ÎCCJ, Decizia nr. 185/2019

Prin Nota nr. x din 31 iulie 2019, Inspecția Judiciară a propus în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, suspendarea din funcție a procurorului A. din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, față de care, prin Rezoluția nr. 2539/A din 31 iulie 2019, s-a dispus începerea cercetării disciplinare sub aspectul comiterii abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua din Legea nr. 317/2004.

În motivarea notei menționate, se arată că, la 26 iulie 2019, a fost înregistrată la Inspecția judiciară sesizarea din oficiu a inspectorului-șef, ca urmare a apariției în mass-media a unor articole referitoare la modul în care a fost gestionată investigația penală în dosarul privind dispariția unei minore, în localitatea Caracal. Verificările prealabile au fost finalizate la 31 iulie 2019.

Inspecția Judiciară a expus situația de fapt în considerarea căreia s-a dispus începerea cercetării disciplinare, iar, în argumentarea propunerii de suspendare din funcție, a prezentat argumentele arătate în continuare.

Prin rezoluția de începere a cercetării disciplinare s-a reținut că, prin procedeul probatoriu la care a apelat în mod repetat (perchezițiile domiciliare), atât imediat după sesizarea parchetului, dar mai ales în noaptea de 25/26 iulie 2019, după localizarea telefonului înregistrat pe numele suspectului, procurorul A. a înfrânat și a temporizat activitățile organelor de poliție judiciară ce trebuiau a fi derulate și concentrate în vederea descoperirii minorei răpite și lipsite de libertate în mod ilegal. Deși primele decizii luate de procuror la declanșarea anchetei au fost potrivite și cu potențial în obținerea unor date utile anchetei, prin măsurile dispuse ulterior, cursul activităților operative a fost deviat de la scopul inițial, iar resursa umană a cărei activitate procurorul a coordonat-o a fost consumată pentru aducerea la îndeplinire a unor activități care nu erau necesare.

Conform art. 27 alin. (1) din Constituție, domiciliul și reședința sunt inviolabile. Însă, potrivit art. 27 alin. (2) lit. b) din Constituție, se poate deroga prin lege în situația în care pătrunderea în domiciliul unei persoane este necesară pentru înlăturarea unei primejdii privind viața, integritatea fizică sau bunurile unei persoane. Derogarea se referă la starea de necesitate în care ar fi acționat forțele de ordine, definită în art. 20 alin. (2) din C. pen., situație ce nu impunea ca pătrunderea în domiciliul suspectului să se realizeze în temeiul unui mandat de percheziție. Chiar acceptând preocuparea procurorului pentru asigurarea legitimității acțiunii prin obținerea mandatului de percheziție, rămânerea în așteptare în intervalul 2,39 - 6,00 a fost de natură să fragilizeze, în percepția unui observator rezonabil și neutru, rezultatul și eficiența intervenției.

Obiectul urmăririi penale îl constituia infracțiunea de lipsire de libertate, infracțiune continuă, prelungită în timp, care putea cunoaște ca moment al epuizării, încetarea stării de lipsire de libertate printr-o intervenție a forțelor polițienești, în acest caz. Procurorul nu deținea date și nici nu a fost sesizat, de altfel, cu o infracțiune contra vieții, astfel încât nu primau activitățile menite, conform procedurii penale, să conducă la descoperirea și strângerea probelor ori la conservarea urmelor săvârșirii infracțiunii. Prioritatea o constituia încetarea stării de lipsire de libertate a minorei, printr-o intervenție care se justifica din perspectiva normei constituționale și a normei de drept material ce constituie derogarea.

Se impune suspendarea din funcție a magistratului dată fiind evidenta lipsă a capacității de a lua decizii în situații critice, sub presiunea desfășurării unor evenimente cu potențial periculos pentru viața, integritatea fizică ori libertatea unor persoane. În lumina prevederilor art. 300 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., este irelevantă orice decizie ar fi luat organele de poliție după momentul înregistrării sesizării la unitatea de parchet. Conform textului de lege menționat, procurorul este cel care conduce și supraveghează activitatea organelor de cercetare penală, astfel încât acestea au obligația de a respecta întocmai dispozițiile date de procuror.

Aparte de modul în care a înțeles să conducă și să coordoneze activitatea organelor de poliție în perioada cuprinsă între momentul sesizării parchetului și momentul efectuării ultimei percheziții al cărei mandat a fost solicitat și obținut de procuror în condițiile descrise anterior, Inspecția Judiciară a apreciat că, prin conduita profesională, procurorul A. a pus în pericol și imaginea publică a procurorului, afectând încrederea justițiabililor în instituția Ministerului Public.

Pentru motivele arătate, Inspecția Judiciară a apreciat că procedura disciplinară declanșată, care pune în lumină deficiențe în activitatea procurorului, este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției.

Prin Hotărârea nr. 7P din 1 august 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2019, secția pentru procurori în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis solicitarea formulată de Inspecția Judiciară și, în temeiul art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004, a dispus suspendarea din funcția de procuror a domnului A. - procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Caracal, începând cu data de 1 august 2019 și până la soluționarea definitivă a procedurii disciplinare ce face obiectul lucrării nr. 19-3591 aflată pe rolul Inspecției Judiciare. În motivarea hotărârii pronunțate, au fost reținute considerentele arătate în continuare.

În această etapă a procedurii disciplinare, secția pentru procurori în materie disciplinară este abilitată să analizeze dacă motivul invocat de Inspecția Judiciară poate justifica o astfel de măsură, respectiv dacă procedura disciplinară care se desfășoară este de natură să aducă atingere gravă prestigiului justiției.

Având în vedere dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 și raportat la motivele invocate de Inspecția Judiciară, secția a analizat circumstanțele concrete ale procedurii disciplinare, în scopul stabilirii elementelor care au valența de a aduce atingere gravă prestigiului justiției și, pe cale de consecință, dacă se impune suspendarea din funcție a procurorului cercetat până la finalizarea procedurii disciplinare.

Standardele profesionale impuse magistraților exprimă capacitatea profesiei de a-și reflecta funcția în valori care împlinesc așteptările publicului, contrabalansând puterile conferite. Încrederea publicului în justiție este etalonul de măsură a încălcărilor privitoare la justiție, adevăr și libertate. Prestigiul justiției este ansamblul caracteristicilor esențiale atașate sistemului judiciar, în conformitate cu dispozițiile constituționale, legale și regulamentare în scopul de a asigura autoritatea, considerația, probitatea, integritatea și onoarea, ca așteptări a căror împlinire este pretinsă entităților și persoanelor care contribuie la înfăptuirea actului de justiție. Atingerea gravă adusă prestigiului justiției poate fi conturată de elemente ale procedurii disciplinare care au valența de a altera aceste caracteristici, prin care este asigurat prestigiul justiției.

Având în vedere aceste aspecte, se conturează elemente care au valența de a altera prestigiul justiției, iar derularea procedurii disciplinare este de natură a induce ideea unei funcționări anormale și incorecte a întregului sistem judiciar, cu consecința directă a alterării încrederii opiniei publice în competența, corectitudinea și probitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le așteaptă de la magistrații cărora le încredințează apărarea drepturilor lor, situație ce se circumscrie dispozițiilor prevăzute de art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004.

Mai mult, secția pentru procurori în materie disciplinară a reținut că faptele pentru care se derulează prezenta procedură disciplinară au fost intens mediatizate, creându-se o imagine nefavorabilă asupra întregului corp al procurorilor, încrederea cetățenilor în actul de justiție înfăptuit de aceștia fiind afectată.

Pârâtul A. a formulat o primă contestație împotriva hotărârii menționate la pct. II, transmisă prin poșta electronică și înregistrată la Înalta Curte de Casație și Justiție la 7 august 2019, în cuprinsul căreia precizează că nu i-a fost comunicată motivarea hotărârii atacate, urmând să dezvolte motivele contestației ulterior comunicării hotărârii.

În temeiul art. 52 alin. (1

Ulterior comunicării hotărârii atacate, contestatorul a dezvoltat motivele contestației, acestea fiind transmise prin poșta electronică la 19 august 2019, ora 19:43, și înregistrate la Înalta Curte de Casație și Justiție la 20 august 2019.

Contestatorul arată că, la 31 iulie 2019, ora 17:00, a primit citația pentru a participa, la 1 august 2019, ora 14:00, la sediul Consiliului Superior al Magistraturii ("CSM") din Municipiul București, la judecarea cererii formulate de Inspecția Judiciară privind suspendarea sa din funcție pe perioada procedurii disciplinare. Odată cu citația a primit și Nota Inspecției Judiciare prin care se propunea suspendarea din funcție. La 1 august 2019, ora 11:00, când se afla în drum spre București pentru a participa la ședința CSM, la sediul parchetului au fost comunicate rezoluția de începere a cercetării disciplinare și copia electronică a dosarului de cercetare disciplinară, care i-au fost înmânate la 2 august 2019, după pronunțarea hotărârii de suspendare din funcție.

În aceste condiții, contestatorul susține că cererea de suspendare din funcție a fost judecată fără ca el să aibă cunoștință de conținutul dosarului de cercetare disciplinară, fiind încălcate dispozițiile art. 150 C. proc. civ., aplicabile în temeiul art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, încălcare ce nu poate fi înlăturată decât prin constatarea nulității actului, respectiv a hotărârii de suspendare.

Susține contestatorul că, la termenul la care s-a judecat cererea de suspendare din funcție, nu a avut posibilitatea efectivă și timpul rezonabil pentru a lua cunoștință de conținutul dosarului de cercetare disciplinară, având 170 de pagini, astfel că, practic, pentru soluționarea cererii de suspendare, a avut cunoștință numai de nota Inspecției Judiciare pe care a primit-o cu mai puțin de 24 ore înainte de termenul de judecată.

Hotărârea atacă se rezumă la prezentarea susținerilor părților, a modului de desfășurare a ședinței, a dispozițiilor legale aplicabile și conține o motivare generală, fără evaluarea faptelor și indicarea elementelor care pot afecta prestigiul justiției, ceea ce echivalează cu lipsa motivării. Întrucât hotărârea este nemotivată, instanța de control nu poate efectua o analiză a considerentelor de fapt și de drept avute în vedere la adoptarea soluției, ceea ce contravine dreptului la un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Astfel, pentru o analiză echitabilă este necesar să se facă o analiză complexă a situației, iar motivarea deciziei de suspendare să fie bazată pe fapte relevate de un minim de probe care să contureze o încălcare a unei norme de drept material sau procesual și să nu fie o motivare cu caracter de generalitate.

Măsura suspendării din funcție nu este proporțională cu scopul legitim urmărit, întrucât, prin prelungirea până la soluționarea definitivă a procedurii disciplinare, poate fi mai aspră decât o eventuală sancțiune disciplinară, iar afectarea prestigiului justiției nu poate fi pusă în discuție ori de câte ori un caz este amplu mediatizat.

Motivul reținut în hotărârea atacată în sensul că derularea procedurii disciplinare este de natură să inducă ideea unei funcționări anormale și incorecte a întregului sistem judiciar nu poate fi primit, întrucât, dacă ar fi acceptat, ar însemna că orice cercetare disciplinară a unui magistrat ar fi de natură să creeze ideea unei funcționări anormale a sistemului de justiție. Or, tocmai derularea unei acțiuni disciplinare împotriva magistratului este de natură să constituie o garanție că activitatea acestuia este supusă unei analize critice prin prisma normelor de drept material și procedural incidente.

Susține contestatorul că singura acuză concretă ce i se aduce este aceea că mediatizarea intensă a cauzei a creat o emoție colectivă puternică și prin aceasta a fost afectată imaginea întregului corp al procurorilor, însă informațiile din mass-media au fost false și au fost de natură să producă o reacție negativă tocmai pe fondul unor neadevăruri și manipulări, fiind depășite limitele libertății de exprimare. Or, nu se poate dispune suspendarea din funcție a unui magistrat numai în considerarea informațiilor din mass-media, fără o minimă verificare a împrejurărilor relatate. Posibila atingere a prestigiului justiție s-a făcut prin propagarea unor știri false și alarmiste, iar Inspecția Judiciară a invocat articole de presă din perioada 27 - 29 iulie 2019, care conțin informații false și concluzii calomnioase în sensul că procurorul a stat la poarta locuinței respective și a interzis forțelor de ordine să intervină. Contestatorul precizează că ulterior s-a dovedit că nu a interzis lucrătorilor de poliție să intervină, că nu s-a aflat în fața casei respective în acea noapte, că nu s-au auzit țipete de ajutor din acea casă și că efectuarea percheziției începând cu ora 6:00 a fost o decizie corectă și foarte utilă cauzei prin ridicarea în condiții de legalitate a probelor. În actele și lucrările dosarului disciplinar nu există nicio probă din care să rezulte că procurorul a fost în acea noapte în fața locuinței suspectului și le-a interzis polițiștilor să intervină pentru a salva o persoană aflată în stare de necesitate.

Singura probă din dosarul disciplinar care se referă la modul în care a acționat procurorul cercetat este Raportul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție nr. 814/11-6/2019 din 29 iulie 2019, în care se constată că nu au fost constatate elemente ale infracțiunii flagrante, instituțiile implicate au stabilit de comun acord ca efectuarea percheziției să se realizeze cu respectarea art. 159 alin. (3) din C. proc. pen. începând cu ora 6:00, întrucât eventuala pătrundere înainte de această oră ar fi pus în discuție legalitatea probelor identificate, precum și măsura rămânerii la locul respectiv a trei echipaje de poliție care aveau dispoziția de a pătrunde în locație dacă identifică activități de orice natură.

Contestatorul expune detaliat situația de fapt ce formează obiectul procedurii disciplinare, arătând că: (i) procurorul nu are competența de a da dispoziții ori de a împiedica organele de poliție să efectueze operațiuni de căutare și salvare în cazul în care se reclamă dispariția unei persoane minore și există suspiciunea că aceasta este lipsită de libertate în mod ilegal; (ii) în cauză, organele de poliție nu și-au îndeplinit obligația de a anunța procurorul de la parchetul competent când sunt indicii că dispariția copilului este urmare a săvârșirii unei infracțiuni; (iii) deși poliția a luat act de fapta de lipsire de libertate la ora 11:05, prin apelarea serviciului 112, dosarul a fost înregistrat la parchet la ora 15:30, numai după ce prim-procurorul a chemat lucrătorii de poliție pentru înregistrarea dosarului; (iv) după înregistrarea și repartizarea dosarului, contestatorul expune derularea evenimentelor și a actelor de urmărire penală pe care le-a efectuat, argumentând că deciziile adoptate au fost luate în urma unei evaluări exacte a informațiilor culese de la fața locului sau desprinse din dosarul de urmărire penală și au fost de natură să conducă, în urma efectuării percheziției, la identificarea și ridicarea unor probe esențiale pentru clarificarea situației de fapt, probe care vor fi folosite în dosarul ce are ca obiect infracțiunea de omor; (v) în ipoteza în care s-ar fi făcut o evaluare incorectă, pripită sau emoțională a situației de fapt și s-ar fi intrat în locuință, cu sau fără mandat de percheziție, înainte de ora 6:00, urmările ar fi fost foarte grave pentru procesul penal, întrucât probele ridicate ar fi fost înlăturate ca fiind obținute nelegal prin nerespectarea dispozițiilor referitoare la intervalul orar. Sub acest ultim aspect, contestatorul invocă dispoziții legale, practică judiciară națională și hotărârea CEDO în cauza Gafgen împotriva Germaniei cu privire la posibilitatea înlăturării probelor obținute în mod nelegal în cadrul procesului penal.

Contestatorul expune argumente de fapt și de drept în combaterea abaterii disciplinare menționate în nota Inspecției Judiciare prin care s-a solicitat suspendarea sa din funcție, arătând, în esență, următoarele: (i) conform art. 27 alin. (1) și alin. (2) lit. b) din Constituție și art. 20 alin. (2) din C. pen., operațiunile de salvare a victimelor nu sunt în atribuțiile procurorului, ci în atribuțiile organelor de poliție; (ii) se face confuzie între atribuțiile organelor de urmărire penală și cele ale organelor de poliție; (iii) față de dispozițiile art. 27 alin. (2) lit. b) și art. 27 alin. (4) din Constituție, art. 26 alin. (1) pct. 1 și art. 31 alin. (1) din Legea nr. 218/2002 și art. 97 alin. (1), art. 157 alin. (1), art. 158, art. 159 alin. (3) și ar. 293 din C. proc. pen., existența unui mandat de percheziție nu înlătură obligațiile organelor de poliție să intervină pentru salvarea vieții sau pentru protejarea altor drepturi fundamentale ale unei persoane dacă se constată că aceasta este în stare de necesitate sau de legitimă apărare, iar dispozițiile menționate nu instituie nicio obligație în sarcina procurorului pentru salvarea victimelor; (iv) în speță, nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterii prevăzute de art. 99 lit. t) teza a doua în raport cu art. 99

Intimata Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea contestației, ca nefondată, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii atacate.

În limitele cadrului legal reglementat de art. 52 din Legea nr. 317/2044, analizând contestația formulată de procurorul A., Înalta Curte constată că este nefondată, pentru considerentele arătate în continuare.

Cu privire la criticile formulate în susținerea nulității hotărârii, Înalta Curte constată că nu pot fi primite motivele din cuprinsul contestației. Chiar contestatorul precizează expres faptul că, pentru termenul din 1 august 2019, a primit și a avut cunoștință de Nota Inspecției Judiciare nr. 19-3591 din 31 iulie 2019 prin care se propunea suspendarea sa din funcție până la finalizarea definitivă a procedurii disciplinare. Astfel fiind, contestatorului i-a fost comunicat actul de sesizare a instanței disciplinare care se judeca la termenul din 1 august 2019, motiv pentru care nu se poate susține că partea nu a avut cunoștință de obiectul sesizării. Pe de altă parte, este de necontestat că obiectul sesizării îl constituie propunerea de suspendare din funcție, iar nu analiza în fond a acțiunii disciplinare, pentru a fi avute în vedere susținerile referitoare la comunicarea ulterioară a dosarului de cercetare disciplinară. În ceea ce privește durata de timp pe care contestatorul a avut-o la dispoziție, este de observat că nota Inspecției Judiciare este datată 31 iulie 2019, a fost înregistrată pe rolul Consiliului Superior al Magistraturii și a fost comunicată contestatorului la aceeași dată, astfel că atât contestatorul, cât și instanța disciplinară au avut la dispoziție același interval de timp pentru cunoașterea obiectului învestirii. Totodată, potrivit celor consemnate în practicaua hotărârii atacate, instanța disciplinară a încuviințat cererea pârâtului și i-a pus la dispoziție dosarul în vederea studierii, suspendând judecata cauzei, iar, ulterior reluării ședinței, pârâtul nu a invocat necunoașterea lucrărilor dosarului, nu a solicitat amânarea pentru un asemenea motiv, a pus concluzii pe fondul cererii și a răspuns întrebărilor instanței disciplinare, atât personal, cât și prin avocat, consemnate în cuprinsul a circa 20 de pagini, ceea ce nu demonstrează necunoașterea obiectului învestirii ori circumstanțelor cauzei.

Măsura dispusă prin hotărârea atacată a fost propusă de Inspecția Judiciară în temeiul art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004, conform cărora:

Cu referire la ipoteza pentru care a fost dispusă în speță măsura de suspendare din funcție, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (pct. 29 și 30 din Decizia nr. 270 din 23 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017; pct. 34 din Decizia nr. 271 din 23 octombrie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017), s-au reținut următoarele: (i) Prestigiul justiției este necesar a fi privit ca ansamblul caracteristicilor esențiale atașate sistemului judiciar în conformitate cu dispozițiile constituționale, legale și regulamentare în scopul de a asigura, spre exemplu, autoritatea, considerația, probitatea, integritatea și onoarea, ca așteptări a căror împlinire este pretinsă entităților și persoanelor care contribuie la înfăptuirea actului de justiție. Astfel, în sensul dispozițiilor menționate din Legea nr. 317/2004, atingerea gravă adusă prestigiului justiției poate fi conturată de elemente ale procedurii disciplinare care au valența de a altera caracteristicile menționate prin care este asigurat prestigiul justiției. (ii) În cadrul examinării realizate din perspectiva art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004, sunt analizate circumstanțele concrete specifice fiecărei proceduri disciplinare în scopul decelării acelor elemente care au valența de a aduce atingere gravă prestigiului justiției. (iii) În această procedură, se realizează o examinare sumară, prima facie, a elementelor procedurii disciplinare pentru a se verifica dacă este asigurată protejarea interesului public de înfăptuire a justiției, preeminent intereselor de drept privat a căror satisfacere este urmărită de magistratul vizat în cadrul procedurii.

În speță, în mod corect a reținut instanța de disciplină că atingerea gravă adusă prestigiului justiției derivă din faptul că circumstanțele concrete ale procedurii disciplinare induc, în mod indirect, o percepție contrară caracteristicilor definitorii menționate la pct. 33, în sensul funcționării anormale și incorecte a sistemului judiciar, cu consecința directă a alterării încrederii opiniei publice în competența, corectitudinea și probitatea pe care, în mod legitim, orice persoană le așteaptă de la magistrați.

Având în vedere caracterul sumar, prima facie, al analizei efectuate în procedura reglementată de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, nici instanța disciplinară și nici Înalta Curte, în cadrul contestației, nu au competența de a se pronunța cu privire la situația de fapt ori la întrunirea elementelor constitutive ale abaterilor disciplinare imputate magistratului. Astfel, în cadrul actualei proceduri nu pot forma obiectul analizei apărările formulate de contestator cu referire la: (i) lămurirea situației de fapt ce formează obiectul cercetării disciplinare; (ii) dacă infracțiunea ce forma obiectul dosarului repartizat procurorului era sau nu o infracțiune flagrantă ori dacă exista o stare de necesitate; (iii) modul de îndeplinire a atribuțiilor specifice organelor de poliție și procurorului pentru clarificarea unei eventuale răspunderi a instituțiilor și persoanelor implicate în desfășurarea evenimentelor; (iv) legalitatea, temeinicia ori oportunitatea măsurilor dispuse și a actelor întocmite de procuror în cauza penală; (v) elementele constitutive ale abaterii disciplinare imputate.

În mod corect argumentează contestatorul faptul că procedura disciplinară, prin ea însăși, nu este de natură a aduce atingere prestigiului justiției, rolul ei fiind, dimpotrivă, acela de a sancționa conduitele neconforme tocmai în scopul de a contribui la asigurarea prestigiului justiției. Însă, contrar susținerilor contestatorului, instanța disciplinară a dispus măsura prin prisma particularităților procedurii disciplinare, iar nu ca efect automat al existenței acestei proceduri.

În acord cu instanța disciplinară, Înalta Curte reține că atingerea gravă adusă prestigiului justiției derivă din următoarele particularități decelate din analiza sumară a elementelor procedurii disciplinare în derulare: (i) existența unui complex de împrejurări de fapt care au condus la lipsirea de libertate și pierderea vieții unei persoane minore; (ii) la nivel național a existat un major interes public, pe o perioadă îndelungată de timp, pentru dezbaterea cauzelor și împrejurărilor în care au fost săvârșite infracțiunile menționate; (iii) Inspecția Judiciară a declanșat o procedură disciplinară împotriva procurorului căruia i-a fost repartizată cauza penală sub aspectul săvârșirii unei abateri disciplinare grave (exercitarea funcției cu gravă neglijență).

Din coroborarea aspectelor prezentate rezultă că există elemente care, cel puțin prima facie, au capacitatea de a crea aparența că unul dintre aspectele aflate în relație cu cercetarea infracțiunii de lipsire de libertate și a împrejurărilor care au avut ca urmare decesul unei minore rezidă într-o suspiciune de gravă neglijență în activitatea procurorului de caz, suspiciune ce formează obiectul unei proceduri disciplinare în desfășurare.

Or, legătura existentă între evenimentele reprobabile și suspiciunea unei grave neglijențe a procurorului de caz are valența de a genera, la nivel aparent, o breșă în prestigiul justiției în componenta sa referitoare la capacitatea sistemului de a asigura în mod real protecția drepturilor fundamentale la viață, libertate și siguranță.

Astfel, până la soluționarea definitivă a procedurii disciplinare derulate împotriva procurorului asupra căruia planează în mod oficial, ca urmare a exercitării acțiunii disciplinare, suspiciunea de săvârșire a unei abateri disciplinare în legătură cu împrejurări de fapt cu consecințe de o asemenea gravitate, asigurarea prestigiului justiției poate fi prezervată printr-o măsură provizorie având capacitatea de a exprima tendința manifestă a sistemului de a evita orice potențial risc de știrbire a autorității justiției ori de diminuare a încrederii publicului în îndeplinirea rolului ce revine sistemului pentru apărarea drepturilor fundamentale ale cetățenilor prin exercitarea de către procurori a atribuțiilor în lipsa oricărei suspiciuni de gravă neglijență.

În condițiile în care, în sensul celor expuse anterior, instanța de disciplină a expus în considerentele hotărârii motivele pentru care a considerat a fi întemeiată măsura de suspendare din funcție până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, sunt lipsite de suport criticile contestatorului referitoare la nemotivarea hotărârii.

Raportat la susținerile contestatorului, este adevărat că există riscul ca măsura suspendării din funcție, prin prelungirea până la soluționarea definitivă a procedurii disciplinare, să devină mai aspră decât eventuala sancțiune disciplinară ce ar putea fi aplicată. Acest aspect a fost sesizat și de Curtea Constituțională în cadrul unui control de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 52 din Legea nr. 317/2004, ocazie cu care s-a reținut că "[...] recunoașterea accesului liber la justiție și în privința hotărârilor prin care se dispun măsuri provizorii privind exercitarea funcției de judecător sau procuror se impune cu atât mai mult cu cât măsurile provizorii luate în cursul procedurii disciplinare pot avea o întindere temporală deosebită - până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare, ceea ce înseamnă că aceasta poate dura până la soluționarea căii de atac formulate împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii de sancționare disciplinară a judecătorului sau procurorului. Astfel, măsura provizorie, din punctul de vedere al întinderii sale în timp, ar putea fi mai aspră decât însăși sancțiunea disciplinară aplicată [desigur, cu excepția celei de excludere din magistratură]. De asemenea, nu trebuie neglijate nici consecințele negative ale unei asemenea măsuri provizorii care se repercutează, în mod direct, asupra vieții profesionale și personale a judecătorului sau procurorului, prin prisma faptului că acesta este pus atât în imposibilitatea de a-și exercita funcția, respectiv de a înfăptui justiția sau de a apăra interesele generale ale societății, ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor, după caz, cât și în situația de a nu-și primi indemnizația pe perioada suspendării provizorii, indiferent de soluția de sancționare pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii sau de instanța judecătorească, după caz, asupra fondului acțiunii disciplinare. În consecință, recunoașterea, pe cale de interpretare, a dreptului de a contesta hotărârea prin care s-a luat măsura suspendării provizorii din funcție abia odată cu fondul nu reprezintă un remediu judiciar care să corespundă exigențelor art. 21, art. 133 alin. (7) și art. 134 alin. (2) și (3) din Constituție". În raport cu aceste constatări, instanța de contencios constituțional a concluzionat în sensul că "dispozițiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 [...] sunt constituționale numai în măsura în care permit atacarea separată a hotărârii prin care se dispune suspendarea din funcție a magistratului, până la soluționarea definitivă a acțiunii disciplinare".

Cu toate acestea, în actualul cadru procesual, instanța nu este învestită să aprecieze cu privire la ipoteza în care măsura provizorie, prin întinderea în timp, ar fi mai severă decât sancțiunea principală aplicată.

Totodată, raportat la criticile contestatorului, se reține că obiectul învestirii instanței nu vizează veridicitatea informațiilor vehiculate în mass-media ori respectarea limitelor libertății de exprimare, iar, așa cum rezultă atât din hotărârea secției pentru procurori în materie disciplinară, cât și din considerentele prezentei hotărâri, măsura dispusă în temeiul art. 52 din Legea nr. 317/2004 nu este fundamentată pe informațiile ori opiniile exprimate în media. Sub acest aspect, în ambele hotărârii se reține numai faptul mediatizării intense a cazului, ca realitate de care nu se poate face abstracție, însă nicidecum ca element incriminatoriu ori imputat magistratului cercetat.

Pentru toate considerentele arătate, Completul de 5 judecători constată că hotărârea pronunțată de secția pentru procurori este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare a acesteia, astfel că, în temeiul art. 52 alin. (1

În condițiile în care art. 52 alin. (1