ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2647/2018

Obiectul litigiului dedus judecății Prin cererea formulată la data de 08.09.2014, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală și a solicitat anularea Deciziei nr. 324/30.10.2013 emisă de Direcția Generală de Soluționare Contestații din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și obligarea pârâtei să soluționeze contestația administrativă formulată de societatea reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.05.2013 și a Raportului de inspecție fiscală din data de 29.05.2013.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 171/CA din 08 octombrie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvența, în contradictoriu cu pârâții Direcția Generală de Soluționare Contestații din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală, ca nefondată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 171/CA din 08 octombrie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L. solicitând casarea în tot a sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare. În susținerea cererii de recurs recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, și a dezvoltat critici referitoare la faptul că instanța de fond a apreciat în mod greșit asupra condițiilor legale în baza cărora Direcția Generală de Soluționare Contestații din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală putea pronunța o soluție de suspendare a soluționării contestației. De asemenea, s-a arătat că instanța de fond nu a interpretat în mod corect faptul că nu este îndeplinită condiția subsecventă prevăzută de art. 214 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, potrivit căreia soluția pronunțată într-un eventual proces penal trebuie să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă. Argumentele în susținerea acestui motiv de recurs vizează relațiile comerciale dintre furnizorul B. S.R.L. și A. S.R.L. care s-au desfășurat normal, chiar dacă în perioada 11.06.2009 - 14.09.2011 societatea furnizoare a fost declarată ca inactivă. Prin sentința civilă nr. 428/01.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2012 a fost anulată poziția nr. 19.847 din ordinul emis de ANAF, poziție la care figura ca societate inactivă S.C. B. S.R.L.. Această situație echivalează cu faptul că a dispărut temeiul ce a determinat autoritatea fiscală să aibă suspiciuni cu privire la modul de derulare a tranzacțiilor dintre reclamantă și furnizorul său, astfel încât se impune soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.05.2013 și a Raportului de inspecție fiscală din data de 29.05.2013. Faptul că S.C. B. S.R.L. a fost declarată societate inactivă a constituit un aspect de natură să prejudicieze societățile care au avut relații comerciale cu aceasta, deoarece au fost puse în situația de a nu-și putea deduce cheltuielile aferente operațiunilor comerciale derulate cu această societate - situație în care se află și reclamanta A. S.R.L. De asemenea, este prejudiciabil faptul că s-a dispus suspendarea soluționării contestației fiscale formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.05.2013 și a Raportului de inspecție fiscală din data de 29.05.2013, deși dosarul penal a început în anul 2012 având nr. x/1/2012, fără a fi soluționat până la data promovării recursului. Așadar, se impune soluționarea contestației formulate de reclamantă împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, deoarece sesizarea se întemeiază pe o situație de fapt și de drept care nu mai poate produce efecte și anume starea de inactivitate a furnizorului S.C. B. S.R.L. care a fost infirmată prin hotărâre judecătorească irevocabilă.

Procedura derulată în fața Înaltei Curți de Casație și Justiție În cauză s-a întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu al recursurilor la 14 ianuarie 2016. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 29 martie 2016, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ. Prin încheierea de ședință din data de 07 februarie 2017, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că recursul îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, l-a admis în principiu, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a acestora, în ședință publică, pentru data de 30 mai 2017.

Apărările formulate în cauză La data de 13.02.2015 intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., ca nefondat. S-a arătat că urmare a inspecției fiscale desfășurate la sediul societății reclamante, Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a înaintat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție -DNA- Serviciul Teritorial Constanța, cu adresa nr. x/12.06.2013, Raportul de inspecție fiscală din data de 29.05.2013 și Decizia de impunere nr. x/30.05.2013. În temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din Ordonanța Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicat, organul fiscal poate soluționa motivat, soluționarea contestației fiscale, dacă există indicii privind săvârșirea unei infracțiuni care are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce se va pronunța în cauză. În sprijinul acestui argument au fost invocate deciziile Curții Constituționale nr. 449/26.10.2004, nr. 72/28.05.2006 și nr. 95/2011, suspendarea soluționării contestației formulate de reclamantă având rolul evitării pronunțării unor soluții contradictorii. Pe de altă parte, în ceea ce privește fondul cauzei, realitatea tranzacțiilor comerciale nu a putut fi demonstrată de reclamantă, verificările încrucișate ducând la identificarea unor contribuabili inactivi, precum și la stabilirea unei situații de fapt din care rezultă că au fost deduse o serie de cheltuieli fără a avea documente justificative. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse. Criticile formulate în recurs se subsumează dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă. i) Analiza criticilor formulate de reclamantă Este întemeiată critica reclamantei că este prejudiciabilă suspendarea soluționării contestației fiscale formulate de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.05.2013 și a Raportului de inspecție fiscală din data de 29.05.2013, deși dosarul penal a început în anul 2012 având nr. x/1/2012, fără a fi soluționat până la data promovării recursului. Instanța de recurs, din oficiu, a solicitat, atât părților, cât și organelor de urmărire penală să comunice stadiul soluționării dosarului penal aflat pe rolul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța sau al altor unități de Parchet competente să soluționeze sesizările privind săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală. Reclamanta S.C. A. S.R.L., prin adresa depusă la dosarul cauzei la data de 21.05.2018 a arătat că nu are cunoștință de stadiul actual al sesizării penale formulate de către pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală. Pârâta ANAF prin adresa depusă la dosar la data 10.05.2018 a arătat că nu are niciun fel de informații cu privire la stadiul actual al soluționării contestației formulate de reclamantă împotriva Deciziei nr. 324/2013 emisă de Direcția Generală de Soluționare Contestații din cadrul ANAF. Prin adresa din 04.06.2018, Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța a arătat că dosarul nr. x/2013 se află în lucru la Serviciul de Investigare a Crimninalității Economice din cadrul Inspectoratului de Poliție al județului Constanța, efectându-se cercetări in rem sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 8 alin. (1) din legea nr. 241/2005. Înalta Curte constată că actul administrativ contestat de reclamantă, respectiv Decizia nr. 324/30.10.2013 emisă de Direcția Generală de Soluționare Contestații din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală prin care s-a dispus suspendarea soluționării contestației administrative împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.05.2013 și a Raportului de inspecție fiscală din data de 29.05.2013, a fost emis în anul 2013, iar actele de control vizează perioada 2008 - 2012, astfel încât la data soluționării recursului, în cursul anului 2018, faza administrativă prealabilă procesului nu era finalizată. Chiar dacă suspendarea soluționării contestației a avut ca temei existența unui dosar de cercetare penală, trebuie subliniat că până la momentul soluționării recursului nu s-a făcut dovada începerii urmăririi penale și nici a trimiterii în judecată pentru săvârșirea vreunei infracțiuni a vreunei persoane ce acționează în cadrul societății reclamante, astfel încât nu se justifică prelungirea soluționării procedurii contestației fiscale. Trebuie menționată și jurisprudența Curții Constituționale, respectiv Decizia nr. 449/2004, în cuprinsul căreia s-a reținut că, în ceea ce privește scopul suspendării contestației administrative - scopul suspendării îl constituie tocmai verificarea existenței sau inexistenței infracțiunii cu privire la care există "indicii" - însă, atâta timp cât suspendarea se prelungește pe o perioadă îndelungată de timp, cercetările penale nedepășind faza actelor premergătoare, este afectat dreptul reclamantei la un proces echitabil, încălcându-se termenul rezonabil de soluționare a contestației administrative. În acest sens, se poate face referire la jurisprudența Înaltei Curți, care a reținut aceleași considerente în deciziile nr. 1192 din 6 martie 2012, nr. 574 din 7 februarie 2014 și nr. 270 din 30 ianuarie 2018. În cauză, Înalta Curte reține că o perioadă de cinci ani constituie un interval de timp nerezonabil, fără o justificare adecvată materializată în cadrul procesului penal, ceea ce este de natură să afecteze drepturile reclamantei prin neclarificarea situației sale fiscale cu consecința afectării situației sale economice și financiare. Așa fiind, se impune ca organul fiscal să soluționeze contestația administrativă pentru a permite contestatorului să-și facă apărările în cauză și să combată constatările organelor fiscale, în concordanță cu dispozițiile Codului de procedură fiscală, cu art. 21 alin. (3) din Constituție și cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. Este întemeiată și critica referitoare la faptul că a dispărut temeiul ce a determinat autoritatea fiscală să aibă suspiciuni cu privire la modul de derulare a tranzacțiilor dintre reclamantă și furnizorul său S.C. B. S.R.L. Prin sentința civilă nr. 428/01.10.2012, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în dosarul nr. x/2012 a fost anulată poziția nr. 19.847 din ordinul emis de ANAF, poziție la care figura ca societate inactivă S.C. B. S.R.L., aspect care nu este contestat de pârâtă. Într-adevăr, declararea ca inactivă a societății menționate a constituit un aspect de natură să prejudicieze entitățile care au avut relații comerciale cu aceasta, deoarece au fost puse în situația de a nu-și putea deduce cheltuielile aferente operațiunilor comerciale derulate cu această societate - situație în care se află și reclamanta A. S.R.L. Urmează să fie înlăturate apărările formulate de pârâtă cu privire la realitatea tranzacțiilor efectuate de reclamantă sau a naturii deductibile a cheltuielilor efectuate în perioada supusă controlului, deoarece litigiul dedus judecății privește suspendarea soluționării contestației administrative, instanțele fiind obligate să aprecieze asupra legalității dispunerii acestei măsuri, nu și asupra altor susțineri care privesc aspecte de drept substanțial în materia dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată sau a stabilirii impozitului pe profit. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în dezacord cu instanța de fond, constată că Decizia nr. 324/30.10.2013 emisă de Direcția Generală de Soluționare Contestații din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală este lovită de nulitate, criticile din recurs apărând ca fiind fondate sub acest aspect. ii) Temeiul legal al soluției pronunțate de Înalta Curte Față de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8, coroborate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., coroborate cu art. 20 alin. (3) din legea nr. 554/2004, urmează să admită recursul declarat de recurenta-reclamantă, să caseze sentința recurată și, rejudecând cauza urmează să admită acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții ANAF - Direcția de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală. Urmează să anuleze Decizia nr. 324 din 30.10.2013 emisă de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor și să oblige pârâta să soluționeze contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x/30.05.2013 emisă de ANAF - Direcția Generală a Marilor Contribuabili.