ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7596/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 174/91/2010 la Tribunalul Vrancea, C.I.H. a formulat cerere de revizuire a deciziei civile nr. 1158 din 08 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în Dosarul nr. 5710/231/2007, în contradictoriu cu intimata M.D., invocând dispozițiile art. 322 pct. 1 și 7 C. proc. civ. În motivarea cererii a arătat că, prin decizia civilă nr. 659 din 16 iunie 2009, pronunțată de Tribunalul Vrancea, s-a respins ca nefondat recursul declarat de M.D.

împotriva sentinței civile nr. 689 din 6 februarie 2009 pronunțată de Judecătoria Focșani jud. Vrancea, în dosarul civil nr. 6330/231/2008, iar prin decizia civilă nr. 1158 din 8 decembrie 2009 pronunțată de Tribunalul Vrancea, în Dosarul nr. 5710/231/2007, s-a anulat ca netimbrat recursul declarat de el împotriva sentinței civile nr. 2457 din 11 mai 2009 pronunțată de Judecătoria Focșani, jud. Vrancea, recurs prin care invoca excepția autorității de lucru judecat. Cum cele două decizii sunt contradictorii a considerat că sunt îndeplinite cerințele art. 322 pct. 7 C. proc. civ. și a solicitat admiterea cererii de revizuire și anularea celei din urmă hotărâri, cu cheltuieli de judecată.

La termenul din 25 martie 2010 revizuentul a invocat necompetența materială a tribunalului în soluționarea cererii, excepție întemeiată pentru următoarele considerente: Dacă se cere revizuirea pentru contrarietate de hotărâri competența de soluționare a acesteia aparține instanței mai mari în grad față de instanța sau instanțele care au pronunțat hotărâri potrivnice. Dacă hotărârile potrivnice au fost date de două instanțe de recurs, cererea se soluționează de către instanța mai mare în grad, în speță curtea de apel. Prin decizia civilă nr. 324 din 25 martie 2010, Tribunalul Vrancea, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale invocată de revizuent și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Galați, motivat de faptul că aceasta este instanța mai mare în grad.

Prin decizia civilă nr. 379R din 26 octombrie 2010, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins cererea de revizuire pentru următoarele considerente: Verificând existența triplei identități de părți, obiect și cauză, instanța a constatat că hotărârile pretins a fi potrivnice nu s-au pronunțat în „una și aceeași pricină", întrucât prin sentința civilă nr. 689 din 6 februarie 2009 a Judecătoriei Focșani, jud. Vrancea, (menținută prin decizia civilă nr. 659 din 16 iunie 2009 a Tribunalului Vrancea), s-a respins acțiunea în constatarea nulității absolute a contractului de mandat autentificat din 7 noiembrie 2006 de către BNP – D.G., prin sentința civilă nr. 2457 din 11 mai 2009 a Judecătoriei Focșani, jud. Vrancea (menținută prin decizia civilă nr. 1158 din 8 decembrie 2009 a Tribunalului Vrancea), s-a admis cererea reclamantei M.D.

și în consecință, pârâtul a fost obligat la predarea procurii în original, autentificată din 29 martie 2007 de BNP – T.L. Cu privire la excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Galați, invocată de către revizuent la termenul din 26 octombrie 2010, în sensul că și-ar fi întemeiat cererea de revizuire în principal pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. și în subsidiar, urmare anulării greșite a recursului său ca netimbrat, a înțeles să invoce și dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., instanța a constatat că aceasta nu poate fi primită. Este adevărat că în cererea introductivă la instanță se invocă și dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ., dar la termenul din 25 martie 2010, însuși revizuentul și-a precizat temeiul juridic, ca fiind cel prevăzut de art. 322 pct. 7 C. proc.

civ., înțelegând să invoce excepția lipsei competenței materiale a tribunalului. Atât timp cât nu a înțeles să mai susțină și să argumenteze și pct. 1 al art. 322 C. proc. civ., s-a reținut că în mod corect a procedat tribunalul doar la declinarea competenței și nu a considerat necesar a disjunge capătul cererii de revizuire întemeiat pe dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. Împotriva acestei decizii a declarat recurs revizuentul, indicând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 7, 8 și 9 C. proc. civ. Susține că instanța care s-a pronunțat pe cererea de revizuire era necompetentă să o soluționeze, întrucât hotărârile contradictorii sunt sentința civilă nr. 689/2009 și sentința civilă nr. 2457/2009, ambele pronunțate de Judecătoria Focșani, și nu hotărârile pronunțate în recurs.

Astfel, cererea de revizuire întemeiată atât pe dispozițiile art. 322 pct. 7 C. proc. civ., cât și pe art. 322 pct. 1 din același cod, era de competența Tribunalului Vrancea. Nici decizia nr. 1158/2009, nici decizia nr. 659/2009 nu soluționează fondul problemei și nu pot fi avute în vedere la soluționarea cererii de revizuire. Arată că cererea de revizuire era întemeiată și se impunea anularea sentinței nr. 2457/2009 pronunțată de Judecătoria Focșani, întrucât este a doua hotărâre pronunțată în aceeași cauză, cu încălcarea autorității lucrului judecat a sentinței nr. 689/2009 a Judecătoriei Focșani. Prin această hotărâre s-a constatat cu autoritate de lucru judecat că el a predat integral prețul pentru vânzarea terenului, iar prin sentința nr. 2457/2009 s-a reținut contrariul, fiind obligat să plătească a doua oară prețul.

Analizând recursul din prisma criticilor formulate, ce pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 7426/231/2007 pe rolul Judecătoriei Focșani, reclamanta M.D. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul C.I.H., să se constate nulitatea absolută a contractului de mandat autentificat din 7 noiembrie 2006 de BNP D.G., iar prin sentința nr. 689 din 6 februarie 2009, Judecătoria Focșani a respins acțiunea, hotărârea fiind menținută prin decizia civilă nr. 659 din 16 iunie 2009 a Tribunalului Vrancea. Prin cererea înregistrată sub nr. 5710/231/2007 pe rolul Judecătoriei Focșani, reclamanta M.D.

a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul C.I.H., obligarea pârâtului la predarea procurii autentificate din 29 martie 2007 de BNP T.L., precum și obligarea pârâtului la restituirea prețului obținut ca urmare a contractului de vânzare-cumpărare pentru care a fost dată această procură. Prin sentința civilă nr. 2457 din 11 mai 2009, Judecătoria Focșani a admis cererea reclamantei astfel cum a fost formulată, hotărârea fiind menținută, prin decizia civilă nr. 1158 din 8 decembrie 2009 a Tribunalului Vrancea, prin anularea, ca netimbrat, a recursului declarat de pârât. Potrivit dispozițiilor art. 322 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri se poate cere dacă aceasta a rămas definitivă în instanța de apel sau prin neapelare, precum și dacă e dată de o instanță de recurs când evocă fondul.

Potrivit art. 322 pct. 7 C. proc. civ., hotărârile contradictorii trebuie date în una și aceeași pricină. Curtea de Apel a făcut aplicarea acestor dispoziții și, constatând că nu sunt întrunite cerințele deduse din art. 322 pct. 7 C. proc. civ., a respins ca cererea de revizuire, constatând că hotărârile pretins contradictorii nu au fost date în "una și aceeași pricină". Această soluție este legală, în condițiile în care, pe de o parte, hotărârile indicate nu evocă fondul, nu există contrarietate între hotărârile indicate de către revizuent, acestea nu sunt pronunțate în aceeași pricină, obiectul lor fiind diferit, iar, pe de altă parte, nu subzistă elementele autorității de lucru judecat. În cadrul recursului de față, recurentul arată că instanța care a soluționat cererea de revizuire era necompetentă material, întrucât hotărârile contradictorii sunt pronunțate de Judecătoria Focșani.

Aceste alegații nu pot fi primite, câtă vreme prin cererea de revizuire, astfel cum a fost precizată în ședința din 4 martie 2010 a Tribunalului Vrancea, pârâtul a solicitat anularea deciziei civile nr. 1158/2009 a Tribunalului Vrancea, susținând că este contradictorie deciziei civile nr. 659/2009 a Tribunalului Vrancea. Susținând existența contrarietății deciziilor de recurs, recurentul-revizuent plasează în această fază procesuală o atare contrarietate și la nivelul dispozițiilor judecătorești de primă instanță. Or, atare raționament juridic nu este corect, deoarece se bazează pe confuzia între două cerințe distincte de admisibilitate a revizuirii, respectiv contrarietatea între hotărâri judecătorești și caracterul definitiv al acestora.

Astfel, deși este necesar ca hotărârile pretins contradictorii să fie definitive, astfel cum rezultă din art. 322 alin. (1) C. proc. civ., revizuirea întemeiată pe art. 322 pct. 7 nu vizează în mod obligatoriu hotărârile pronunțate în calea de atac, indiferent de conținutul acestora, ci se raportează la hotărârile ce conțin efectiv dispoziții contradictorii.

Faptul că hotărârile pronunțate în primă instanță sunt contradictorii (or, cel puțin, astfel susține revizuentul) nu înseamnă că și deciziile de recurs prin care acestea au fost menținute sunt în mod necesar contradictorii și, astfel, susceptibile de a fi atacate pe calea revizuirii întemeiate pe dispozițiile art. 322 pct. 7. O asemenea cerere poate fi formulată doar împotriva hotărârilor ce conțin dispoziții contrare, cerință ce nu este întrunită în cauză, din moment ce revizuentul nu și-a întemeiat cererea pe cele două sentințe, ci a înțeles să le invoce contradictorialitatea doar în cadrul recursului de față (demers ce ar fi atras un alt mod de soluționare a cererii de revizuire, în primul rând, o altă competență ratione materiae de soluționare în primă instanță, respectiv a tribunalului, fiind vorba despre hotărâri ale judecătoriei).

În plus, raportarea la conținutul acestora, și nu la cel al hotărârilor invocate, ar echivala cu încălcarea principiului disponibilității. Fără a se aborda chestiunea evocării dreptului sau a inexistenței a două hotărâri contradictorii pronunțate în aceeași pricină, este suficient a se preciza că, în sensul art. 322 pct. 7 C. proc. civ., contrarietatea dintre hotărârile judecătorești se analizează în raport de dispozițiile adoptate prin hotărârile invocate în cererea de revizuire. Astfel, este necesar ca înseși aceste hotărâri să reflecte o soluționare diferită a unuia și a aceluiași aspect (o excepție procesuală - aceeași în ambele dosare - ori fondul dreptului dedus judecății).

Mai mult, soluționarea diferită trebuie să rezulte din chiar conținutul dispozițiilor adoptate, indiferent dacă este vorba despre hotărâri pronunțate în primă instanță sau în căi de atac și fără ca, pentru a se formula o asemenea concluzie în cazul hotărârilor pronunțate în căi de atac, să se recurgă la cercetarea hotărârilor menținute prin acestea. Astfel, o hotărâre de respingere a recursului ca nefondat nu contrazice o alta prin care a fost anulat recursul ca netimbrat, cât timp din dispozitivul hotărârilor nu reiese că ar fi fost adoptate soluții diferite cu privire la aceeași problemă de drept supusă dezbaterii în fiecare cauză, fiind nerelevantă împrejurarea că prin cele două decizii pronunțate în recurs au fost menținute hotărâri ale primei instanțe.

Ca atare, este nefondat motivul de recurs referitor la existența unei contrarietăți între hotărârile judecătorești indicate în cererea de revizuire, pentru considerentele expuse, constatându-se, în același timp, că nu este fondat nici motivul relativ la întrunirea elementelor autorității de lucru judecat, respectiv tripla identitate de părți, obiect și cauză. Aceste elemente trebuie întrunite în mod cumulativ, astfel încât neîntrunirea unuia împiedică producerea efectelor pozitive și negative ale puterii de lucru judecat. În speță, astfel cum, în mod corect, s-a constatat prin decizia recurată, în cauzele succesiv soluționate prin hotărârile pretins contradictorii, obiectul cererilor de chemare în judecată a fost diferit.

În aceste condiții, se constată că Dosarele nr. 5710/231/2007 și nr. 6330/231/2008 nu au avut același obiect, nefiind îndeplinită una din condițiile cumulative prevăzute de lege, astfel că, în mod corect, prin decizia recurată s-a considerat că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. 322 pct. 7 C. proc. civ., criticile pe acest aspect neavând suport. Pârâtul a mai indicat prin cererea de recurs incidența motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1, 3, 5 și 7 C. proc. civ., însă menționarea acestora este pur formală, nefiind formulate critici care să se circumscrie prevederilor textelor menționate. Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, motiv pentru care îl va respinge ca atare, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul C.I.H. împotriva deciziei nr. 379R din 26 octombrie 2010 a Curții de Apel Galați, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 decembrie 2012.