ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2258/2017

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta UAT Județul Sibiu a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, anularea procesului-verbal de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate, nr. x/02.04.2014 emis de pârât.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 14 din 28 ianuarie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității și a respins acțiunea formulată de reclamanta UAT Județul Sibiu, ca inadmisibilă.

Recursul exercitat în cauză Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamanta UAT Județul Sibiu, solicitând casarea sentinței și pe fond admiterea acțiunii, în temeiul art. 488 pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., susținând în esență următoarele: 3.1. Excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile este o excepție relativă și poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, în condițiile art. 193 C. proc. civ. pârâtul nu a invocat nici în cuprinsul întâmpinării și nici la primul termen de judecată această excepție; 3.2. Art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 nu îi dă dreptul legal instanței de a invoca excepția inadmisibilității acțiunii; instanța nu se poate substitui părților în efectuarea apărărilor stabilite exclusiv în sarcina acestora. 3.3. Analiza coroborată a art. 8 din Legea nr. 554/2004, art. 42 alin. (3) și 46 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011 demonstrează că legiuitorul prevede posibilitatea pentru persoana vătămată printr-un act administrativ de a opta pentru procedura contestației administrative sau de a uza de prevederile Legii nr. 554/2004. 3.

Pe fondul cauzei, a arătat că, potrivit art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 66/2013, intimatul nu mai avea posibilitatea legală de a stabili creanțe bugetare, cu excepția dobânzilor datorate bugetului U.E. care se vor suporta de la bugetul de stat. 4. Procedura derulată în recurs Prin încheierea din 23.02.2017 a fost respinsă excepția nulității recursului invocată de intimat și a fost admis în principiu recursul declarat de Unitatea Administrativ Teritorială Județul Sibiu, stabilindu-se ca soluționarea cauzei să se realizeze în condițiile art. 493 alin. (7) C. proc. civ. În recurs nu s-au administrat mijloace probatorii noi.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă are ca obiect verificarea legalității Procesului-verbal nr. x/02.04.2014 de stabilire a creanțelor bugetare rezultate din aplicarea dobânzii datorate pentru debitul aferent notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA x/26.02.2013, emis în temeiul art. 42 alin. (3) din O.U.G. nr. 66/2011. Prima instanță a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată din oficiu, și a respins acțiunea ca inadmisibilă, reținând că, în raport de dispozițiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, numai deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ, iar nu titlul de creanță, pe cale directă. Dezlegarea dată de prima instanță acestei probleme de drept este însușită de Înalta Curte, având în vedere cadrul normativ incident în cauză. Examinând criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu poate fi reținută o încălcare de către prima instanță a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În speță, excepția inadmisibilității acțiunii a fost invocată în raport de dispozițiile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, normă imperativă ce stabilește limitele controlului în contencios administrativ și este calificată ca fiind o excepție de fond, absolută, putând fi invocată și din oficiu, în orice stare a procesului, conform art. 247 alin. (1) teza I C. proc. civ. Ca atare, criticile din recurs pe acest aspect nu pot fi primite, pe de-o parte, pentru că judecătorul fondului a avut temei legal care să-i permită invocarea din oficiu a excepției, iar pe de altă parte, recurenta se află în eroare asupra textului de lege aplicabil, din moment ce excepția inadmisibilității nu vizează neîndeplinirea procedurii prealabile, pentru a fi incident art. 193 alin. (2) C. proc. civ. În ceea ce privește dezlegarea dată excepției inadmisibilității, soluția pronunțată de prima instanță este legală. Interpretând normele legale incidente în materie, prima instanță a reținut în mod corect că, potrivit dispozițiilor art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, numai deciziile pronunțate în soluționarea contestațiilor pot fi atacate pe calea contenciosului administrativ. O.U.G. nr. 66/2011 reglementează, în procedura de constatare a neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene, o modalitate specifică de întocmire a actelor de control și de atacare a acestora, anterior sesizării instanței de judecată. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 46 - 51 din actul normativ menționat, împotriva titlului de creanță se poate formula contestație administrativă în termen de maximum 30 de zile de la comunicare, urmând ca decizia pronunțată în soluționarea contestației să fie atacată de către contestator la instanța judecătorească de contencios administrativ competentă, în conformitate cu prevederile Legii nr. 554/2004. Prin urmare, în temeiul art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, poate forma obiectul acțiunii în contencios administrativ, numai decizia pronunțată în soluționarea contestației formulate împotriva titlului de creanță, iar nu, în mod direct, acest administrativ fiscal. Dispozițiile legale citate stabilesc astfel, pe de o parte, obligativitatea parcurgerii procedurii prealabile, iar pe de altă parte, limitele controlului în contencios administrativ. În speță, deși formulase în termen contestația administrativă împotriva titlului de creanță, și la data înregistrării cererii de chemare în judecată (14.11.2014), era soluționată prin Decizia nr. 198/11.06.2014 emisă de Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, recurenta nu a înțeles să atace decizia, astfel pronunțată, ignorând prevederile art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011. Înalta Curte reține că emitentul a comunicat Decizia nr. 198/11.06.2014 către recurentă încă de la data de 19.06.2014, astfel încât aceasta avea cunoștință de existența actului administrativ-fiscal. Contrar susținerilor recurentei, Decizia nr. 198/11.06.2014 emisă în soluționarea contestației nu este un act subsecvent a cărui legalitate se analizează prin prisma analizării titlului de creanță, ci dimpotrivă, așa cum prevede art. 51 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011, în fața instanței de contencios administrativ este atacată decizia de soluționare a contestației care face corp comun cu actul administrativ fiscal atacat în cauză, nefiind posibilă din punct de vedere juridic, examinarea legalității titlului de creanță, cu ignorarea soluției administrative. De altfel, în baza dispozițiilor art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, legalitatea operațiunilor administrative poate fi supusă controlului instanței specializate numai odată cu actul administrativ pe care l-au precedat, contestarea lor separată fiind inadmisibilă. Este adevărat că, potrivit dispozițiilor art. 46 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011,, contestația este o cale de atac și nu înlătură dreptul la acțiune "al celui lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condițiile legi", dar aceasta nu înseamnă că partea are dreptul de a alege între contestația pe cale administrativă prevăzută de O.U.G. nr. 66/2011 și acțiunea adresată instanței de contencios administrativ, în condițiile în care numai decizia emisă în soluționarea contestației poate fi atacată, potrivit Legii nr. 554/2004. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de reformare a hotărârii atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.