ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2958/2020

Deliberând asupra prezentei cauze, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

I. Procedura în fața primei instanțe

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2016 pe rolul Tribunalului Constanta, reclamanta S.C. A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, pentru ca prin hotărârea judecătorească a se dispune anularea în parte a Hotărârii nr. 580/21.09.2016 emisa de către pârât, cu obligarea paratei la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 1706/06.12.2016, Tribunalul Constanța a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei in favoarea Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și Fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța, sub același nr. 7342/118/2016.

Prin încheierea de ședință din 19.07.2017, a fost respinsă ca nefondată excepția netimbrării cererii de chemare în judecată și, în temeiul art. 16

1

din Legea nr. 554/2004, a fost dispusă citarea în cauză, în calitate de pârâți, a petenților A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q. și R..

Prin încheierea de ședință din data de 18.09.2017, a fost respinsă ca rămasă fără obiect excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată pentru lipsa coparticipării pasive, invocată de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, și a fost unită cu fondul cauzei excepția tardivității cererii, invocată de pârâtul A..

Prin sentința nr. 238/CA din 01 noiembrie 2017, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal:

- a respins excepția tardivității cererii de chemare în judecată;

- a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R.;

- a anulat punctele 2-7 din Hotărârea 580/21.09.2016 emisă de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării;

- a menținut celelalte dispoziții ale Hotărârii nr. 580/21.09.2016 emisă de către Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență că, întrucât textul legal nu circumstanțiază obiectul acordurilor, convențiilor sau înțelegerilor care pot fi încheiate în temeiul art. 153 din Legea nr. 62/2011, rezultă că acestea pot avea ca obiect inclusiv drepturi bănești și alte avantaje salariale, diferențierea între membrii sindicatului semnatar și ceilalți angajați fiind una permisă de lege, care arată explicit că prevederile respectivelor acorduri, convenții sau înțelegeri sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare.

Or, în condițiile în care rezultă din înscrisurile cauzei că avantajele de care se bucură membrii Sindicatului Independent A. sunt prevăzute și acordate în baza protocolului încheiat în formă scrisă, iar acordarea acestor avantaje, care conduce la o inegalitate față de angajații care nu sunt membri ai acestui sindicat, este permisă de lege, nu se poate reține existența unei situații de discriminare.

Nu se poate reține nici existența unei discriminări in sensul încetării contractelor individuale de muncă din considerente de apartenență la organizația sindicală, întrucât toți angajații cu vocație pentru disponibilizare erau membri ai aceleiași organizații sindicale. De altfel, pentru 13 din cele 14 persoane disponibilizate, prin hotărâri judecătorești definitive, instanțele de judecată au înlăturat criticile de nelegalitate a deciziilor de concediere referitoare la concedierea din motive de apartenență sindicală.

Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs pârâții Sindicatul Portuar Român UNIREA (fost A.) și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În recursul declarat de recurentul pârât Sindicatul Portuar Român UNIREA (fost A.) și întemeiat pe motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. s-a arătat că, în toată perioada de referință, conducerea societății s-a folosit de toată puterea si influenta pe care a avut-o ca să distrugă organizația sindicală reprezentativă la acea dată în cadrul societății și să înlăture toți membrii conducerii sindicatului care erau incomozi și nu au acceptat compromisurile pe care conducerea societății le dorea in detrimentul membrilor de sindicat.

In luna decembrie a anului 2014, în urma sesizării făcute de sindicatul recurent, ITM Constanta a venit si a controlat societatea A. S.A..

De la acea dată conducerea societății a trecut la acțiuni de intimidare si constrângere a membrilor noștri de sindicat prin diferite moduri, cu mențiunea ca la data de 01.01.2015 sindicatul avea un număr de 146 de membri din totalul de 148 salariați.

In ceea ce privește disponibilizările, la momentul când s-a luat hotărârea nominalizării celor care vor fi disponibilizati erau in derulare acțiuni de intimidare, iar un număr de aproximativ 15 membri deja părăsiseră organizația SLD, conducerea societății disponibilizând cele 14 persoane care erau mai vehemente si nu acceptau compromisurile venite din partea conducerii societății

A precizat recurentul pârât că, în conformitate cu prevederile art. 9 din CCM, pct. 3, clauzele CCM trebuiau sa producă efecte pentru toți salariații si după expirarea termenului pentru care a fost încheiat CCM, pana la incheierea următorului contract.

Si daca se presupune că acordul incheiat cu organizația Sindicatul Independent A. ar fi avut temei legal, acesta nu putea să creeze discriminare intre salariati, deoarece legiuitorul da dreptul organizațiilor constituite legal sa incheie acorduri sau intelegeri in forma scrisa care sa reprezinte legea partilor, si ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare, dar nu cu încălcarea art. 5 din Codul Muncii.

A precizat recurentul pârât că salariații membrii SLD au aceleași obligații in desfășurarea procesului tehnologic de lucru ca si salariații membrii organizației SID după cum urmează: trebuie sa respecte toate prevederile ce tin de sănătatea si securitatea in munca in cadrul societății, au respectat schimbarea programului de lucru impus prin acel acord, îndeplinirea normelor de munca stabilite, deoarece salariații direct productivi in aceasta societate lucrează munca in acord, prestarea de ore suplimentare peste programul normal de lucru chiar daca se incalca prevederile legale, lucru dovedit si sancționat in nenumărate rânduri de către ITM Constanta.

În cadrul a aproximativ 3 ani au fost nenumărate alte spete care au dus in final la dorința angajatorului de a desființa organizația oponenta conducerii societății, iar la momentul actual toți membrii Biroului Permanent din diferite motive, si-au dat demisia pentru ca nu au mai putut lucra in cadrul impus de către conducerea societății si cu discriminarea la care au fost supuși sistematic.

Prin recursul său, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul pârât CNCD a solicitat casarea în parte a sentinței nr. 238/01.11.2017 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția a ll-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, respectiv în ceea ce privește soluția de anulare a pct. 2-7 din Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de Consiliu, ca fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, și menținerea celorlalte dispoziții ale sentinței.

În opinia sa, sentința este parțial criticabilă sub aspectul nelegalității, întrucât a fost pronunțată cu încălcarea/aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1), art. 7 lit. a), c) și f) și art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare respectiv art. 5 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii.

Instanța de fond nu s-a aplecat asupra prevederilor art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, neobservând că, prin încheierea Protocolului nr. 4260/11.09.2015 între angajatorul A. S.A. și Sindicatul Independent A., s-a creat o diferență de tratament între angajații aceleiași unități dar care fac parte din organizații sindicale diferite. Astfel, angajații S.C. A. S.A.. care fac parte din Sindicatul Independent A., în virtutea Protocolului încheiat, au putut beneficia de măriri salariale, tichete valorice, prime, decontarea transportului la locul de muncă si trei salarii de încadrare Ia pensionare, pe când angajații A. S.A.. care fac parte din A. nu au beneficiat de aceleași măsuri, pe motiv că între A. S.A.. si acest sindicat nu a fost încheiat niciun Protocol.

Instanța de fond a încălcat și prevederile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare: "Persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, iar persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament.

În fața Colegiului director se poate invoca orice mijloc de probă, respectând regimul constituțional al drepturilor fundamentale, inclusiv înregistrări audio și video sau date statistice ".

Simpla analiză a textului mai sus-menționat, conduce la constatarea faptului că textul art. 20 alin. (6) prezintă două situații ce sunt în strânsă legătură și anume: prezumția simplă de discriminare și răsturnarea sarcinii probei, care incumbă părții reclamate (în speță, A. S.A.) și constă în dovedirea prin orice mijloc de probă faptul că aspectele menționate în petiția depusă la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu reprezintă fapte de discriminare sau că aceste fapte de discriminare au o justificare obiectivă.

Instanța de fond s-a lăsat indusă în eroare de către reclamanta S.C. A. S.A. care nu a făcut altceva decât să se prevaleze de dispoziția legală a art. 153 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, arătând că între angajator și Sindicatul Independent A. a fost încheiat Protocolul nr. 4260/11.09.2015 prin care angajații S.C. A. S.A. - membri ai Sindicatului Independent A., primesc creștere salarială, tichete valorice, prime, decontarea transportului la locul de muncă și trei salarii de încadrare la pensionare, fără a arăta motivele concrete pentru care nu a încheiat un protocol asemănător si cu A..

Instanța de fond a achiesat, fără să-i fi fost oferită vreo probă concretă în acest sens, la opinia reclamantei A. S.A. din cererea de chemare în judecată, în sensul că "pe fondul situației create la nivelul societății de către președintele Sindicatului Liber A. (fără reprezentativitate în mod definitiv la nivelul societății, fiind admisă cererea de dizolvare în primă instanță a sindicatului), s-au formulat o serie de acțiuni deduse judecății, sesizări ale tuturor instituțiilor etc, cu unicul scop de a distruge societatea și a crea cât mai multe pagube, folosindu-se în multe situații de foști angajați ai societății pentru a simula un interes colectiv sau al oamenilor".

În baza prevederilor art. 22 alin. (2) C. proc. civ. "Judecătorul are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale", instanța de fond avea obligația de a stărui în aflarea justificării obiective a reclamantei A. S.A. în neîncheierea unui Protocol si cu A.. Insă, așa cum a arătat, instanța de fond s-a limitat doar la a-și motiva soluția exclusiv pe prevederile art. 153 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, aruncând practic vina pe A..

Cu atât mai mult cu cât, prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii sunt în sensul "Orice salariat care prestează o muncă beneficiază de condiții de muncă adecvate activității desfășurate, de protecție socială, de securitate și sănătate în muncă, precum și de respectarea demnității și a consștiinței sale, fără nicio discriminare", respectiv art. 40 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii: "Angajatorului îi revin, în principal, următoarele obligații: c) să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă ".

Având în vedere faptul că, la data încheierii Protocolului nr. 4260/11.09.2015, la nivelul A. S.A. nu exista Contract Colectiv de Muncă care să-și producă efecte asupra tuturor angajaților, societatea angajatoare era obligată să asigure aceleași condiții salariale tuturor angajaților săi nu numai salariaților membri ai Sindicatului Independent A., fie prin semnarea unui Protocol și cu A., fie prin extinderea efectelor juridice ale Protocolului nr. 4260/11.09.2015 și asupra angajaților membri ai Sindicatului Liber A..

Prin soluția pronunțată, instanța de fond a încălcat și dispozițiile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii: "în cadrul relațiilor de muncă funcționează principiul egalității de tratament față de toți salariații și angajatorii".

Este adevărat faptul că, potrivit prevederilor art. 153 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, "Conform principiului recunoașterii reciproce orice organizație sindicală legal constituită poate încheia cu un angajator sau cu o organizație orice alte tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, informă scrisă, care reprezintă legea părților și ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnalare ", însă această inegalitate pretins permisă de lege produce efecte discriminatorii față de membrii Sindicatului Liber A., deși angajați ai aceleași societăți, fiind tratați în mod diferit față de membrii Sindicatului Independent A..

Chiar dacă nu contestă legalitatea încheierii Protocolului nr. 4260/11.09.2015, recurentul a apreciat că această măsură adoptată de societatea angajatoare A. S.A. și confirmată de instanța de fond, poate fi înțeleasă ca o constrângere indirectă a angajatului de a părăsi sindicatul nereprezentativ. Efectul negativ al acestor măsuri, este că angajatul nu mai percepe utilitatea existenței acestor forme de organizare sindicală (nereprezentativă sau tratată diferit de angajator) din moment ce angajatorul tratează diferit organizația sindicală și reprezentanții ei.

O astfel de interpretare și aplicare a Legii nr. 62/2011 a dialogului social atât de către societatea angajatoare A. S.A. cât și de către instanța de fond are ca efect încălcarea indirectă a dreptului la libera asociere în sindicate a angajaților.

II. Procedura în fața instanței de recurs

Intimata reclamantă a formulat întâmpinare, invocând excepția nulității și solicitând anularea recursurilor pentru neîncadrarea în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În subsidiar, a solicitat respingerea recursurilor ca nefondate.

În apărare, a arătat că instanța de fond a stăruit in aflarea adevărului si, după parcurgerea materialului probator a mai solicitat înscrisuri suplimentare in susținerea poziției procesuale a pârâților, a exercitat toate prerogativele rolului activ al instanței de judecata în aflarea adevărului.

Ipoteza reiterată de recurenți în sensul unei disponibilizări pe considerent de apartenență sindicală este neîntemeiată, existând dovezi la dosarul cauzei care emană chiar de la recurentul A. privind membri de sindicat si această susținere a fost analizată de instanțele de judecata, ce au dezlegat in mod definitiv toate cauzele privind o eventuală nelegalitate a disponibilizării pe motive de apartenență sindicală.

Cu privire la încheierea unui nou CCM la nivel de unitate, după negocierile purtate de către societate cu sindicatul reprezentativ la nivel de unitate s-a asumat un nou contract cu drepturi mai largi aplicabile tuturor angajaților, indiferent de apartenența sau neapartenența la un sindicat.

A mai arătat că pentru constatarea neîndeplinirii condițiilor prevăzute de lege a acționat in conformitate cu prevederile legale si cu interesul conferit de legislația în vigoare (în raport de faptul ca s-a depus un tabel cu atestarea apartenenței la A. a unor persoane care nu mai erau angajați, care erau membri in alt sindicat etc., doar pentru a induce instanța in eroare), existând un dosar penal pe rol privind folosirea de acte false in procesul civil, ce urmează a fi soluționat.

Față de situația personală a președintelui de sindicat, rezolvată in mod definitiv in cadrul dosarului nr. x/2016, transpare o nouă interpretare a unei situații concrete, respectiv nu societatea a inițiat vreo acțiune in raport cu acesta, ci el a formulat o cerere de suspendare de drept, care în opinia reprezentanților societății era și neincidenta, însă instanța a avut o altă opinie, pe care societatea a respectat-o. Insa, faptul ca a făcut o cerere de suspendare de drept a contractului nu înseamnă ca societatea l-a discriminat pe vreun criteriu pe președintele Sindicatului Liber A..

In ceea ce privește recursul formulat de către Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, prin care s-a arătat că dispozițiile din Legea nr. 62/2011 contravin O.G. nr. 137/2000, iar instanța de fond a apreciat greșit incidența unor dispoziții legale valide, intimata reclamantă A. S.A. a considerat că în cauză transpare o imixtiune a recurentului CNCD in activitatea sindicală, prin susținerea unui sindicat in detrimentul altuia, fără a exista măcar o aparență de legalitate si temeinicie in ceea ce se reține si se dispune.

Nu a existat nicio discriminare, dimpotrivă, a existat o opoziție nejustificată a recurentului A., care nu a dorit să accepte încheierea unui protocol, nici măcar acte adiționale ce ar fi dus la majorarea salariului membrilor acestora.

Prin susținerile sindicatului recurent privind interpretarea si aplicarea dispozițiilor legale, se încearcă inducerea unei alte situații de fapt, neincidentă in cauză.

În plus, nu este indicată eroarea materială care ar face inaplicabile dispozițiile art. 153 din Legea nr. 62/2011 în cauză.

Recurentul pârât A. a depus răspuns la întâmpinare, prin care a reiterat principalele susțineri din recurs și întâmpinarea depusă în fața primei instanțe.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

III. Analiza motivelor de casare

Examinând hotărârea atacată prin prisma motivelor de casare invocate, pe baza probelor administrate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile pârâților sunt fondate în limitele și pentru argumentele ce vor fi prezentate în continuare.

Intimata reclamantă A. S.A. a supus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ actul administrativ reprezentat de Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de CNCD, doar în ceea ce privește punctele 2-10 din hotărâre.

Acțiunea sa a fost admisă în parte, prima instanță apreciind ca fiind netemeinice și nelegale numai pct. 2-7, nu și pct. 8-10, din actul administrativ contestat.

Analizând criticile aduse acestei hotărâri a primei instanțe prin recursurile formulate de cei doi recurenți pârâți, Înalta Curte reamintește, cu prioritate, referitor la invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. ("hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material"), că recursul este o cale extraordinară de atac, prin care se urmărește, așa cum se precizează în art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., să se supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Împrejurarea că recursul este singura cale de atac reglementată în materia contenciosului administrativ nu-i schimbă natura juridică, respectiv într-o cale de atac ordinară și devolutivă, întrucât dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004 nu conțin norme derogatorii de la prevederile C. proc. civ.

Înalta Curte reține că, prin Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII (urmare a formulării unui număr de patru plângeri, ulterior conexate, de către recurentul pârât A. și intimații pârâți persoane fizice), s-a stabilit că:

"1. Chemarea la dialog de către A. S.A. a Sindicatului Independent A. nu reprezintă discriminare în sensul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000;

Criticile aduse de recurenții pârâți sentinței în privința anulării pct. 6-7 din hotărârea CNCD (constatarea că desfacerea unor contracte de muncă ale membrilor sindicatul recurent reprezintă discriminare în sensul art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 7 lit. a) și lit. f) din O.G. nr. 137/2000, cu consecința aplicării amenzii contravenționale de 20.000 de RON nu pot fi reținute ca întemeiate.

În acest sens, Înalta Curte reține, în deplin acord cu instanța de fond că organul administrativ jurisdicțional nu poate contrazice prin hotărârea sa puterea de lucru judecat a hotărârilor judecătorești definitive prin care s-a stabilit, în analizarea legalității deciziilor de disponibilizare a membrilor sindicatului recurent, că respectivele concedieri nu au avut loc pe motiv de apartenență sindicală.

În ceea ce privește însă criticile aduse de recurentul pârât A. și de recurentul pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării soluției de anulare a pct. 2-5 din hotărârea CNCD contestată, Înalta Curte apreciază că acestea sunt întemeiate, fiind vorba de o interpretare și aplicare greșită a normelor de drept material incidente de către judecătorul fondului.

Astfel, în conformitate cu prevederile art. 2 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, o faptă poate fi calificată ca fiind faptă de discriminare dacă îndeplinește cumulativ următoarele condiții:

a) existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință, în ceea ce privește persoane sau situații aflate în poziții comparabile;

b) existența unui criteriu de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare (potrivit art. 2 alin. (1), criteriile de discriminare sunt: rasa, naționalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială, convingerile, sexul, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasă, infectarea cu virusul HIV, apartenența la o categorie defavorizată precum și orice alt criteriu);

c) tratamentul diferențiat să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a unui drept recunoscut de lege;

d) tratamentul diferențiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele utilizate în vederea atingerii acestui scop să nu fie adecvate și necesare.

În același sens, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a statuat constant în jurisprudența sa că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Or, în speță, deși potrivit art. 272 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, "sarcina probei în conflictele de muncă, revine angajatorului, acesta fiind obligat să depună dovezile în apărarea sa până la prima zi de înfățișare", iar din înscrisurile depuse de părți rezultă că, atât angajații A. S.A. membri ai Sindicatului Independent A. (sindicat reprezentativ), cât și angajații A. S.A. membri ai Sindicatului Liber A. (sindicat nereprezentativ) desfășoară activitatea profesională în aceleași condiții de muncă, expuși la aceiași factori de risc, cu același grad de dificultate, aceeași responsabilitate și aceeași diferit de către angajator în ceea ce privește acordarea unor drepturi și avantaje salariale.

În mod eronat instanța de fond a considerat că, întrucât textul legal nu circumstanțiază obiectul acordurilor, convențiilor sau înțelegerilor care pot fi încheiate în temeiul art. 153 din Legea nr. 62/2011, "rezultă că acestea pot avea ca obiect inclusiv drepturi bănești și alte avantaje salariale…", în cauză diferențierea între membrii sindicatului semnatar al protocolului și ceilalți angajați fiind una permisă de lege, de vreme ce aceasta stipulează explicit că prevederile respectivelor acorduri, convenții sau înțelegeri sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare.

Înalta Curte constată că sunt permise în mod evident acele convenții care nu aduc atingere dreptului la libera asociere în sindicate, principiului pluralismului în organizarea sindicală, dar și altor dispoziții legale (cu valoare de principiu), cum este cazul dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, în conformitate cu care "Constituie discriminare directă actele si faptele de excludere, deosebire, restricție sau preferință, întemeiate pe unul sau mai multe dintre criteriile prevăzute la alin. (2), care au ca scop sau ca efect neacordarea, restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării drepturilor prevăzute în legislația muncii".

Or, astfel de drepturi restrânse în cauză sunt drepturile salariale și alte avantaje bănești (măriri salariale, tichete valorice, prime, decontarea transportului la locul de muncă, plata echivalentului a trei salarii de încadrare la pensionare) acordate în considerarea muncii prestate și calității de angajat, dar numai unora dintre salariații intimatei reclamante (cu care aceasta a încheiat un "protocol").

Față de toate împrejurările de fapt și de drept expuse, Înalta Curte constată că prima instanță a făcut parțial o aplicare greșită a prevederilor legale (inclusiv a prevederilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare) la situația de fapt ce rezulta din probatoriul administrat, motiv pentru care se impune casarea în parte a sentinței recurate.

Vor fi menținute soluția dată excepției tardivității prin sentința recurată, cu privire la care nu s-au formulat critici prin cererile de recurs, și soluția dată cu privire la menținerea pct. 8-10 din hotărârea CNCD, împotriva căreia intimata reclamantă nu a înțeles să declare cale de atac, acestea intrând în puterea lucrului judecat.

Analizând cererea recurentului pârât A. privind obligarea intimatei reclamante la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte o apreciază întemeiată, urmând să acorde acestuia integral cheltuielile cu taxa judiciară de timbru și onorariul de avocat în recurs, potrivit dovezilor pe care partea le-a depus la dosar mai înainte de încheierea dezbaterilor.

IV. Soluția instanței de recurs și temeiul juridic al acesteia

În baza dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborate cu art. 496 alin. (1) raportat la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursurile formulate de pârâții A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite în parte acțiunea, anulând doar pct. 6 și 7 din Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de CNCD, pe care o va menține ca legală și temeinică în rest.

Va menține soluția dată excepției tardivității prin sentința recurată.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe intimata căzută în pretenții la plata către recurentul A. a cheltuielilor de judecată efectuate în recurs, în cuantum de 5.832 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru și onorariu avocat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile formulate de pârâții A. și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinței nr. 238/CA din 01 noiembrie 2017 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată.

Admite în parte acțiunea.

Anulează punctele 6 și 7 din Hotărârea nr. 580/21.09.2016 emisă de CNCD.

Menține în rest hotărârea emisă de CNCD.

Menține soluția dată excepției tardivității prin sentința recurată.

Obligă intimata-reclamantă A. S.A. la plata sumei de 5.832 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, către recurentul-pârât A..

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 30 iunie 2020.