ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3667/2015

Decizia

nr. 3667/2015

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2328 din 10.09.2014 a Curții de Apel București a fost respinsă, ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului A., în contradictoriu cu Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România, privind suspendarea executării Hotărârii nr. 62 din 22 noiembrie 2013 a Consiliului Director al ANEVAR, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/3/2014 aflat pe rolul Tribunalului București - având ca obiect anularea actului.

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea atacată.

Recurentul a arătat că instanța de fond nu a ținut cont de ansamblul dispozițiilor legale în materie, de Constituția României și Convențiile internaționale la care România este parte, interpretând trunchiat dispozițiile O.G. nr. 24/2011.

S-a susținut faptul că nimeni nu poate stabili și aplica o sancțiune unei persoane în exercitarea altei profesii decât cea pentru care a fost pronunțată o sentință penală, unde sancțiunea este expres prevăzută atât în legea penală, cât și în legea specială.

Cu privire la interpretarea dispozițiilor cuprinse în art. 16 alin. (2) lit. d) și art. 17 alin. (4) lit. d) din O.G. nr. 24/2011 a susținut recurentul reclamant că acestea vizează săvârșirea unei infracțiuni prin activitatea de evaluator, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimata-pârâtă Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

S-a arătat că motivele invocate în susținerea recursului nu sunt întemeiate, în ceea ce privește primul motiv de recurs, întrucât dispozițiile art. 16 alin. (2) lit. d) și art. 17 alin. (4) lit. d) nu disting în sensul celor susținute de recurent, neavând relevanță natura infracțiunii pentru care a fost condamnat și nici activitatea în legătură cu care a fost săvârșită o astfel de infracțiune, ci exclusiv existența unei condamnări cu caracter definitiv, pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție, iar, în ceea ce privește motivul doi de recurs, a arătat faptul că cererea de suspendare nu îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute cumulativ la art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la invocarea de către recurentul-reclamant a unei decizii cu titlu de practică judiciară, a arătat faptul că aceasta este lipsită de relevanță, având în vedere că interpretarea legii de către instanță se face numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății, conform art. 9 alin. (3) C. civ.

4.1. Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 1.04.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au depus puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 23 septembrie 2015 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

4.2. Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs

Recursul declarat de reclamantul A., examinat prin raportare la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., este nefondat pentru următoarele considerente:

4.2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Obiectul recursului îl reprezintă sentința civilă nr. 2328 din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului A. de suspendare a executării actul administrativ contestat, reprezentat de Hotărârea nr. 62 din 22 noiembrie 2013 a Consiliului Director al ANEVAR înregistrată sub nr. 780 din 20 decembrie 2013, prin care s-a dispus pierderea calității de membru titular, respectiv de membru acreditat, posesor al legitimației nr. 12398, având în vedere condamnarea sa pentru fapte penale, dispusă în mod definitiv în baza deciziei penale din 10.10.2013 a Înaltei Curți pronunțată în Dosarul nr. x/105/2008*/a1.

Temeiul juridic al cererii de suspendare a executării unui act administrativ reclamă verificarea îndeplinirii cumulative a condițiilor cerute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Se reține că titularul acțiunii a solicitat instanței de contencios administrativ să dispună suspendarea executării Hotărârii nr. 62 din 22 noiembrie 2013 emisă de Consiliul director al ANEVAR, act administrativ susceptibil de executare, pentru care s-a făcut dovada intentării acțiunii de fond având ca obiect anularea acestuia, fiind astfel îndeplinite condițiile formale prevăzute de art. 14 coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004.

În privința condițiilor de fond, soluția de temporizare a executării unui act administrativ poate fi admisă în situația îndeplinirii cumulative a cerințelor referitoare la existența unui caz bine justificat și cea a unei pagube iminente.

Prin hotărârea a cărei suspendare s-a cerut în cauza de față s-a constatat pierderea de către recurentul reclamant A. a calității de membru titular, respectiv membru acreditat al ANEVAR, acesta fiind condamnat pentru săvârșirea unor infracțiuni cu intenție.

Temeiul juridic în baza căruia s-a emis această hotărâre îl reprezintă prevederile art. 16 alin. (2) lit. d) și art. 17 alin. (4) lit. d) din O.G. nr. 24/2011.

Pentru a fi îndeplinită condiția existenței unui caz bine justificat, potrivit definiției date de Legea nr. 554/2004 în cuprinsul art. 2 lit. t), este necesar să fie evidențiate acele împrejurări de fapt și de drept care să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Ținută fiind de necesitatea verificării acestei condiții printr-o examinare sumară asupra actului administrativ, fără a se putea realiza o cercetare în fond asupra aspectelor de nelegalitate, instanța de recurs confirmă soluția pronunțată în primă instanță, reținând că nu este dovedită cerința respectivă.

Astfel, textele de lege indicate în expunerea de motive a actului administrativ atacat prevăd, la art. 16 alin. (2) lit. d) din O.G. nr. 24/2011: „calitatea de membru titular se pierde dacă persoana se află în oricare dintre următoarele situații:

- este condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție”,

iar la art. 17 alin. (4) lit. d) din O.G. nr. 24/2011: „calitatea de membru acreditat se pierde dacă persoana se află în oricare dintre următoarele situații:

- este condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție.”

Urmare soluției pronunțate în dosarul penal nr. x/105/2008*/a1 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, prin care recurentul reclamant a fost condamnat definitiv pentru infracțiuni săvârșite cu intenție, textele de lege anterior menționate, ce reglementează situații punctuale de pierdere a calității de membru titular sau membru acreditat ANEVAR, au justificat adoptarea hotărârii nr. 62 din 22 noiembrie 2013.

Aspectele relevate în cuprinsul cererii de recurs, privind existența unei condamnări penale intervenite pentru infracțiuni săvârșite cu intenție în altă activitate decât cea pentru care s-a dispus pierderea calității de membru ANEVAR, nu intră în sfera analizei sumare pe care o reclamă cererea de suspendare a executării actului administrativ contestat, putând fi analizate în contextul verificării legalității acestui act pe calea acțiunii în anulare.

Cât timp textele de lege care au dus la luarea măsurii de constatare a pierderii calităților de membru titular ANEVAR și membru acreditat ANEVAR prevăd doar cerința existenței unei condamnări definitive pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție, fără a detalia dacă infracțiunea este în legătură cu exercitarea unei profesii sau altcumva, cercetarea sumară a aparenței de legalitate duce la concluzia inexistenței unui caz bine justificat în conținutul actului administrativ examinat.

În privința pagubei iminente, se reține în calea de atac faptul că recurentul reclamant A. nu a adus nicio critică asupra sentinței atacate, în cuprinsul căreia s-a arătat că o astfel de condiție nu a fost dovedită prin nici un mijloc de probă, fiind menționate doar aspecte generale referitoare la dreptul la muncă și libertatea economică.

Fiind reluate aceleași susțineri referitoare la principii generale ce reglementează dreptul la muncă , Înalta Curte a reținut că nu este probată incidența unei pagube iminente produsă asupra patrimoniului recurentului reclamant prin emiterea Hotărârii nr. 62/2013 a Consiliului Director al ANEVAR.

4.2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, constatând că nu există motive de reformare a sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu cele ale art. 488 pct. 8 C. proc. civ., republicat, sentința atacată urmând a fi menținută ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2328 din 10 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2015.