treacă de anumite limite, întrucât este în interesul public ca procurorii, precum și judecătorii, să se bucure de încrederea publicului. Se poate deci să fie necesar ca statul să îi protejeze de acuzații nefondate".

În speță, nu au fost efectuate acuzații nefondate cu privire la activitate CSM. Astfel, în emisiune s-a indicat o situație de fapt concretă și reală, și care în plus este de notorietate, respectiv faptul că doamna judecător C. a dat în judecată CNSAS, a pierdut irevocabil la ICCJ, fiind astfel declarată cu efect definitiv și irevocabil fost lucrător al Securității, ce a făcut astfel parte din poliția politică. Invitată în emisiune, doamna B. a precizat în acest context faptul că doamna judecător C. declarată de CNSAS fost lucrător al Securității ar fi trebuit pe cale de consecință să fie înlăturată din funcția de judecător de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalului Prahova, pentru încălcarea normelor speciale ce reglementează profesia de magistrat, sens în care însuși CSM trebuie să asigurare aplicarea și respectarea normelor ce guvernează integritatea morală, reputația și cinstea profesiei de magistrat și ar fi trebuit să se autosesizeze cu privire la efectele deciziei CNSAS în discuția purtată invitata critica CSM pentru faptul că nu și-a îndeplinit în acest caz una dintre atribuțiile principale. Nu identificăm nicio urmă de acuzație nefondată efectuată față de activitatea CSM în condițiile în care această instituție în mod real nu a acționat în nicio modalitate față de situația unui judecător care în mod definitiv și irevocabil a fost declarat lucrător al Securității și care astfel, continuând să activeze în această profesie, aduce în mod implicit o atingere imaginii profesiei de magistrat. Practic, invitatul nu a făcut mai mult decât sa își exprime nemulțumirea fata de această pasivitate a instituției care avea datoria de a lua măsuri față de acest judecător. Nu a fost adusă nicio acuzație nefondată sau vătămătoare instituției CSM, ci doar a fost criticată activitatea acestei instituții.

De asemenea, în cadrul emisiunii invitata și-a exprimat și opinia potrivit căreia din punctul acesteia de vedere nu este normal ca un grup de 19 oameni să voteze colectiv și secret cu privire la măsurile dispuse, răspunderea acestora fiind în acest caz inexistentă. De asemenea, a fost criticată și durata mandatului membrilor CSM și caracterul inamovibil al acestora, precum și faptul că există cel puțin un caz, în prezent, al unui membru CSM care a cununat religios persoane ce ulterior au fost condamnate penal, situație de fapt menită să aducă o îndoială asupra etalonului cinstei, onoarei și reputației profesionale a magistraților.

Este adevărat faptul că, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a hotărât în cauze precum cauza Lavric c. României (Cererea nr. 22231/05, Decizia din 14 ianuarie 2014) că statul a încălcat dreptul la viață privată al doamnei Lavric, prevăzut în art. 8 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, prin exonerarea răspunderii unui jurnalist pentru două articole în care acesta a criticat în termeni excesivi activitatea reclamantei, aducându-i atingere reputației, în speță nu suntem însă într-o situație similară celei analizate de CEDO, nefiind în ipoteza unor critici aduse CSM-ului în termeni excesivi sau în situația unor critici nereale.

Niciuna dintre aceste criticile formulate nu poate fi considerată ca fiind excesivă fiind doar opinii exprimate în mod democratic față de activitatea acestui organism din structura justiției, mai exact fața de lipsa de a lua masuri în situații concrete care aduc atingere tocmai imaginii profesiei de magistrat.

Sub pretextul faptului că se limitează exprimarea unor puncte de vedere în termeni excesivi față de activitatea CSM, CNA limitează efectiv libertatea de exprimare și libertatea de a critica activitatea justiției, situație de fapt ce reprezintă un abuz de drept.

Caracterul autonom al libertății de exprimare și informare a fost consacrat de CEDO și alte documente europene intre care amintim Actul final de la Helsinki din 1975, Declarația Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei din 29 aprilie 1982 și Recomandarea Comitetului de Miniștri a Consiliului Europei din 23 februarie 1984 referitoare la "Principiile relative la publicitatea televizată". Consecința consacrării legislative, dar și cu valoare de principiu autonom al libertății de exprimare se datorează faptului că această libertatea individuală este o valoare autonomă, nesubordonată interesului general sau valorilor determinate de stat la un moment dat. Absența caracterului autonom ar duce la negarea pluralismului și ar crea posibilitatea ingerinței statului în actul de creație, informare și exprimare al individului. Caracterul autonom al libertății de exprimare nu exclude limitarea exercițiului acestui drept, în condițiile concret și expres prevăzute de lege.

Elementele constitutive ale acestei libertăți, astfel cum sunt ele concepute în cuprinsul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, constau în libertatea de a caută liber informații, libertatea de a comunica ideile și informațiile fără a fi limitat, libertatea de a beneficia liber de informații și idei, pe plan intern și internațional.

Afirmațiile care au constituit temeiul sancționării reclamantei au vizat în mod generalizat și nejustificat instituția publică constituțional cu rol de garantare a independentei justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, moderatorul emisiunii respective nesolicitând și neimpunând în mod categoric respectarea imparțialității opiniilor cu privire la efectiva capacitate a acestei instituția publice sa își îndeplinească în mod real atribuțiile legale și constituționale.

Desigur toate aceste idei fundamentale care conturează conținutul libertății de opinie și de exprimare, au în vederea accesul la sursele de informații care emană de la guvern și administrație și au ca destinatari și subiecți în același timp indivizii în general, dar și persoanele care își desfășoară activitatea în mass-media.

Așadar, statul are față de acest drept al presei trei tipuri de obligații: obligația pozitivă de a asigura exercițiul acestui drept prin garantarea existenței unor mijloace de informare diversificare; obligația de a asigura exercițiul acestui drept prin garantarea existenței unor mijloace de informare diversificate; obligația de a supraveghea exercitarea acestei libertăți efective. Statul trebuie să se opună concentrării excesive a presei și să asigure diversificarea transmiterii dezbaterilor politice, astfel încât chiar și partide ce nu se afla la guvernare, să aibă acces la transmiterea soluțiilor ce pot fi oferite diverselor probleme existente în plan politic, social sau economic.

Exprimarea libera a ideilor în presa presupune absența controlului a priori, a oricărui fel de cenzură. Circulația informațiilor și ideilor trebuie să se facă fără nici un fel de cenzură. Aceasta libertate se aplică oricărui gen de informații indiferent de suportul lor material, care poate consta în: publicații scrise, emisiuni radiofonice și televizate. Statul are obligația de a nu cenzura. Regimul de autorizare trebuie să fie fundamentat pe rațiuni practice legate de penuria "undelor" și nu pe restricții deghizate ale libertății de exprimare.

Indiferent de structura organizatorică adoptată de Radio și Televiziune ca monopol de stat sau sub forma de concesiune exclusive acordate unor întreprinderi particulare sau publice concurente, acestea trebuie să garanteze libertatea de exprimare și pluralismul informației. Curtea s-a exprimat în acest sens în cauza Handyside vs. Regatul Unit din 1976, în care a menționat ca se bucura de libertatea de exprimare și persoanele care au idei ce "șochează, contrazic sau neliniștesc statul sau o oarecare parte a poporului." Acest fapt constituie "o cerință a pluralismului, toleranței și spiritului deschis fără de care nu exista societatea democratică." În jurisprudența CEDO s-a arătat că este de datoria presei să transmită informații și idei cu privire la chestiunile de interes public. Obligației presei de a răspândi astfel de informații și idei, îi corespunde dreptul publicului de a le primi [Hotărârea Sunday Times c. Marea Britanie, 26 aprilie 1979, 6538/74). Așadar, obligația jurnalistului nu poate consta numai în răspândirea informațiilor, urmând ca interpretarea acestora să fie atributul prioritar al celui care primește informația, urmând ca acesta să-și exprime propria opinie.

Eventualele afirmații făcute de realizatorul emisiunii, constituie judecăți de valoare emise în exercitarea dreptului său la libera exprimare, iar critica este izvorul libertății, este punctul de pornire a alegerii, a formarii opiniei. Critica este aceea care poate ridica semnele de întrebare în fata unor percepții consacrate ori pur și simplu enunțate și poate crea idei, opinii noi. Fără critici nu s-ar crea posibilitatea alegerii iar suprimarea, interzicerea sau limitarea opiniilor ar bloca orice dezvoltare. Exprimarea opiniilor având o faza lăuntrică, aceea de formare a ideilor, este un atribut natural al ființei umane și este baza tuturor libertăților.

Prevederile constituționale și cele cuprinse în actele internaționale indicate, nu fac diferența între expunerea de date sau știri ori interpretarea acestora. Libertatea de exprimare are ca scop principal asigurarea posibilității formarii opiniei altor persoane prin expunerea tuturor informațiilor necesare în acest sens.

Atributul comun al drepturilor fundamentale din aria de acoperire a libertății de exprimare este de a asigura posibilitatea persoanelor sau grupurilor doritoare, sa împărtășească ideile și opiniile lor politice, artistice, religioase sau de orice fel, indiferent de mărimea sau natura publicului. Subiectul acestor drepturi este persoana care vine în fața publicului să împărtășească aceste idei, opinii [televiziuni, edituri etc], față de care statul are o obligația negativă, și anume, aceea de a nu interveni, de a nu interzice, de a nu izola expunătorul de public. Instituțiile de mass-media publice, sigur, trebuie sa servească necesității contribuabililor, în mod echitabil, independent politic și ideologic.

S-a observat atât în doctrina juridică cât și în jurisprudență, că o pondere foarte mare în procesul de apărare a libertății de exprimare a presei este acordată expunerii în presa a opiniilor politice sau știrilor și informațiilor privitoare la persoanele având funcții politice, întrucât astfel de informații sunt considerate ca fiind de interes public, iar limitarea libertății de expresie cu privire la opinii politice ar însemna cenzurarea presei și încălcarea unuia dintre cele mai importante garanții ale statului de drept.

Astfel, sistemele democratice numai în cazuri excepționale admit limitarea expresiilor politice, numai în situații deosebite primează interesele statului în fața acordării posibilității dezbaterii publice a unor probleme. Astfel de limitări se pot ivi în condiții de război ori cu privire la date legate de siguranța națională, divulgarea unor date confidențiale care pun în pericol siguranța națională.

Articolul 10 din Convenție permite și publicarea unor texte ce pot aduce atingere demnității unei persoane, dacă subiectul este de interes public și a fost tratat cu bună-credință [CEDO, secția I, hotărârea Verlagsgruppe News Gmbh c. Austria, 14 decembrie 2006, 76918/01).

Exprimarea libera presupune absenta cenzurii, liberarea de a înființa publicații, interzicerea suprimării publicațiilor, dar nu excluderea regimului autorizărilor cu privire la timpul de emisie. Serviciile de radio și televiziune în România sunt private și publice, programele lor având același caracter.

S-a observat atât în doctrina juridica cat și în jurisprudența, ca o pondere foarte mare în procesul de apărare a libertății de exprimare a presei este acordata expunerii în presa a opiniilor politice sau știrilor și informațiilor privitoare la persoanele având funcții politice, întrucât astfel de informații sunt considerate ca fiind de interes public, iar limitarea libertății de expresie cu privire la opinii politice ar însemna cenzurarea presei și încălcarea unuia dintre cele mai importante garanții ale statului de drept.

Astfel, sistemele democratice numai în cazuri excepționale admit limitarea expresiilor politice, numai în situații deosebite primează interesele statului în fata acordării posibilității dezbaterii publice a unor probleme.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare, pârâtul intimat Consiliul Național al Audiovizualului a solicitat anularea recursului, întrucât nu cuprinde motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar din cuprinsul cererii nu poate fi decelat niciunul dintre acest motive.

Prin încheierea de ședință din 28 martie 2019 excepția nulității recursului a fost respinsă motivat.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta societatea A. SRL a învestit instanța de fond cu controlul de legalitate a Deciziei nr. 403 din 7 iulie 2016 emisă de intimatul Consiliul Național al Audiovizualului, prin care s-a dispus sancționarea societății cu amendă în cuantum de 5.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 40 alin. (2) și art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare.

În esență, prin actul administrativ contestat, în urma analizării rapoartelor de monitorizare, Consiliul a constatat că, în data de 21 ianuarie 2016, în cadrul emisiunii D., reclamanta a încălcat prevederile legale referitoare la informarea publicului în domeniul audiovizual, prin faptul că dezbaterile din cadrul emisiunii nu au avut un caracter imparțial și echilibrat, publicului telespectator fiindu-i prezentat numai punctul de vedere exprimat de invitatul emisiunii, doamna B.

În concret s-a reținut că, opiniile invitatului emisiunii au avut un discurs acuzator la adresa Consiliului Superior al Magistraturii, astfel că reclamanta în calitate de radiodifuzor avea obligația de a obține și opinia reprezentanților acestei instituții. Neîndeplinirea acestei obligații a fost de natură să conducă la încălcarea dreptului de informare a publicului telespectator, în valențele sale de favorizare a liberei formări a opiniilor.

Prima instanță a confirmat soluția administrativă dispusă prin decizia contestată în cauză, validând argumentele autorității publice emitente care au dus la sancționarea reclamantei.

Contrar criticilor formulate de reclamantă, soluția primei instanțe, de validare a actului administrativ contestat, este legală, fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material aplicabile, fiind amplu și coerent motivată, considerentele expuse fiind de natură a explica și susține dispozitivul hotărârii.

Prealabil analizei instanței de control judiciar, este de menționat că, recurenta nu a identificat în mod formal motivele de nelegalitate de care înțelege să se prevaleze prin cererea de recurs, însă ansamblul motivelor concrete expuse prin calea de atac exercitată, chiar dacă unele sunt lapidar invocate, se circumscriu motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Referitor la motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Sub acest aspect se constată că hotărârea instanței de fond răspunde cerinței argumentării soluției adoptate, considerentele acesteia conținând analiza complexă și detaliată a motivelor de nelegalitate a actului administrativ contestat, cu luarea în considerare și diseminarea apărărilor părților împrocesuate.

În ce privește motivul prevăzut în art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de control judiciar reține că este neîntemeiat, sentința recurată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

Sub acest aspect, este de subliniat că, recurenta și-a canalizat criticile pe interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 40 din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, iar în subsidiar pe încălcarea dreptului la liberă exprimare, al cărui conținut a fost dezvoltat și nuanțat prin jurisprudența CEDO în această materie.

Privitor la interpretarea art. 40 din Decizia CNA nr. 220/2011, în forma în vigoare la data emiterii acestei, este de menționat că, prin această normă infralegală la alin. (2) s-a reglementat obligația moderatorilor programelor de a solicita interlocutorilor să probeze afirmațiile acuzatoare sau să indice, cel puțin, probele pe care le susțin, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile.

Dispoziția legală este clară, astfel că în ipoteza dată, în care invitatul emisiunii D. s-a lansat într-un discurs acuzator la adresa Consiliului Superior al Magistraturii, pentru informarea corectă și imparțială a publicului, moderatorul acestei emisiuni era obligat să solicite probarea acestor afirmații.

Diferența dintre această reglementare și cea de la teza a II-a a alin. (1) este legată de titularul acestui comportament, norma menționată referindu-se la moderatorul emisiunii ca autor al acuzațiilor, situație în care acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars, pe când în ipoteza de la alin. (2) autorul este interlocutorul pentru care obligația moderatorului este numai de a solicita indicarea probelor de natură a susține asemenea acuzații.

Luând în considerare că subiecții discuțiilor și, implicit a acuzațiilor formulate de interlocutorul emisiunii, erau Consiliul Superior al Magistraturii, ca instituție publică cu rol de garant constituțional al independenței justiției, cât și membrii care-i asigură compunerea, dezbaterile și acuzațiile formulate în cadrul emisiunii erau de interes public, astfel că emisiunea trebuia coordonată de moderatorul emisiunii de așa natură a se asigura imparțialitatea, echilibrul și favorizarea liberei formări a opiniilor, prin prezentarea principalelor puncte de vedere aflate în opoziție, în perioada în care problemele sunt în dezbatere publică, conform art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual.

Altfel spus, respectarea principiului audiatur et altera pars este obligatorie și în ipoteza în care acuzațiile sunt formulate de interlocutor, iar problemele dezbătute sunt de interes public, astfel că moderatorul acestei emisiuni (prepusul recurentei - reclamante) avea dubla obligație ca în cazul acuzațiilor lansate de invitatul său, care prezentau un puternic interes public, fiind vizată activitatea unei instituții publice recunoscută la nivel constituțional cu rol de garantare a independenței justiției, privită ca putere tripartită în cadrul statului, de a solicita temeiurile acuzațiilor sale și de a solicita instituției în cauză, prin reprezentantul său legal, punctul de vedere în cadrul aceleiași emisiuni, iar în mod excepțional, în emisiunile următoare punctul de vedere.

Este irelevant sub aspectul conduitei reglementate dacă în cauză s-a produs vreun prejudiciu material, întrucât angajarea răspunderii administrative sub acest aspect nu este limitată de îndeplinirea unei asemenea condiții.

De asemenea, nu prezintă interes că subiecții dezbaterilor anterior menționate nu și-au exercitat dreptul la replică, nevalorizarea acestei facultăți nefiind de natură a exonera reclamanta de la îndeplinirea obligațiilor legale și de a o exonera sau a-i diminua răspunderea pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora.

Neîndeplinirea acestor obligații realizează conținutul contravenției prevăzută de art. 91 din Legea audiovizualului nr. 504/2002 și este sancționată în consecință cu amendă contravențională.

Și criticile reclamantei referitoare la încălcarea dreptului la liberă exprimare sunt nefondate. Așa cum în mod corect a reținut judecătorul fondului, reclamanta și-a exercitat în mod plenar acest drept fundamental, care nu are însă caracter absolut.

Cu toate acestea, în discuție nu este dreptul la liberă exprimare al reclamantei sau a invitaților ei în cadrul emisiunilor pe care le produce, ci corolarul său, respectiv dreptul la informare al cetățeanului, care în mod corelativ îi corespunde o obligație din partea reclamantei de radiodifuzor, a cărei îndeplinire corespunzătoare, presupune, așa cum s-a arătat în precedent, informarea în mod corect a telespectatorilor în legătură cu problemele de interes public, iar acest lucru, așa cum se menționează în decizia contestată, trebuie făcut în mod imparțial și echilibrat în ceea ce privește faptele și evenimentele prezentate.

Or, nerespectarea principiului audiatur et altera pars, prin omisiunea moderatorului de a obține punctul de vedere al subiecților dezbaterii sau de a încerca să-l obțină, a fost de natură a influența opinia publică, de a contribui la o scădere a încrederii justițiabililor în sistemul judiciar și de a induce o imagine deformată asupra activității Consiliului Superior al Magistraturii și membrilor săi.

Față de aceste considerente, în acord cu prima instanță, Înalta Curte constată că aplicarea amenzii în cuantum minim de 5.000 RON, pentru încălcarea dispozițiilor art. 40 alin. (2) și art. 66 alin. (1) lit. a) din Decizia CNA nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare reprezintă o corectă și legală exercitare a competențelor sale speciale în domeniul vizat, precum și a dreptului de apreciere al autorității prin individualizarea justă a sancțiunii aplicate.

2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, va respinge recursul declarat de reclamanta societatea A. SRL ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Societatea A. SRL împotriva Sentinței nr. 3416 din 7 noiembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM