ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2353/2018

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin decizia nr. 3771 din 23 noiembrie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 146 din 16 octombrie 2015 a Curții de Apel Pitești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

De asemenea, a respins, ca inadmisibile, cererile de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile privind neconstituționalitatea art. 11 alin. (1), art. 34 alin. (1) cu referire la art. 32 teza ultimă din Legea nr. 176/2010 și art. 46 din Legea nr. 215/2001 cu referire la art. 57 alin. (7) din Legea nr. 215/2001, aflate în conflict negativ cu art. 87 alin. (1) lit. a și art. 88 alin. (1) lit. a din Legea nr. 161/2003, precum și excepția de neconstituționalitate a art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 4.01.2018, sub nr. x/2018, ulterior precizată la 21.05.2018, revizuentul A., în contradictoriu cu intimata Agenția Națională de Integritate, a solicitat admiterea cererii de revizuire îndreptate împotriva deciziei nr. 3771 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, în temeiul dispozițiilor art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ. (1865), expunând, în esență, criticile arătate în continuare.

În privința cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 din C. proc. civ., revizuentul susține că:

- instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv asupra împlinirii sau neîmplinirii prescripției administrativ-disciplinare (invocată de recurentul-reclamant prin cererea formulată la data de 19.09.2017) cu atât mai mult cu cât prescripția răspunderii era împlinită înainte de emiterea Raportului de către A.N.I. Astfel, instanța de recurs nu a soluționat fondul acestei excepții respingând-o pe motiv că nu a fost ridicată în termenul prevăzut de art. 2513 din noul C. civ. Or, susține revizuentul, acest text de lege nu îi este aplicabil, întrucât faptele reținute în Raportul ANI au fost săvârșite în anul 2008, respectiv în anul 2009, adică anterior intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 (noul C. civ.);

- instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs referitor la faptul că "din procesele-verbale încheiate cu ocazia ședințelor de consiliu, rezultă că nu a existat nici o intervenție a subsemnatului la deliberarea proiectelor de hotărâre în baza cărora s-au adoptat hotărârile de consiliu nr. 12/2008 și nr. 12/2009, că simpla prezență la sedința de consiliu nu poate reprezenta, în sine, o activitate de deliberare". În susținerea acestui motiv de recurs, revizuentul arată că a depus la dosarul de recurs procesul-verbal al Consiliului local din data de 20 iulie 2009, din cuprinsul căruia rezultă că mențiunea conform căreia acesta ar fi votat prelungirea concesiunii în ședința din data de 19 iunie 2009 (aspect reținut în raportul ANI) este rezultatul unei erori de consemnare, motiv pentru care s-a îndreptat această eroare materială, în sensul că s-a consemnat că în ședința din 19 iunie 2009, A. s-a abținut de la votarea hotărârii consiliului local nr. 12 din 19 iunie 2009. Având în vedere că s-a abținut de la vot, revizuentul susține că nu putea săvârși un conflict de interese, astfel cum a reținut Agenția în raport, iar instanța trebuia să admită recursul pentru motivul invocat din cererea de recurs și să anuleze cel puțin în parte raportul de evaluare contestat pentru netemeinicia celor reținute în cuprinsul acestuia. Însă, instanța de recurs nu s-a pronunțat și pe acest capăt de cerere, deși avea obligația să se pronunțe;

- în mod greșit, instanța de recurs nu a admis cele patru excepții de nulitate absolută a raportului de evaluare, excepții de ordine publică ridicate prin cererile depuse la data de 19.09.2017 și 09.11.2017;

- în fine, tot în mod greșit instanța de recurs a respins (chiar a omis să se pronunțe) cererea de înscriere în fals cu privire la semnătura și ștampila de pe raportul de evaluare, cerere formulată oral și în scris la termenul din data de 09.11.2017, dar și cu privire la existența unor neconcordanțe de conținut între copia raportului ce i-a fost comunicat reclamantului și exemplarul original prezentat instanței și apărătorului reclamantului de juristul ANI în ședința publică din 09.11.2017 (cerere de înscriere în fals formulată de apărătorul recurentului, avocat B.). Cererea de înscriere în fals poate fi făcută oricând în cursul judecății și numai ulterior momentului la care partea a putut să își dea seama de existența unui fals. Instanța de recurs avea obligația să păstreze la dosar originalul înscrisului contestat ca fiind fals și să dispună expertizarea acestuia, lucru care în mod greșit nu a fost făcut.

În privința cazului de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 5 din C. proc. civ., revizuentul susține că, instanța de recurs nu a dat eficiență înscrisului intitulat Proces-verbal din data de 20 iulie 2009 depus în fața sa în susținerea motivului de recurs din cererea de recurs, apreciind probabil că acesta nu a fost depus în termenul prevăzut de lege. În aceste condiții, în care instanța a apreciat că s-a depășit momentul procesual în care partea se putea folosi de un înscris nou care schimba în tot situația existentă, acesta nu mai poate fi folosit decât ca înscris nou conform art. 322 pct. 5 din C. proc. civ.

În acest sens, revizuentul arată că în primă instanță, procesul s-a soluționat doar în baza înscrisurilor depuse de Agenția Națională de Integritate, deoarece la termenul la care urma să se discute probatoriul a fost în imposibilitate de prezentare, iar cererea de amânare formulată de reclamant a fost respinsă. Acest înscris se afla în posesia Consiliului Local care îl înaintase Agenției Naționale de Integritate și a considerat că aceasta l-a depus la instanță împreună cu celelalte înscrisuri care au stat la baza întocmirii raportului. Ulterior, în cursul judecării recursului a constatat că acest înscris nu se află la dosarul cauzei, astfel că a întreprins demersuri către consiliul local pentru eliberarea unei copii conforme cu originalul de pe procesul-verbal, copie pe care a depus-o imediat după eliberare la dosarul cauzei.

Prin întâmpinare, intimata Agenția Națională de Integritate a solicitat respingerea cererii de revizuire, în principal, ca inadmisibilă, iar în subsidiar, ca neîntemeiată.

Intimata a arătat că, deși revizuentul a invocat ipoteza prevăzută de pct. 2 din art. 322 C. proc. civ., în esență, susținerile sale din cererea de revizuire vizează obținerea rejudecării cauzei, ceea ce nu este posibil pe calea extraodinară a revizuirii, iar procesul-verbal din data de 20 iulie 2009, la care face referire revizuentul, nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., întrucât acesta nu este un înscris descoperit ulterior datei hotărârii a cărei revizuire se cere și nici nu s-a dovedit că nu a putut fi înfățișat dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire formulată în cauză

Examinând cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile art. 326 alin. (3) C. proc. civ., sub aspectul admisibilității și al faptelor pe care se întemeiază, prin prisma motivelor invocate de revizuentă, respectiv a dispozițiilor art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ., Înalta Curte o va respinge, ca inadmisibilă, pentru considerentele arătate în continuare.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează fiind de strictă interpretare, astfel că exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile prevăzute în mod expres de lege.

Potrivit art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., se poate cere revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul, dacă instanța s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Acest articol are în vedere situația când nu s-a soluționat o cerere principală, accesorie sau incidentală, nu și situația când nu au fost analizate argumente sau un motiv de apel ori de recurs. De asemenea, ipoteza minus petita are în vedere strict pretențiile deduse judecății, iar nu argumentele care susțin sau combat aceste pretenții.

Prin lucru cerut trebuie să se înțeleagă numai cererile care au fixat cadrul litigiului, au determinat limitele acestuia și au stabilit obiectul pricinii deduse judecății.

Altfel spus, motivul prevăzut în art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. ca un remediu în cazul încălcării principiului disponibilității se referă exclusiv la obiectul cererii deduse judecății, la pretențiile concrete formulate de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Demersul revizuentului nu îndeplinește cerințele de admisibilitate deduse din interpretarea art. 322 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., pentru că instanța de recurs s-a pronunțat în limitele învestirii, tranșând fondul litigiului într-un mod care concordă cu obiectul concret al cererii reclamantului.

Nemulțumirea revizuentului, fiind exprimată față de considerentele hotărârii atacate și de faptul că instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra unor motive de recurs cu care a fost învestită, nu poate face însă obiect de analiză în cadrul acestei căi extraodinare de atac prin prisma motivului prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., care are în vedere pronunțarea instanței ultra, extra sau minus petita în raport de pretențiile deduse judecății (care alcătuiesc fondul cauzei) și nu în raport de motivele pentru care se exercită o cale de atac.

Suplimentar, se observă că instanța de recurs a analizat și s-a pronunțat asupra tuturor aspectelor invocate de către recurentul-reclamant, respectiv asupra motivelor de nelegalitate invocate sub forma unor excepții procesuale și a unor nulități absolute ale raportului de evaluare, precum și asupra cererii de înscriere în fals, aspect ce rezultă din cuprinsul deciziei de recurs, astfel încât criticile revizuentului nu pot fi reținute.

Susținerile revizuentului în sensul că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, respectiv asupra împlinirii sau neîmplinirii prescripției administrativ-disciplinare (invocată de recurentul-reclamant prin cererea formulată la data de 19.09.2017), nu a analizat motivul de recurs invocat din memoriul de recurs sau că, în mod greșit, instanța de recurs nu a admis cele patru excepții de nulitate absolută a raportului de evaluare, ridicate prin cererile depuse de partea recurentă la data de 19.09.2017 și 09.11.2017, exced cazului de revizuire invocat și urmăresc reformarea deciziei pronunțate în recurs, un demers care este inadmisibil.

Conform art. 322 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.:

"Revizuirea unei hotărâri rămase definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere în următoarele cazuri: […] 5. dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților, ori dacă s-a desființat sau s-a modificat hotărârea unei instanțe pe care s-a întemeiat hotărârea a cărei revizuire se cere."

Susținerile revizuentului se circumscriu tezei întâi a textului citat și sunt întemeiate pe descoperirea unui înscris doveditor reținut de partea potrivnică.

Cu referire la acest caz de revizuire, este necesar să fie îndeplinite cel puțin două condiții: înscrisul să fie descoperit după darea hotărârii și să fi fost reținut de partea potrivnică.

Înalta Curte constată, însă, că înscrisul doveditor de care se prevalează revizuentul nu a fost descoperit după darea hotărârii, întrucât acest înscris, respectiv procesul-verbal din data de 20 iulie 2009, exista la data pronunțării deciziei instanței de recurs, aspect ce rezultă din chiar susținerile revizuentului . Susținerile revizuentului în sensul că instanța de recurs nu a dat eficiență acestui înscris, depus în fața sa în susținerea unui motiv de recurs, apreciind, probabil, că acesta nu a fost depus în termenul prevăzut de lege, nu demonstrează caracterul de noutate al înscrisului și nu înlătură supoziția că revizuentul avea posibilitatea reală și efectivă de a invoca înscrisul respectiv și de a efectua în cadrul litigiului demersurile necesare obținerii de probe în susținerea interesului său procesual.

Sub aspectul reținerii de către partea potrivnică, se observă că revizuentul nu a făcut dovada unei conduite obstrucționiste a părții adverse, ci doar s-a rezumat să precizeze că acest înscris se afla în posesia Consiliului Local care îl înaintase Agenției Naționale de Integritate și a considerat că aceasta l-a depus la instanță împreună cu celelalte înscrisuri care au stat la baza întocmirii raportului.

Aspectele invocate de revizuent nu conferă însă consistență concluziei că pârâta ar fi avut o conduită de natură a-l împiedica să intre în posesia înscrisului respectiv, cu atât mai mult cu cât Consiliul Local în cadrul căruia revizuentul era consilier local este emitentul procesului-verbal din data de 20 iulie 2009. Astfel, în cauza dedusă judecății, nu poate fi reținută imposibilitatea de prezentare a înscrisului în niciuna din modalitățile indicate de norma legală, atâta timp cât procesul-verbal din data de 20 iulie 2009 a fost depus la dosar de însăși recurent în susținerea motivelor de recurs, iar utilitatea probei a fost analizată de către instanță.

De altfel, Înalta Curte reține că, prin susținerile invocate sub aspectul motivelor de revizuire prevăzute de art. 322 pct. 2 și 5 din C. proc. civ., revizuentul tinde în realitate să obțină o nouă judecată a cauzei, ceea ce excede controlului realizat de instanță pe calea revizuirii, cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Față de cele mai sus arătate, rezultă că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 322 pct. 2 și 5 din C. proc. civ. de la 1865, motiv pentru care Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

Pentru considerentele arătate, în raport cu dispozițiile art. 322 cu referire la art. 326 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, cererea de revizuire îndreptată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 3771 din 23 noiembrie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva deciziei nr. 3771 din 23 noiembrie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 iunie 2018.