ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 127/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată, la data de 26 martie 2014, pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România, anularea Hotărârii nr. 62 din 22 noiembrie 2013 a Consiliului Director al ANEVAR, înregistrată sub nr. x din 20 decembrie 2013.

A mai solicitat și suspendarea hotărârii menționate până la soluționarea definitivă a cauzei.

Prin Sentința civilă nr. 228 din 14 ianuarie 2015, Tribunalul București a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, la 23 iunie 2015.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 3143 din 24 noiembrie 2015, Curtea de Apel București a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată, și a obligat reclamantul la plata către pârâtă a sumei de 5.493,82 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinței reclamantul A. a formulat recurs, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată și al anulării Hotărârii nr. 62 din 22 noiembrie 2013 a Asociației Naționale a Evaluatorilor Autorizați din România.

A susținut recurentul că instanța de fond a interpretat greșit dispozițiile art. 16 și 17 din O.G. nr. 24/2011 privind unele măsuri în domeniul evaluării bunurilor. A devenit evaluator autorizat în anul 1996 și nu a fost sancționat niciodată disciplinar. În calitate de practician în insolvență a fost condamnat definitiv cu suspendare prin Sentința penală nr. 142 din 19 decembrie 2012 pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită. Astfel, deși a săvârșit fapta penală în calitate de practician în insolvență, Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România a dispus, prin hotărârea contestată, pierderea calității de membru titular evaluator autorizat.

Din interpretarea dispozițiilor O.G. nr. 24/2011, rezultă că infracțiunea comisă ar fi trebuit să aibă legătură cu exercitarea profesiei de evaluator autorizat. Pentru pierderea calității de membru titular sau acreditat trebuie să fi fost încălcată o normă în legătură cu această profesie, chiar dacă textul legal nu menționează expres acest lucru.

Astfel, în calitate de evaluator autorizat nu a săvârșit vreo faptă care să aducă atingere prestigiului profesiei a respectat Codul deontologic, legile de exercitare a profesiei, fiind una dintre persoanele care a crezut în această profesie și a luptat pentru a fi recunoscută.

A mai arătat recurentul că, dacă s-ar accepta punctul de vedere al instanței de fond, ar fi vorba despre o discriminare între cetățenii români și cei străini, care exercită profesia de evaluator în România și care ar putea-o exercita în România dacă în țara de origine nu le este interzis să exercite profesia. Or, interzicerea exercitării profesiei are legătură directă cu săvârșirea de fapte imputabile în exercițiul profesiei. Astfel, pentru a fi înlăturată această aparentă discriminare, trebuie considerat că săvârșirea unei infracțiuni care ar conduce la pierderea calității de evaluator autorizat trebuie să aibă legătură directă cu exercitarea profesiei.

Intimata-pârâtă Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, anularea recursului, apreciind că susținerile recurentului nu se pot încadra în motivul de casare invocat, prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esență, că O.G. nr. 24/2011 nu statuează în sensul încetării de drept a calității de membru ANEVAR doar în împrejurările arătate de recurentul-reclamant, art. 16 alin. (2) lit. d) și art. 17 alin. (4) lit. d) reglementând pierderea calității de evaluator autorizat în cazul săvârșirii cu intenție a unei infracțiuni, necondiționând ca infracțiunea să aducă atingere sau să fie în legătură cu exercitarea profesiei de evaluator.

4.1. Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 2 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 11 decembrie 2017, Completul de filtru a constatat că recursul îndeplinește cerințele de admisibilitate și, pe cale de consecință, a respins excepția nulității recursului invocată de intimata-pârâtă, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată.

4.2. Cu privire la fondul recursului

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Obiectul acțiunii îl constituie anularea Hotărârii nr. 62 din 22 noiembrie 2013 prin care Asociația Națională a Evaluatorilor din România, în temeiul art. 16 alin. (2) lit. d) și art. 17 alin. (4) din O.G. nr. 24/2011, a constatat pierderea calității recurentului-reclamant A. de membru titular, respectiv membru acreditat al ANEVAR, constatându-se că, prin Sentința penală nr. 142 din 19 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul Prahova în Dosarul nr. x/105/2008, definitivă prin decizia penală din 10 octombrie 2013 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, acesta a fost condamnat definitiv pentru săvârșirea unor infracțiuni cu intenție [luare de mită în formă continuată, prevăzută de art. 254 alin. (1) C. pen. raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 alin. (1) C. pen.].

Potrivit art. 16 alin. (2) și art. 17 alin. (4) din O.G. nr. 24/2011, în temeiul cărora a fost emisă hotărârea contestată,

"Art. 16. - (2) Calitatea de membru titular se pierde dacă persoana se află în oricare dintre următoarele situații:

a) nu urmează anual un program echivalent a minimum 20 de ore de pregătire continuă;

b) nu încheie un contract de asigurare de răspundere civilă profesională pentru activitatea de evaluare;

c) nu achită cotizația anuală în cuantumul și la termenele stabilite de Consiliul director;

d) este condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție.

Art. 17. - (4) Calitatea de membru acreditat se pierde dacă persoana se află în oricare dintre următoarele situații:

a) nu urmează anual un program echivalent a minimum 20 de ore de pregătire continuă;

b) nu încheie un contract de asigurare de răspundere civilă profesională pentru activitatea de evaluare;

c) nu a achitat cotizația anuală în cuantumul și la termenele stabilite de Consiliul director;

d) este condamnată definitiv pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție;

e) nu promovează, la fiecare 5 ani de la data dobândirii calității de membru acreditat, un examen în conformitate cu normele specifice de acreditare stabilite prin regulamentul de acreditare, aprobat de Consiliul director."

Recurentul nu contestă situația de fapt reținută în hotărârea contestată, privind condamnarea sa definitivă pentru săvârșirea unor infracțiuni cu intenție, ci susține că articolele menționate trebuie interpretate în sensul că infracțiunea comisă trebuie să aibă legătură cu exercitarea profesiei de evaluator pentru a se constata pierderea calității de membru titular/membru acreditat.

Înalta Curte apreciază, din interpretarea textelor legale în ansamblul actului normativ din care fac parte, că legiuitorul nu face distincție în ceea ce privește natura infracțiunii, nu circumstanțiază în niciun fel valorile sociale apărate prin incriminarea faptei, ci impune, ca și condiție pentru pierderea calității de membru, săvârșirea cu intenție a infracțiunii.

Voința legiuitorului a fost de sancționare a comportamentului persoanei care deține calitatea de membru titular sau membru acreditat ANEVAR și care a comis o infracțiune cu intenție, indiferent dacă a fost săvârșită în exercitarea profesiei de evaluator.

Aceasta rezultă și din art. 15 alin. (2) lit. b) al O.G. nr. 24/2011, care prevede, ca și condiție pentru dobândirea calității de evaluator autorizat, ca persoana să nu fi fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție, pentru care nu a intervenit reabilitarea.

Prin urmare, dacă pentru dobândirea calității de evaluator autorizat este necesar ca persoana în cauză să nu fi fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție, cu atât mai mult exercitarea profesiei de evaluator este condiționată de integritatea persoanei care o exercită.

De altfel, art. 3 alin. (4) al O.G. nr. 24/2011 dispune că "(4) Evaluatorii autorizați, în exercitarea independentă a profesiei, trebuie să fie percepuți a fi liberi de orice constrângere care ar putea aduce atingere principiilor de obiectivitate și integritate profesională".

Recurentul-reclamant a fost condamnat în exercitarea profesiei de practician în insolvență pentru luare de mită și fals în înscrisuri sub semnătură privată, infracțiuni ce pun în discuție obiectivitatea și integritatea profesională a unei persoane, indiferent de profesia pe care o exercită. Astfel, cu atât mai mult cu cât exercita profesia de evaluator autorizat, recurentul era obligat să se abțină de la comiterea unor fapte care ar fi putut aduce atingere probității sale profesionale.

Deci, sunt lipsite de orice fundament susținerile recurentului că dispozițiile art. 15 din O.G. nr. 24/2011, care condiționează intrarea unei persoane în profesia de evaluator de lipsa unei condamnări, nu ar fi aplicabile pentru că legiuitorul, la art. 16 și 17, nu ar fi făcut trimitere expresă la condițiile inițiale și generale prevăzute de acest articol.

O.G. nr. 24/2011 reglementează profesia de evaluator autorizat iar dispozițiile acestui act normativ se interpretează coroborat, și nu izolat, pe articole distincte. Astfel, sancțiunea pierderii calității de membru titular/acreditat pentru săvârșirea unei infracțiuni cu intenție apare ca o garanție a integrității și a probității profesionale a persoanei care exercită profesia de evaluator autorizat.

În ceea ce privește alegațiile recurentului-reclamant, vizând așa-zisa discriminare dintre cetățenii străini și cetățenii români în ceea ce privește exercitarea profesiei, potrivit art. 28 din O.G. nr. 24/2011 exercitarea profesiei de evaluator de către persoanele cu cetățenie sau naționalitate străină în România se poate face doar cu respectarea condițiilor prevăzute de ordonanță, putând dobândi calitatea de evaluator autorizat, potrivit prevederilor prezentei ordonanțe, "în aceleași condiții ca și cetățenii români, respectiv persoanele juridice române."

Prin excepție, cetățenii unui stat membru al Uniunii Europene sau al Spațiului Economic European care au dobândit calitatea de evaluator autorizat în unul dintre aceste state sunt exceptați de la procedura de examinare, fiind recunoscut automat documentul emis de autoritatea competentă din statul membru al Uniunii Europene, respectiv statul aparținând Spațiului Economic European în baza căruia cetățeanul acestor state exercită legal profesia de evaluator autorizat.

Deci, și în cazul cetățenilor străini sunt necesare documente care să ateste îndeplinirea condițiilor statelor ai căror resortisanți sunt, neputându-se trage concluzia că cetățenii străini condamnați penal ar putea exercita profesia de evaluator autorizat în România.

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, și, față de cererea intimatei-pârâte ANEVAR de acordare a cheltuielilor de judecată dovedite cu înscrisurile depuse la dosar, reținându-se culpa procesuală a recurentului și activitatea desfășurată de apărătorul intimatei-pârâte, în temeiul art. 453 C. proc. civ., îl va obliga la plata cheltuielilor de judecată către intimata-pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 3143 din 24 noiembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentul la plata sumei de 5.364,60 lei cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă Asociația Națională a Evaluatorilor Autorizați din România.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 ianuarie 2018.