ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2544/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată initial la Tribunalul Constanța și ulterior pe rolul Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca urmare a declinării soluționării cauzei în favoarea acestei din urmă instanțe, prin sentința nr. 1358/20.10.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, anulărea Hotărârii nr. 284/10.06.2015.

Curtea de Apel Târgu Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 17 din 25 ian 2016, a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă, în temeiul dispozițiilor art. 78 alin. (2) teza finală din C. proc. civ.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul A., invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susținut, în esență, că prima instanță nu a motivat hotărârea când a apreciat că pricina nu poate fi soluționată fără introducerea în cauză a persoanei reclamate de discriminare, nu a repus cauza pe rol și nu a dispus citarea părților cu ocazia deliberării, încălcând prevederile art. 78 alin. (4) din C. proc. civ.

Totodată, a arătat că prima instanță nu a supus judecății faptul că intimatul-pârât a ignorat prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 martie 2018, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Totodată, completul de filtru a apreciat incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., pronunțând în acest sens încheierea de admitere în principiu din data de 3 mai 2018.

II.Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor formulate de intimat și în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Recurentul-reclamant a învestit instanța de contencios administrativ cu

o cerere vizând anularea Hotărârii nr. 284/10.06.2015, emisă de intimatul-pârât.

1.1. Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În cauză, nu se regăsește niciuna dintre aceste ipoteze, hotărârea recurată respectă cerințele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b din C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a pus în discuție necesitatea introducerii în cauză și a persoanei care a fost reclamată pentru fapte de discriminare, cu motivarea că hotărârea contestată este dată în contradictoriu cu persoana care a reclamat discriminarea.

1.2. Instanța de control judiciar constată că sunt nefondate și criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Prima instanță a respins acțiunea formulată de reclamant, ca inadmisibilă, conform art. 78 alin. (2) din C. proc. civ., având în vedere nerespectarea litisconsorțiului procesual obligatoriu.

Soluția Curții de apel este corectă, fiind adoptată și de instanța de control judiciar, în urma propriului demers de aplicare a dispozițiilor legale la situația de fapt.

În speță, se reține că prima instanță a pus în discuție stabilirea cadrului procesual, respectiv necesitatea introducerii în cauză și a persoanei care a fost reclamată pentru fapte de discriminare și care a fost parte în procedura de soluționare a sesizării, în baza O.G. nr. 137/2000, nu doar a Consiliului, ca emitent la actului contestat.

Poziția reclamantului a fost în sensul că nu înțelege să se judece în contradictoriu cu persoana reclamată, ci doar cu Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Criticile recurentului-reclamant vizează, în esență, încălcarea prevederilor art. 78 alin. (4) din C. proc. civ. de către prima instanță, care nu a avut în vedere nici faptul că autoritatea intimată a ignorat prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

În art. 78 alin. (4) din C. proc. civ. se prevede: "Când necesitatea introducerii în cauză a altor persoane este constatată cu ocazia deliberării, instanța va repune cauza pe rol, dispunând citarea părților,,.

Instanța de control judiciar constată însă că, în cauză, nu s-a ivit o astfel de situație cu ocazia deliberării, pentru a se da eficiență prevederilor legale invocate, judecătorul fondului punând în discuție necesitatea stabilirii cadrului procesual anteior acestui moment, la termenul de judecată stabilit în cauză, cu respectarea principiului contradictorialității și disponibilității părții.

Potrivit art. 16

1

din Legea nr. 554/2004 "instanța de contencios administrativ poate introduce în cauză, la cerere, organismele sociale interesate sau poate pune în discuție, din oficiu, necesitatea introducerii în cauză a acestora, precum și a altor subiecte de drept".

În art. 78 din C. proc. civ., alin. (1) și (2) se prevede:

"(1) În cazurile expres prevăzute de lege, precum și în procedura necontencioasă, judecătorul va dispune din oficiu introducerea în cauză a altor persoane, chiar dacă părțile se împotrivesc.

(2) În materie contencioasă, când raportul juridic dedus judecății o impune, judecătorul va pune în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altor persoane. Dacă niciuna dintre părți nu solicită introducerea în cauză a terțului, iar judecătorul apreciază că pricina nu poate fi soluționată fără participarea terțului, va respinge cererea, fără a se pronunța pe fond.

Din conținutul acestui text de lege reiese că sunt reglementate două ipoteze distincte: (1) introducerea obligatorie a unui terț în proces, în cazurile expres prevăzute de lege și în procedura necontencioasă și (2) introducerea facultativă în cauză a unui terț, la solicitarea părților sau a uneia dintre ele, dar la "recomandarea" instanței, sub sancțiunea, lăsată la aprecierea instanței, de respingere a cererii, fără abordarea fondului.

Se observă astfel, că, în cazul procedurii contencioase, legiuitorul a adoptat,,o soluție de compromis între principiul disponibilității și imposibilitatea obiectivă a instanței de a soluționa cauza fără participarea terțului."

În temeiul art. 22 alin. (3) teza I din C. proc. civ., judecătorul poate dispune introducerea în cauză a altor persoane, în condițiile legii.

Din interpretarea coroborată a textelor de lege menționate rezultă că instanța nu poate introduce în cauză, din oficiu, în calitate de parte, o terță persoană, ci are posibilitatea doar să pună în discuția părților necesitatea introducerii în cauză a altui subiect de drept, iar dacă părțile se opun nu poate schimba cadrul procesual.

Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil este cel al disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul reclamantului de a determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va desfășura judecata cu privire la obiect și la părți.

Art. 9 din C. proc. civ. consacră principiul disponibilității sub denumirea de "dreptul de dispoziție al părții". În respectarea acestui principiu, instanța nu poate introduce, din oficiu, o altă persoană în proces.

Așadar, procesul civil fiind guvernat de principiul disponibilității, intervenția forțată a terților într-un litigiu pendinte poate avea loc, în principiu, doar la inițiativa părților.

Prin urmare, judecătorul fondului a interpretat în mod corect prevederile art. 78 alin. (2) din C. proc. civ. și a subliniat necesitatea introducerii în cauză și a persoanei care a fost parte în procedura de soluționare a sesizării, în baza O.G. nr. 137/2000.

Referitor la criticile potrivit cărora prima instanță nu a avut în vedere nici faptul că autoritatea intimată a ignorat prevederile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, se reține că această critică privește fondul litigiului dedus judecății, aspect care nu se impunea să fie analizat în raport cu soluția preconizată.

Prin urmare, toate criticile formulate sunt nefondate, soluția pronunțată de prima instanță reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinței în limitele art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 din același cod.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 17 din 25 ianuarie 2016 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 14 iunie 2018.