ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4447/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 07 aprilie 2010, reclamanta SC F.C.T. SA Timișoara a solicitat ca, în temeiul dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, să se dispună suspendarea executării deciziei nr. 1107 din 18 iunie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P. Timiș – Grupul de lucru cu atribuții în aplicarea prevederilor art. 27-28 C. proc. civ. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a contestat în condițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004 decizia nr. 1107 din 18 iunie 2010 prin care s-a stabilit nelegal atragerea răspunderii sale solidare cu debitoarea Clubul Sportiv F.C.U.P.T. pentru recuperarea creanțelor restante în sumă de 14.954.445 RON.

Reclamanta a invocat nelegalitatea deciziei emise de pârâtă, arătând că nu s-a dovedit starea de insolvabilitate a debitorului principal și nu era îndeplinită această condiție esențială pentru atragerea răspunderii solidare. De asemenea, reclamanta a mai arătat că punerea în executare a deciziei de atragere a răspunderii solidare afectează atât patrimoniul său, cât și patrimoniul terților cu care se află în raporturi juridice, fiind iminentă producerea unui prejudiciu material, viitor și previzibil. Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal, a pronunțat sentința civilă nr. 358 din 26 iulie 2010, prin care a admis cererea și a dispus suspendarea executării deciziei nr. 1107 din 18 iunie 2010 emisă de pârâta D.G.F.P.

Timiș până la pronunțarea instanței de fond. Hotărând astfel, instanța de fond a reținut că sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării actului administrativ. În privința cazului bine justificat, definit în art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ, s-a constatat că reclamanta a invocat ca motive de nelegalitate, încălcarea de către pârâtă a dispozițiilor art. 43 raportat la art. 87 C. proc. fisc. și a dispozițiilor ordinului nr. 447/2007, care au constituit temeiul de drept al măsurii luate de pârâtă.

Instanța de fond a reținut ca fiind dovedită în cauză și cerința prejudiciului iminent, ca urmare a caracterului executoriu al actului de impunere fiscală, potrivit art. 141 și urm. C. proc. fisc. Față de cuantumul debitului fiscal, s-a apreciat că executarea actului contestat este de natură să pună în pericol activitatea reclamantei, prin blocarea plăților față de angajații săi, de sportivi sau alte persoane aflate în raporturi de colaborare. Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs pârâta D.G.F.P. Timiș, solicitând modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de suspendare a executării formulată de societatea reclamantă.

Recurenta a susținut că instanța de fond a constatat greșit îndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 pentru suspendarea executării unui act administrativ, cu atât mai mult cu cât intimata nu a dovedit înregistrarea contestației împotriva deciziei nr. 1107 din 18 iunie 2010 în procedura administrativă. Recurenta a învederat că și în ipoteza promovării contestației împotriva actului fiscal de impunere nu se poate reține existența în prezentul litigiu a unui caz bine justificat față de prezumția de legalitate de care beneficiază actul administrativ. De asemenea, recurenta a arătat că nu a fost îndeplinită cerința prevenirii producerii unei pagube iminente și că realizarea acesteia a fost greșit stabilită în raport de valoarea debitului, deși legea nu prevedea un asemenea criteriu.

Hotărârea instanței de fond a fost criticată și pentru aplicarea greșită a dispozițiilor art. 215 alin. (2) C. proc. fisc., cu motivarea că valoarea cauțiunii stabilită la nivelul de 1% din suma contestată este sub limita legală necesară pentru a garanta executarea obligației fiscale de către societatea intimată. Analizând actele și lucrările din dosar, în raport de recursul declarat și de motivul de recurs de ordine publică invocat din oficiu în baza art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul pentru următoarele considerente: Cererea de suspendare a executării formulată în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 are ca obiect decizia nr. 1107 din 18 iunie 2010 emisă de D.G.F.P.

Timiș pentru atragerea răspunderii solidare a intimatei-reclamante cu debitorul Clubul Sportiv F.C.U.P.T. în vederea recuperării creanțelor restante în sumă de 14.954.445 RON. Actul administrativ dedus judecății are ca obiect atragerea răspunderii solidare în conformitate cu prevederile art. 27-28 din O.G. nr. 92/2003, republicată, și nu se referă la taxe și impozite, contribuții, datorii vamale și accesorii ale acestora. Din acest motiv, se constată că, soluționând cererea de suspendare a executării, instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, cu încălcarea normelor de competență materială în litigiile de contencios administrativ și fiscal în raport de obiectul acțiunii și de competența funcțională a autorității administrative chemate în judecată.

Curtea de Apel Timișoara a considerat că a fost legal învestită în baza art. 10 din Legea nr. 554/2004, după criteriul valorii debitului fiscal, chiar dacă organul fiscal competent să stabilească răspunderea solidară cu debitorul declarat insolvabil este, potrivit art. 28 C. proc. fisc., D.G.F.P. Timiș, ca serviciu public deconcentrat. Instanța de fond a aplicat greșit normele legale privind competența materială după valoarea obiectului litigiului, care nu erau aplicabile în cauză, dat că decizia contestată de intimată se referă numai la atragerea răspunderii solidare, fără a se contesta existența sau cuantumul debitului fiscal pentru care a fost angajată această răspundere.

În cazul contestării altor acte administrativ fiscale decât cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale sau accesorii ale acestora, sunt aplicabile normele generale de competență materială care reglementează raporturile procesuale în orice litigiu de contencios administrativ și fiscal. Dreptul comun în această materie îl constituie art. 3 pct. 1 C. proc. civ. și art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, care prevăd competența de soluționare a litigiilor în raport de calitatea și competența funcțională a autorității chemată în judecată. Potrivit acestor dispoziții legale, competența de a se pronunța în primă instanță asupra legalității deciziei de atragere a răspunderii solidare cu debitorul declarat insolvabil, întocmită de organul fiscal teritorial, aparține Tribunalului.

De altfel, și în procedura prealabilă administrativă, reglementată de legea specială, competența organelor fiscale de a soluționa contestația este stabilită în principal în raport de obiectul actului administrativ fiscal, iar nu după criteriul valorii sumei contestate. Astfel, art. 179 alin. (2) C. proc. fisc., republicat, prevede că, în cazul contestării altor acte administrativ fiscale decât cele care au ca obiect impozite, taxe, contribuții, datorii sau debite accesorii ale acestora, calea administrativă de atac a contestației se soluționează de către organul fiscal emitent. De altfel, chiar în cuprinsul deciziei nr. 1107 din 18 iunie 2010 s-a indicat că, în conformitate cu prevederile art. 207 din O.G.

nr. 92/2003, republicată, se poate formula contestație în termen de 30 de zile de la comunicare la organul fiscal emitent și nu la Ministerul Finanțelor Publice, a cărei competență ierarhică ar fi fost determinată de cuantumul debitului fiscal. Pentru considerentele expuse, în baza dispozițiilor art. 304 pct. 3 C. proc. civ. și art. 312 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va admite prezentul recurs, va casa hotărârea atacată și va dispune trimiterea cauzei spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal. Față de soluția dată recursului prin admiterea excepției de ordine publică privind competența materială a instanței de fond, nu mai este necesară cercetarea motivelor de recurs invocate, urmând ca acestea să fie avute în vedere ca apărări de fond, cu ocazia rejudecării cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de D.G.F.P. Timiș împotriva sentinței civile nr. 358 din 26 iulie 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre competentă soluționare la Tribunalul Timiș, secția de contencios administrativ și fiscal. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2010.