ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5984/2020

Ședința publică din data de 12 noiembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 26 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale- Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună anularea "Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/10.08.2016" și anularea Deciziei nr. 29026/27.10.2016 dată de pârâtă în soluționarea contestației împotriva procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. x/10.08.2016.

Prin întâmpinarea formulată, pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, raportat la împrejurarea că, contestația administrativă nu a fost formulată de reclamantă în termenul de 30 zile de la comunicarea procesului-verbal.

Prin sentința nr. 252/2017 din 23 noiembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale, și a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta Agenția pentru Finanțarea Investițiilor Rurale.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamanta, invocând cazurile de casare prevăzute de art. 6 și 8 din C. proc. civ.

În ceea ce privește primul caz de casare, recurenta-reclamantă arată că în mod greșit a fost respinsă apărarea referitoare la prescripția dreptului de a constata abaterea și de a aplica corecția. Recurenta-reclamantă afirmă că în cauză ar fi trebuit aplicate prevederile Ordonanței de Guvern nr. 79/2003 întrucât prescripția a început să curgă sub imperiul acestui act normativ nu sub imperiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011. În acest sens se invocă Decizia nr. 1/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție- completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept.

Cele două norme diferă în sensul că, potrivit art. 11

2

alin. (1) din O.G. nr. 79/2003 "Dreptul de a stabili obligata de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului" și nu "5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului", cum este prevăzut în actuala normă O.U.G. nr. 66/2011.

În opinia recurentei-reclamante, instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că dreptul autorității publice nu a fost prescris pe motiv că programul însuși nu ar fi fost încă închis și nici nu pare să se închidă vreodată. În acest mod se ajunge la o imprescriptibilitate a acestui drept. Or, recurenta-reclamantă apreciază că la stabilirea acestui termen de prescripție trebuie avut în vedere și faptul că, în conformitate cu prevederile art. 2.8 din contractul de finanțare, durata de valabilitate a contractului, reprezintă durata de execuție, la care se adaugă 5 cinci ani de monitorizare, de la data ultimei plăți făcută de către Autoritatea Contractantă. Astfel, părțile prin contractul de finanțare și-au definit limitele obligațiilor, sens în care, orice trimitere la programe altele decât cele cunoscute și însușite de părți (contractul de finanțare), sunt străine cauzei. Mai mult, se invocă faptul că termenele de prescripție nu pot fi obiect al hazardului, cum tinde instanța de fond a aprecia. În acest sens, termenele de prescripție se raportează la părțile cauzei, respectiv la raportul juridic dintre acestea (contractul de finanțare) și nu la cauze sau evenimente străine unuia dintre părți sau la puterea discreționară a uneia dintre părți.

Un termen de cel puțin 14 ani, până în prezent (poate ajunge și la imprescriptibilitate, dacă pârâta nu închide programul FEADR 2007-2014), nu poate fi acceptat într-un raport de drept fiscal sau contractual, partea concluzionând în sensul că noțiunea de "program", poate privi exclusiv elementul aflat sub controlul/știința părților, în speță contractul de finanțare, singurul cunoscut părților din prisma începerii și încetării acestuia și nu un element imprevizibil/necunoscut părților.

Motivele contradictorii din considerentele sentinței s-ar referi la faptul că instanța de fond, deși a făcut vorbire de intervenția unei sancțiuni contractuale s-a raportat și la norme fiscale, realizându-se un mixt nepermis între fiscal și contractual, în scopul evitării sancțiunii prescripției.

În ceea ce privește existența unor societăți legate, recurenta-reclamantă afirmă că a nu a ascuns pârâtei existența în acționariatul societății a părinților asociatului B., ci atât timp cât de conducerea efectivă a activității s-a ocupat asociatul B., acesta din urmă primind doar sprijin din partea celorlalți asociați și părinți totodată, s-a considerat că un astfel de ajutor nu poate fi decât unul așteptat de societate și nu o cauză de sancționare. Dacă s-ar fi dorit eludarea prevederilor legale ar fi putut opta pentru înființarea unei societăți cu asociat unic.

Nu s-a omis cu bună-știință declararea faptului că este vorba de societăți legate întrucât la dosarul cererii de finanțare a fost anexat in original Certificatul constatator emis de ORC Sibiu, in care figurau acționarii societății si mai mult, la vizita in teren privind stabilirea condițiilor de eligibilitate a proiectului, nu a ascuns faptul că soții Constantin mai au o firma pe care o dețin in mod legal, B. - Constantin bazându-se tocmai pe experiența lor și pe sprijinul lor necondiționat pentru a începe activitatea economica in același domeniu. Nu se poate explica faptul că autoritățile nu au oprit finanțarea deși au existat mai multe controale pe teren . Recurenta-reclamantă afirmă că trebuie să se aibă în vedere și faptul că efortul financiar personal a fost unul consistent, finanțarea fiind doar de 50%.

Mai arată că deși firma părinților asociatului B. are același obiect de activitate ca si societatea recurentă, ultima nu se încadrează în categoria firmelor care au creat condiții artificiale pentru obținerea sprijinului nerambursabil întrucât chiar Recomandarea Comisiei Europene din 6 mai 2003, referitoare la definiția IMM-urilor, tratează prin art. 10, așa-numiții "îngerii de afaceri" prin acceptarea derogărilor cu privire la persoanele care pot avea un rol pozitiv în finanțarea și crearea de noi afaceri, cu preponderență în mediul rural. Singurul rol al societății deținute de părinții asociatului B., a fost acela de a acorda societății nou înființate un sprijin moral si financiar pentru a porni derularea unei afaceri, ce doar în contextul actelor contestate presupunea un aport investițional, cel puțin egal cu sumele imputate. Recurenta-reclamantă critică soluția și prin prisma faptului că în executarea contractului de finanțare, a primit și plătit o corecție de 2% din valoarea contractului, sens în care, aplicarea unei noi corecții, în cuantum de 100% din valoarea totală a contractului (speța pendinte), reprezintă, prin cumul, o corecție totală de 102%, ce evident nu poate fi considerată legală.

Intimata-pârâtă a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, argumentele instanței de fond fiind considerate legale și temeinice.

II. Soluția Înaltei Curți asupra recursurilor deduse judecății

Examinând recursul prin prisma motivelor de fapt arătate, a temeiurilor de casare invocate, precum și a probelor administrate în cauză, Înalta Curte reține caracterul lui nefondat, pentru considerentele expuse în continuare:

II.1 Argumente de fapt și de drept relevante

Primul motiv de recurs a fost încadrat de recurenta-reclamantă la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. deși, în esență, se critică modalitatea în care instanța de fond a interpretat și aplicat norme de drept material. Criticile se încadrează, deci, la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă contestă aplicabilitatea prevederilor O.U.G. nr. 66/2011 susținând că în cazul său ar fi trebuit avute în vedere prevederile O.G. nr. 79/2003 în ceea ce privește prescripția dreptului de a aplica corecții. De asemenea, apreciază că termenul de prescripție trebuie raportat la momentul ultimei plăți realizate în cadrul contractului nu la momentul la care se închide programul de finanțare.

Or, în raport de data ultimei plăți, corecția a fost aplicată la mai mult de 5 ani de zile, fiind depășit termenul de prescripție prevăzut de art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003.

Înalta Curte constată că aceste susțineri sunt neîntemeiate:

Potrivit art. 11

2

din O.G. nr. 79/2003 "(1) Dreptul de a stabili obligația de plată se prescrie în termen de 5 ani de la data închiderii programului dacă normele comunitare nu prevăd un termen mai mare."

Art. 45 din O.U.G. nr. 66/2011 prevede că "Dreptul de a stabili creanța bugetară se prescrie în termen de 5 ani de la data de 1 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului, comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere, cu excepția cazului în care normele Uniunii Europene sau ale donatorului public internațional prevăd un termen mai mare."

După cum se poate observa, ambele soluții legislative se raportează, într-un fel sau altul, la "data închiderii programului". Sensul acestei sintagme nu poate fi decât cel avut în vedere de instanța de fond atunci când aceasta a apreciat că, în speță, programul nu a fost încă închis de finanțator. Nimic nu îndreptățește interpretarea propusă de recurenta-reclamantă în sensul că ar trebui să se aibă în vedere data ultimei plăți realizate în cadrul contractului. Terminologia folosită de legiuitor exclude o astfel de interpretare întrucât cele două prevederi legale se referă în mod explicit la data închiderii programului și nu se raportează la un proiect sau la un contract de finanțare individual. Mai mult, în textul O.U.G. nr. 66/2011 se explicitează această noțiune, legiuitorul precizând că se are în vedere data de închidere a programului "comunicată oficial de către Comisia Europeană/donatorul public internațional prin emiterea declarației finale de închidere." Este evident, așadar, că legiuitorul a avut proprietatea termenilor și nu a intenționat să lege termenul de prescripție de un moment în derularea contractului de finanțare ci de un moment în derularea programului de finanțare în ansamblu.

Având în vedere aceste considerente, sunt lipsite de relevanță susținerile recurentei-reclamante referitoare la norma legală aplicabilă. Așa cum rezultă din textele de lege citate mai sus, în cazul ambelor reglementări termenul de prescripție curge în raport de data închiderii programului (în cazul O.U.G. nr. 66/2011 de la data de 01 ianuarie a anului următor datei de închidere a programului) astfel încât în ambele ipoteze termenul de prescripție nu era împlinit la data emiterii actului atacat, programul FEADR 2007-2014 nefiind închis.

Susținerea recurentei-reclamante în sensul că ar fi posibil ca acest program să nu se închidă niciodată este o simplă supoziție și, oricum, nu poate conduce la modificarea, pe cale judiciară, a unor prevederi legale al căror sens este neechivoc.

Cât privește calitatea recurentei de societate legată, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că potrivit Legii nr. 346/2004 privind stimularea înființării și dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, întreprinderea legată este definită prin următoarele legături existente între două sau mai multe întreprinderi - o întreprindere deține majoritatea acțiunilor sau drepturilor de vot la o altă întreprindere, o întreprindere are dreptul de a numi sau demite majoritatea persoanelor din Consiliul de administrație, conducerea întreprinderii sau organismele de supraveghere ale unei întreprinderi, o întreprindere are posibilitatea prin acord de a exercita controlul asupra acțiunilor sau majorității drepturilor de vot din cealaltă întreprindere. De asemenea, sunt considerate întreprinderile legate - întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul a persoanei fizice sau unui grup de persoane fizice care acționează de comun acord, dacă își desfășoară activitatea sau o parte din Activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente.

Or, analiza elementelor de fapt reținute în actul atacat conduce la concluzia că, prin intermediul a doi asociați s-au creat legături între societatea A. S.R.L. și societatea recurentă A. S.R.L. specifice întreprinderilor legate. Sub acest aspect s-a reținut în mod corect că S.C. A. S.R.L. a fost înființată în data de 20. 03.2008 având ca sediu social sat Orlat, strada x, numărul. 390, județ Sibiu, având ca asociați persoane fizice pe numiții B. - cota de participare 33,33 %, C., cota de participare 33. 33% B. - cota de participare 33. 33 3 %. Pe de altă parte, S.C. A. S.R.L. a fost înființată în 24. 06.1998 având sediul social în comuna Orlat numărul 389 județ Sibiu, asociați persoane fizice - C. cota de participare 50%, B. - cota de participare 50%. În perioada 23. 06.1998 - 31. 05.2011 B. a fost administrator în societate care a deschis punct de lucru din 30. 06. 2012 în localitatea Orlat, strada x județ Sibiu având ca obiect de activitate printre altele silvicultură și alte activități forestiere. Același punct de lucru l-a avut și societatea reclamantă conform contractului de comodat încheiat nu 01. 10.2012, obiectul contractului fiind folosirea gratuită a spațiului în proporție de 45% din spațiul de producție și depozitare. În această locație a fost identificate o parte din utilajele achiziționate prin program la momentul vizitei pe teren din data de 15. 12. 2015.

Situația acționariatului, legăturile de rudenie între acționari, organizarea activității în același spațiu conduc la concluzia că societatea A. exercita, prin intermediul celor doi asociați ai săi care erau, în același timp, asociați și la A. S.R.L. cu o cotă totală de 66%, un control asupra acestei din urmă societăți. În condițiile în care cele două societăți își desfășurau activitatea pe aceeași piață erau întrunite condițiile art. 4

4

alin. (4) din legea 346/2004 care prevede că "(4) Întreprinderile între care există oricare dintre raporturile descrise mai sus, prin intermediul unei persoane fizice sau al unui grup de persoane fizice care acționează de comun acord, sunt, de asemenea, considerate întreprinderi legate, dacă își desfășoară activitatea sau o parte din activitate pe aceeași piață relevantă ori pe piețe adiacente."

În speță nu se poate vorbi doar de un ajutor financiar dat unui tânăr antreprenor pentru a fi incidentă Recomandarea Comisiei Europene din 6 mai 2003, referitoare la, așa-numiții "îngerii de afaceri" ci de o implicare în acționariatul societății, societatea nou înființată nefiind altceva decât o extindere a activității societății preexistente.

Sunt, în aceste condiții, corecte aprecierile instanței de fond referitoare la crearea de condiții artificiale întrucât, în speță, înființarea societății recurente nu a avut alt scop decât crearea unei aparențe în sensul existenței unei microîntreprinderi când, în fapt, s-a urmărit doar dezvoltarea activității derulate de o societate care nu îndeplinea condițiile pentru a fi considerată microîntreprindere. Deși, formal, societatea recurentă este o entitate diferită de societatea S.C. A. S.R.L., în realitate ambele societăți formează un întreg a cărui evaluarea trebuia realizată prin raportare la ambele entități.

Faptul că societatea nu a ascuns structura acționariatului și existența societății A. S.R.L. nu prezintă relevanță în condițiile în care pe actele depuse în vederea accesării finanțării a fost făcută mențiunea nereală în sensul că este vorba de o societatea autonomă. Nu se poate imputa autorităților faptul că nu au sesizat la momentul acordării finanțării caracterul nereal al acestei declarații și, în niciun caz, această omisiune de la momentul semnării contractului nu exonerează de răspundere pe beneficiarul finanțării nelegale, autoritățile fiind îndreptățite să constate neregula și ex post, în interiorul termenului de prescripție.

Cât privește faptul că prin cumularea corecției de 100% cu o corecție anterioară de 2% se ajunge la o corecție de 102% se constată că această susținere a fost formulată și în fața instanței de fond care a apreciat că "s-a constituit debit doar ceea ce s-a plătit reclamantei cu titlu de finanțare nerambursabilă în cele 3 tranșe, conform OP 18329/2010, OP 63898/2011, OP 73053/2011, astfel cum rezultă din procesul-verbal de constatare a neregulilor ce face obiectul prezentului dosar. Instanța apreciază că aplicarea corecției de 2% din valoarea finanțată și plata de către reclamanta a sumei de 41113,68 RON, conform OP 2/03.09.2010, nu au relevanță în cauză, avându-și izvorul în acte administrative definitive, cu privire la care instanța nu a fost sesizată în vederea cenzurării". Or, prin recurs recurenta-reclamantă nu face altceva decât să reia critica lapidar formulată și la instanța de fond, fără să se raporteze la considerentele pentru care a fost respinsă această critică. În aceste condiții, în lipsă de critici concrete instanța de recurs nu poate cenzura considerentele sentinței pe acest aspect, neidentificând motive de ordine publică pentru care sentința să fie considerată nelegală. În niciun caz, în cadrul recursului nu ar fi posibilă reevaluarea probelor administrate la instanța de fond pentru ca instanța de control judiciar să ajungă la o altă situație de fapt decât cea reținută în primă instanță întrucât recursul este o cale extraordinară de atac care se poate formula doar pentru motive de legalitate limitativ prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Față de toate aceste considerente, în baza art. 496 din C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.R.L. prin lichidator judiciar C.I.I. "D." împotriva sentinței nr. 252/2017 din 23 noiembrie 2017 a Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2020.