ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2009/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, la data de 2 octombrie 2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România, suspendarea executării și constatarea nulității Deciziei nr. 12 din 14 august 2015, iar în subsidiar anularea acesteia, respectiv înlocuirea măsurii suspendării cu avertismentul.

Prin Încheierea din 11 decembrie 2015, instanța a dispus suspendarea executării Deciziei nr. 12/2015 până la soluționarea definitivă a cauzei.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința nr. 1057 din 29 martie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România, ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., a formulat recurs A. întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii și, pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

În motivarea opțiunii sale procesuale reclamanta recurentă a susținut următoarele:

În ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. s-a arătat că, instanța de fond reține prin considerentele hotărârii atacate că deși prin Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea și sancționarea disciplinară a reclamantei s-au aplicat în mod greșit dispozițiile reglementate de Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină, în condițiile în care prin art. 34 se menționează că prevederile acestui regulament se aplică numai faptelor săvârșite după data intrării sale în vigoare (data săvârșirii faptei fiind 22 ianuarie 2013), totuși prin soluționarea contestației administrative s-a procedat la reevaluarea cazului prin prisma dispozițiilor legale aplicabile în cauza, respectiv a Hotărârii ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină, și că analiza conformității actului administrativ cu dispozițiile legale care guvernau în realitate raportul juridic poate fi realizată pe calea soluționării plângerii prealabile.

Potrivit dispozițiilor art. 25 alin. (9) lit. c) din Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină se prevede că decizia de Consiliului Director privind cercetarea și sancționarea disciplinară a evaluatorului autorizat va cuprinde sub sancțiunea nulității absolute, temeiul legal în baza căruia se aplică sancțiunea disciplinară.

În cazul dat, prin Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea și sancționarea disciplinară a reclamantei au fost indicate dispozițiile Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină, care nu sunt aplicabile în cauză.

Potrivit dispozițiilor art. 27 alin. (4) din Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină se prevede că decizia de soluționare a acțiunii disciplinare a acțiunii disciplinare poate fi atacată în termen de 30 de zile de la comunicare, la instanța de judecată competentă, potrivit Ordonanței (Ordonanța nr. 24/2011 conform art. 3 din Regulament).

Prin art. 8 alin. (8) lit. 1) din Ordonanța nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor se prevede că, consiliului director hotărăște în mod definitiv sancționarea disciplinară a evaluatorului autorizat, contestarea fiind posibilă la instanța de contencios administrativ.

Astfel, dispozițiile legale cuprinse atât în Regulament, cât și în Ordonanță nu prevăd printre atribuțiile Consiliului Director aceea de a soluționa plângerea prealabilă administrativă formulată împotriva propriilor decizii emise ca urmare a cercetării și sancționării disciplinare a evaluatorului.

Cu toate acestea, potrivit art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/204 a contenciosului administrativ, se prevede obligativitatea persoanei care se consideră vătămată, să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, dacă aceasta există, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ.

Însă, prin soluționarea plângerii prealabile nr. 1114 din 27 octombrie 2015 a Consiliului Director s-a respins în tot plângerea formulată de reclamantă și s-a menținut în integralitate Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea și sancționarea disciplinară a reclamantei, astfel că deși prin expunerea de motive se reține că în speță sunt aplicabile dispozițiile Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină și nu ale Hotărârii ANEVAR nr. 5/2014, totuși nu dispune revocarea în tot sau în parte a deciziei contestate.

În aceste condiții, reținerea de către instanța de fond prin considerentele hotărârii atacate că autoritatea pârâtă a constatat că acest motiv invocat prin plângerea prealabilă este întemeiat, dar și că analiza în soluționarea plângerii prealabile a conformității actului administrativ cu dispozițiile legale care guvernau în realitate raportul juridic, poate fi realizată, contravine dispozițiilor art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 din moment ce această dispoziție legală permite doar revocarea actului administrativ, nu și modificarea considerentelor sale.

Din moment ce dispozițiile legale aplicabile prevăd ca și sancțiune - nulitatea absolută a deciziei de cercetare și soluționare disciplinară în cazul lipsei temeiului legal în baza căruia se aplică sancțiunea, iar potrivit doctrinei și jurisprudenței, indicarea greșită a temeiului de drept echivalează cu o nemotivare, considerăm că analiza comparativă efectuată de către Consiliul Director pe calea soluționării plângerii prealabile, și fără să dispună revocarea actului administrativ atacat, nu poate acoperi nulitatea absolută a actului, care de altfel este și imposibilă, fiind necesară refacerea actului nul.

De altfel, instanța de fond a procedat și ea la analiza comparativă a celor două Regulamente, apreciind în același sens ca și Consiliul Director, că cele două acte normative nu prezintă diferențe care sa impună anularea actului administrativ, însă se consideră că nici analiza efectuată de instanța de judecată nu poate să acopere cazul de nulitate absolută.

Practic, prin analiza comparativă a celor două Regulamente s-a procedat la o noua cercetare disciplinară care a avut același rezultat, respectiv sancționarea disciplinară a reclamantei, însă această nouă cercetare disciplinară realizată pe calea soluționării plângerii prealabile s-a realizat fără respectarea dispozițiilor legale privitoare la modul de desfășurare a cercetării disciplinare cu convocarea obligatorie a reclamantei, și care se putea desfășura doar în condițiile revocării deciziei anterioare.

În condițiile în care legea cere, sub sancțiunea nulității, ca actul administrativ să conțină un anumit element și sancționează cu nulitatea actul ce nu se conformează, documentul nu poate fi considerat ca fiind legal emis. Ca atare, el va trebui să fie desființat. Partea care invocă nulitatea nu este ținută să dovedească o vătămare prin faptul că actul administrativ a fost încheiat cu nerespectarea formei legal impuse, deoarece vătămarea este prezumată de însăși legea care stabilește sancțiunea.

Pe de altă parte, potrivit dispozițiilor art. 18 alin. (6) din Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină se prevede că persoana cercetată are dreptul să ia cunoștință de toate actele cercetării prealabile și poate solicita administrarea de probe în apărare.

În cazul dat, cercetarea prealabilă s-a grefat în mod greșit pe dispozițiile Hotărârii ANEVAR nr. 5/2014 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină, astfel că și apărarea reclamantei a vizat același Regulament. Or, dacă am admite că reanalizarea Deciziei nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea și sancționarea disciplinară a reclamantei, pe calea soluționării plângerii prealabile și prin care s-a stabilit că în cauză sunt aplicabile de fapt și de drept prevederile Regulamentului anterior, face ca apărarea persoanei cercetate exercitată în condițiile art. 18 alin. (6) să fie lipsite de eficacitate, ceea ce echivalează cu o lipsă de apărare.

Mai mult, dispozițiile art. 20 alin. (4) din Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină prevede că și cu ocazia efectuării cercetării disciplinare propriu-zise se aplică dispozițiile relative la posibilitatea administrării de probe în apărarea persoanei cercetate potrivit art. 18 din Regulament. Or, în aceeași ordine de idei, din moment ce toată procedura cercetării disciplinare s-a grefat în mod greșit pe dispozițiile Regulamentului aprobat prin Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014, și apărarea persoanei cercetate a vizat un temei legal greșit, echivalând cu o lipsă de apărare.

Potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (4) din Regulamentul aprobat prin Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 se arată că atunci când Comisia de etică și disciplină constată că cercetarea prealabilă nu este conformă cu dispozițiile legale care garantează aflarea adevărului, va restitui cauza disciplinară raportorului în vederea completării ori refacerii cercetării disciplinare prealabile, în același sens fiind și dispozițiile art. 25 alin. (6) privind posibilitatea Consiliului Director de a restitui cauza disciplinară în vederea completării.

Or, în situația dată, nici Comisia de etică și disciplină, și nici Consiliul Director nu au sesizat că pe parcursul cercetării disciplinare au aplicat în mod greșit un act normativ (regulament) ce nu era aplicabil în cauză și astfel să fi dispus restituirea cauzei disciplinare în vederea refacerii ori completării, iar ulterior ulterior pe parcursul soluționării procedurii prealabile deși au constatat aceste nelegalități, în loc să dispună revocarea actului administrativ emis cu nerespectarea tuturor cerințelor de legale, deși au constatat aceste nelegalități, au respins plângerea prealabilă.

Validarea de către instanța de fond a punctului de vedere exprimat de către Consiliul Director cu ocazia soluționării plângerii prealabile, în sensul că deși s-a aplicat în mod greșit actul normativ relativ la cercetarea disciplinară, în cauză reclamanta nu a dovedit existența unei vătămări care să nu poate fi reparată decât prin desființarea actului administrativ, acreditează ideea adoptării în mod inutil și de prisos ale unor dispoziții normative care să reglementeze cerințele de competență, formă și procedură a cercetării disciplinare întreprinse de către pârâtă cu atât mai mult cu cât unele dintre dispozițiile legale încălcate atrag sancțiunea nulității absolute.

Recurenta mai arată că este nelegală sesizarea Comisiei de etică și disciplină raportat la lipsa oricărui prejudiciu ori vătămări, și prin aceasta este lipsită de interes pentru declanșarea procedurii administrative de cercetare disciplinară.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv hotărârea cuprinde motive contradictorii, recurenta susține că, procedura administrativă privind cercetarea disciplinară a reclamantei a fost declanșată la cererea societăților B. SRL, C. SRL, D. SRL și E. SRL, care au invocat nelegalitatea raportului de evaluare întocmit de către reclamantă în condițiile în care licențele de transport nu sunt evaluabile, nu pot forma obiectul unei tranzacții și astfel nu pot fi folosite ca și aport în natură la capitalul social al societății F. SRL, societate concurentă cu societățile semnatare ale sesizării.

Practic, societățile semnatare ale sesizării disciplinare au voit ca prin cercetarea disciplinară a reclamantei să se stabilească că licențele de transport nu pot fi evaluate, constatare de care doreau să se prevaleze în soluționarea contestațiilor și litigiilor inițiate cu privire la legalitatea operațiunilor derulate de beneficiarul Raportului de evaluare.

Prin hotărârea instanței de fond se arată că prin actul administrativ atacat - Decizia nr. 12 din 14 august 2015 au fost înlăturate susținerile referitoare la legalitatea transferului convențional al licențelor de transport prin aportarea în natură la capitalul social, reținându-se că această problemă excede competențelor organelor de cercetare disciplinară ale ANEVAR, dar că reprezintă o chestiune de fond și nu are ca rezultat respingerea sesizării ca inadmisibilă pentru neîndeplinirea condițiilor de sesizare a Comisiei de etică și disciplină, sau ca fiind formulată de către o persoană fără calitate procesuală activă.

Instanța de fond apreciază că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din Hotărârea nr. 2/2012 care precizează că procedura disciplinară se declanșează la sesizarea oricărei persoane interesate, și nu sunt aplicabile dispozițiile art. 13 alin. (1) din Hotărârea nr. 5/2014 care prevede condiția ca sesizarea să fie făcută de orice persoană ce se consideră vătămată.

În aceste condiții, raportat la multitudinea sesizărilor și litigiilor inițiate față de beneficiara Raportului de evaluare întocmit de reclamantă, instanța consideră că societățile semnatare ale sesizării Comisiei de etică și disciplină justifică un interes.

Considerăm că interesul în promovarea oricărei sesizări este reprezentat de beneficiile care pot fi obținute ca urmare a constatării unor încălcări ale dispozițiilor legale aplicabile profesiei de evaluator, respectiv de folosul efectiv pe care aceasta l-ar obține în ipoteza admiterii formei procedurale exercitate.

Or, în cauza de față, contrar considerentelor hotărârii atacate, societățile semnatare ale sesizării Comisiei de etică și disciplină nu justifică nici un interes în sensul prevăzut de legiuitor. Lipsa interesului ar fi trebuit să atragă clasarea plângerii în conformitate cu dispozițiile art. 19 din Hotărârea nr. 2/2012, respectiv exercitarea acțiunii disciplinare nefiind justificată.

Prin considerentele hotărârii atacate se arată că invocarea unui prejudiciu, ca și condiție a interesului sesizării Comisiei a fost instituit pentru descurajarea sesizării Comisiei cu rea-credință, fără nici o legătură cu activitatea evaluatorului, însă raportat la motivele invocate de autorii sesizării (imposibilitatea evaluării licențelor de transport) și care excede competenței Comisiei, astfel de constatări fiind de strictă competență a instanțelor de judecată, relevă că interesul autorilor sesizării vizează de fapt obținerea unei constatări a nelegalității evaluării licențelor de transport în afara cadrului procesual reglementat pentru astfel de cereri și fără a fi analizată de către un judecător.

În completarea situației în fapt, rog a se reține că în mod greșit s-a reținut ca și temei pentru aplicarea sancțiunii mai aspre, comportamentul reclamantei pe parcursul cercetării disciplinare și care a fost caracterizat ca fiind neprofesional, însă se impune și analiza atitudinii celor care au cercetat-o disciplinar, care au dat dovadă de subiectivism și rea-credință.

1.4. Apărările formulate în cauză.

Prin întâmpinare pârâta-intimată Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România a solicitat respingerea recursului reclamantei, apreciind că hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată și pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

2.1. Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că recursul reclamantei A. este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Un prim motiv de nelegalitate invocat de reclamantă se referă la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., potrivit cu care se poate cere casarea unei hotărâri atunci "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamanta-recurentă critică considerentele instanței de fond referitoare la analiza în concret a argumentelor reclamantei relative la lipsa interesului societăților semnatare ale sesizării adresată Comisiei de etică și disciplină, necesară pentru declanșarea cercetării disciplinare a acesteia. Societățile în cauză au invocat nelegalitatea raportului de evaluare întocmit de către reclamantă în condițiile în care licențele de transport nu sunt evaluabile, nu pot forma obiectul unei tranzacții și astfel nu pot fi folosite ca și aport în natură la capitalul social al societății F. SRL, societate concurentă cu societățile semnatare ale sesizării, aspect pe care comisia l-a apreciat că excede competențelor proprii.

Aprecierea instanței de fond în sensul existenței unui interes din partea societăților semnatare, contrar argumentelor de care se prevalează reclamantă, nu reprezintă o motivare contradictorie a hotărârii atacate. Această condiție este necesară a fi intrinsecă considerentelor instanței a cărei hotărâre se contestă în calea de atac a recursului, contradictorialitate care trebuie să existe între argumentele instanței, dintre care unele susțin dispozitivul, iar celelalte îl infirmă sau atenuează puterea decizorie ale celor dintâi.

Această situație premisă nu se regăsește în cauză, considerentele instanței de fond fiind coerente și logice, apte de a susține dispozitivul, iar împrejurarea că instanța nu a valorizat argumentele reclamantei este consecința logică a soluției pronunțate, fiind de subliniat în acest context că, întotdeauna considerentele instanței vor fi în opoziție cu argumentele unei părți, atunci când, urmare a hotărârii pronunțate, partea va fi căzută în pretenții.

Prin urmare, este neîntemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Referitor la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se constată că potrivit acestei norme, casarea unor hotărâri se poate cere atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

Procedând la propria analiză, în limitele legale menționate, instanța de control judiciar constată că, nu este incident în cauză motivul de nelegalitate invocat, soluția primei instanțe fiind rezultatul interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura administrativă și în cea judiciară.

Sub acest aspect, recurenta a susținut că, în Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea și sancționarea disciplinară a reclamantei au fost indicate dispozițiile Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină, iar prin Adresa nr. x din 27 octombrie 2015 a Consiliului Director s-a respins în tot plângerea prealabilă formulată de reclamantă, cu toate că s-a reținut ca fiind aplicabile dispozițiile Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012 pentru aprobarea Regulamentului Comisiei de etică și disciplină.

Instanța de fond, validând această conduită a pronunțat, în opinia reclamantei, o hotărâre cu aplicarea greșită a art. 7 din Legea nr. 554/2004, întrucât constatarea temeiului greșit de sancționare a reclamantei, în temeiul normei anterior menționate, se putea dispune doar revocarea actului administrativ, nu și modificarea considerentelor sale.

Într-adevăr, prin art. 7 din Legea nr. 554/2004 este reglementată procedura plângerii prealabile, prin care persoana vătămată în drepturile sau în interesele sale legitime este obligată, ca prealabil sesizării instanței, să solicite autorității publice emitente sau autorității ierarhic superioare, atunci când există, revocarea în tot sau în parte a actului administrativ pretins vătămător.

Textul legal anterior menționat reglementează conținutul recursului grațios sau al celui ierarhic, adică pretenția concretă pe care poate să o ridice persoana vătămată prin actul administrativ contestat, iar nu soluțiile care pot fi date în această procedură administrativă.

În tăcerea legiuitorului, soluțiile pe care le poate da autoritatea publică învestită cu soluționarea plângerea prealabilă se pot deduce din soluțiile pe care le poate da instanța de contencios administrativ conform art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, știut fiind faptul că scopul acestei proceduri este de a preîntâmpina un litigiu, de a oferi posibilitatea autorității publice să infirme conduita nelegală criticată și astfel să înlăture vătămarea dreptului sau interesului legitim al persoanei reclamante prin abordarea unei conduite în conformitate cu dispozițiile legale aplicabile.

Astfel, autoritatea publică poate revoca în tot sau în parte actul administrativ criticat, sau atunci când i se solicită din nou pe această cale, poate emite actul solicitat, poate elibera înscrisul cerut sau poate să efectueze o operațiune administrativă pretinsă. De asemenea, autoritatea publică competentă poate respinge aceste solicitări, atunci când apreciază că fiind în acord cu legea conduita sa.

Însă, la fel ca anularea, revocarea actului administrativ poate fi dispusă urmare a exercitării procedurii prealabile numai în cazul constatării unor încălcări esențiale ale legii, așa cum în mod just a reținut instanța de fond, apte prin relevanța lor să nu mai susțină validitatea actului astfel emis.

Potrivit art. 25 alin. (9) din Regulamentul de etică și disciplină din 19 mai 2012 aprobat prin Hotărârea ANEVAR nr. 2/2012, decizia Consiliului director de sancționare disciplinară va cuprinde în mod obligatoriu, sub aspectul motivării în fapt și în drept a actului administrativ, descrierea faptei care constituie abatere disciplinară, precizarea prevederilor din Ordonanță, din Regulamentul de organizare și funcționare a Asociației, din codul de etică sau din alte acte normative privind exercitarea profesiei de evaluator autorizat care au fost încălcate de persoana sancționată, temeiul legal în baza căruia se aplică sancțiunea disciplinară, precum și motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de persoana sancționată în cursul cercetării disciplinare ori observațiile acesteia, dacă este cazul. Aceste cerințe obligatorii sunt prevăzute sub sancțiunea nulității absolute.

Contrar susținerilor recurentei, Decizia nr. 12 din 14 august 2015 privind cercetarea și sancționarea disciplinară a reclamantei răspunde acestor exigențe, fiind identificate faptele imputate, textele legale care le califică ca abatere și le sancționează, altele decât Regulamentul de etică și disciplină din aprobat prin Hotărârea ANEVAR nr. 5/2014, precum și răspunsurile la apărările formulate de reclamantă în timpul cercetării disciplinare, astfel că nu poate fi validată critica că actul administrativ în cauză nu ar fi motivat.

Regulamentul în discuție, ca și cel anterior, conțin norme procedurale administrative similare pentru angajarea răspunderii disciplinare, a căror nerespectare nu a fost criticată, astfel că identificarea în cuprinsului actului administrativ a unui regulament inaplicabil din punct de vedere temporal, nu echivalează cu lipsa de temei a actului administrativ, în condițiile în care temeiurile de fapt și de drept pentru care s-a angajat răspunderea disciplinară a reclamantei au fost relatate și identificate corect, ci se înscrie în categoria unei erori materiale scuzabile, care poate a fi îndreptată pe calea recursului grațios, fără revocarea deciziei în cauză, cum legal s-a procedat în cauză.

În acest context nu pot fi validate nici argumentele recurentei relative la nelegalitatea sesizării, despre care se susține că trebuia să fie clasată întrucât îi lipsește condiția interesului autorilor săi, cerință instituită prin Regulamentul din 2012, spre deosebire de Regulamentul din 2014 unde sesizarea trebuie să răspundă condiției unei vătămări.

La o analiză a celor două noțiuni se constată că cerința interesului autorului sesizării este mai largă decât noțiunea vătămării solicitată prin regulamentul ulterior, cea de a doua fiind inclusă în prima, întrucât orice persoană care suferă o vătămare prin activitatea unui evaluator are și un interes în sancționarea sa, pe când orice persoană interesată poate face o astfel de sesizare, fără a suferi neapărat o vătămare, considerațiile pentru care sesizează organul disciplinar fiind diverse.

Interesul autorului sesizării poate fi material sau moral, direct sau indirect, astfel că în mod corect a apreciat judecătorul fondului că societățile autoare ale sesizării au fost vătămate prin evaluarea efectuată de reclamantă, care a constituit premisa emiterii unor acte administrative emise/adoptate ulterior aportării în natura la capitalul social, a licențelor evaluate, astfel că acestea justificau un interes în sensul art. 13 din Regulamentul din 2012, pentru sesizarea Comisiei de Etică și Disciplină.

Diferențele nesemnificative dintre cele două regulamente, identificate de recurentă, sunt irelevante cauzei, de vreme ce, reclamanta nu a formulat critici relative la încălcarea normelor de procedură administrativă la angajarea răspunderii sale administrative, limitându-se a invoca numai indicarea unui act administrativ normativ greșit, care, în opinia sa, desigur exagerată, ar echivala cu o nemotivare a actului sancționator.

Comportamentul pretins subiectiv al unui membru titular al Comisiei de etică și disciplină sunt simple alegații ale recurentei, nedovedite, astfel că nu sunt de natură a influența reindividualizarea sancțiunii aplicate acesteia.

În raport de aceste argumente, reține instanța de control judiciar că Decizia nr. 12 din 14 august 2015 este legală, iar hotărârea instanței de fond care a validat-o este pronunțată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte, va respinge recursul declarat de reclamanta A. ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva Sentinței nr. 1057 din 29 martie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 11 aprilie 2019.

Procesat de GGC - LM