ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 338/2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia nr. 866 din 20 februarie 2019, a respins recursurile declarate de reclamantele A. și S.C. B. S.R.L. împotriva Sentinței civile nr. 115 din 20 aprilie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015, ca nefondate.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Motivele invocate pentru adoptarea H.G. nr. 1012/2014, contestată, nu pot fi considerate drept nerezonabile sau disproporționate, stabilindu-se reguli care urmăresc realizarea liberei circulații a articolelor pirotehnice și protecția, la un nivel superior, a sănătății umane și siguranței publice, precum și siguranța consumatorilor, avându-se în vedere aspectele legate de protecția mediului și cerințele esențiale de securitate pe care aceste produse trebuie să le îndeplinească la introducerea lor pe piață.

Astfel, H.G. nr. 1102/2014 a preluat toate prevederile obligatorii din Directiva 2013/29/UE, păstrând, din motive de ordine și siguranță publică, restricția de deținere și folosire a materialelor pirotehnice din categoriile F2 și F3, impusă de legislația națională încă din 2006.

Aceste rațiuni legate de asigurarea ordinii, securității, sănătății și siguranței publice prevalează argumentelor de natură economică invocate de către recurente, prin importanța valorilor sociale vizate, reducându-se numărul de accidente, răniri, incendieri.

Prin urmare, reclamantele, în calitatea lor de persoane juridice de drept privat, nu pot formula o acțiune în anularea unui act administrativ pornind de la premisa lezării unui interes legitim public decât dacă și sub condiția în care probează că vătămarea interesului legitim public exhibat decurge logic din încălcarea dreptului subiectiv sau interesului legitim privat (art. 8 alin. (1

1

) din Legea nr. 554/2004 și considerentele Deciziei nr. 66/2009 a Curții Constituționale).

De asemenea, legislația mai permisivă a altor state nu poate constitui motiv de anulare a actului administrativ contestat, Directiva transpusă prin aceasta permițând ea însăși derogări justificate de interese superioare.

Totodată, instanța de recurs a reținut că nu se poate invoca o încălcare a dispozițiilor art. 135 din Constituție, întrucât actul contestat se aplică nediscriminatoriu tuturor operatorilor economici al căror obiect de activitate intră sub incidența H.G. nr. 1102/2014, pe de-o parte, iar, pe de altă parte, așa cum judicios reține și instanța de fond, libertatea comerțului poate fi exercitată doar în contextul protejării altor valori sociale, de natura celor menționate anterior.

De asemenea, s-a apreciat că nu pot fi primite argumentele reclamantelor potrivit cărora O.G. nr. 8/2012, de modificare a O.G. nr. 20/2010 nu ar putea constitui temei pentru emiterea unei hotărâri de guvern de transpunere în dreptul intern a Directivei 2013/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013.

Instanța de recurs a considerat că nu se poate reține că H.G. nr. 1102/2014 nu ar fi fost emisă pentru organizarea executării unei legi, atâta timp cât aceasta a fost elaborată tocmai în baza O.G. nr. 20/2010, astfel cum a fost modificată prin O.G. nr. 8/2012 (art. II), act normativ care are forța juridică a legii, fiind adoptat în baza unei legi de abilitare emise de Parlamentul României (Legea nr. 138/2010 privind abilitarea Guvernului de a emite ordonanțe).

Astfel, nu se poate considera nici că adoptarea H.G. nr. 1102/2014 ar contraveni cerințelor art. 47 din Directiva 2013/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013 care instituie obligația statelor membre de a transpune dispozițiile sale în dreptul intern "printr-un act normativ cu putere de lege".

Cu privire la modificările ce se pretinde că au fost aduse Directivei prin dispozițiile H.G. nr. 1102/2014, s-a reținut că aceasta din urmă constituie un act normativ de drept intern, astfel încât nu ar putea fi interpretată în sensul modificării unui act din legislația UE iar pe de altă parte, este menită să transpună în dreptul intern Directiva 2013/29/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 iunie 2013.

Referitor la diferențele de reglementare dintre Hotărârea de Guvern și Directivă, aceasta din urmă lasă o marjă de apreciere statelor membre, permițând, așa cum s-a menționat anterior, derogări justificate prin prisma unor interese superioare.

Concluzionând, instanța de recurs a apreciat că nu poate fi vorba despre o discriminare între resortisanții statelor membre, de o lipsă de completivitate a operatorilor din Statul Român în comparație cu resortisanții statelor membre vecine, de restricții cantitative ori măsuri cu efect echivalent, studiul jurisprudenței în materie arătând că luarea în considerare a accesului la piață nu privește doar reglementările relative modalităților de vânzare.

În cauză, A. a formulat, în temeiul art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, cerere de revizuire împotriva Deciziei nr. 866/20.02.2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2015.

Cu privire la admisibilitatea cererii, se arată că aceasta se întemeiază pe principiul aplicării cu prioritate a normelor de drept european, precum și pe jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, ce nu au fost avute în vedere de instanța care a pronunțat decizia în calea de atac a recursului.

Astfel, revizuenta susține că instanța de recurs nu a avut în vedere faptul că H.G. nr. 1102/2014 încalcă libera circulație a mărfurilor, garantată prin eliminarea taxelor vamale și restricțiilor cantitative, precum și prin interzicerea măsurilor care au un efect echivalent, instituită prin art. 26 și 28 - 37 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

Revizuenta indică Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza Dassonville, conform căreia toate normele comerciale dispuse de către statele membre care pot să împiedice, direct sau indirect, în mod real sau potențial, comerțul intracomunitar trebuie să fie considerate ca măsuri ce au un efect echivalent celui al restricțiilor cantitative.

Această jurisprudență a fost dezvoltată în cauza Cassis de Dijon, care stabilește principiul potrivit căruia orice produs fabricat și comercializat legal într-un stat membru, în conformitate cu normele echitabile și tradiționale ale acestuia și cu procesele de fabricație existente în țara respectivă, trebuie să fie autorizat pe piața oricărui alt stat membru.

Se invocă și faptul că instanța de control judiciar nu a avut în vedere că H.G. nr. 1102/2014 încalcă dispozițiile Directivei nr. 2013/29/UE, întrucât Guvernul României avea obligația imperativă să transpună această directivă conform exigențelor art. 47 alin. (1) din cuprinsul acesteia, printr-un act normativ cu putere de lege și acte administrative necesare pentru transpunerea directivei în legislația internă.

Statul Român nu a adoptat nicio lege sau ordonanță care să transpună directiva, iar hotărârile de Guvern se emit pentru organizarea executării legii, prin urmare, H.G. nr. 1102/2014 nu putea să fie adoptată în temeiul art. II din O.G. nr. 8/2012 pentru modificarea O.G. nr. 20/2010 privind stabilirea unor măsuri pentru aplicarea unitară a legislației Uniunii Europene, care armonizează condițiile de comercializare a produselor.

Revizuenta invocă și faptul că instanța de control judiciar nu a avut în vedere dispozițiile legale incidente, respectiv art. 4 alin. (1) sau art. 4 alin. (2) din Directiva 2013/29 și art. 30 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene.

În speță, s-a pus în discuție noțiunea de "regula rațiunii", instituită de art. 30 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, ce nu a fost avută în vedere de instanța ce a soluționat calea de atac a recursului.

Regula rațiunii încearcă atenuarea efectului principiului de bază stabilit în practică, prin care măsurile susceptibile să împiedice direct sau indirect, real sau potențial, comerțul internațional sunt considerate măsuri având un efect echivalent.

Aceste reguli trebuie să fie însă proporționale cu scopul avut în vedere, așa încât dacă un stat membru poate să opteze între diferite măsuri spre a realiza aceleași obiective, el trebuie să aleagă mijloacele care restrâng cel mai puțin libera circulație a mărfurilor în comunitate.

Revizuenta consideră că instanța de recurs nu a avut în vedere, la soluționarea cauzei, incidența disp. art. 114 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene, conform cărora, după adoptarea unei măsuri de armonizare de către Parlamentul European și Consiliu, de către Consiliu sau Comisie, un stat membru consideră necesară menținerea dispozițiilor de drept intern justificate de cerințele importante prevăzute la art. 36 sau referitoare la protecția mediului ambient ori a mediului de lucru, acesta adresează Comisiei o notificare, indicând motivele menținerii acestor dispoziții.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra cererii de revizuire întemeiată pe disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată

Potrivit disp. art. 21 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, constituie motiv de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată.

Înalta Curte, instanță competentă să soluționeze cererea de revizuire, urmează să respingă cererea ca inadmisibilă, pentru următoarele considerente:

Prin Decizia nr. 866/20.02.2019 a cărei revizuire s-a cerut, s-au respins ca nefondate recursurile declarate în cauză, iar în motivarea hotărârii au fost analizate și dezlegate chestiunile ce au făcut obiectul criticilor de nelegalitate referitoare la transpunerea Directivei nr. 2013/29/UE prin H.G. nr. 1102/2014, care a preluat toate prevederile obligatorii ale directivei europene, păstrând, din motive de ordine și siguranță publică, restricția de deținere și folosire a materialelor pirotehnice din categoria F2 și F3, impusă de legislația națională încă din anul 2006.

Instanța de recurs a apreciat că limitarea este compatibilă cu exigențele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar susținerea recurentelor conform căreia, O.G. nr. 8/2010 nu ar putea constitui temei pentru emiterea unei hotărâri de guvern, de transpunere în dreptul intern a Directivei 2013/29/UE a fost găsită nefondată, printr-o amplă argumentare.

De asemenea, instanța de recurs a analizat criticile legate de încălcarea disp. art. 47 din Directiva 2013/29/UE și art. 288 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene sau de faptul că actul național de transpunere a adus modificări dispozițiilor directivei, constatând că actul european a lăsat statelor membre o marjă largă de apreciere.

Cu aceeași ocazie, în motivarea deciziei pronunțate în recurs, s-a argumentat neincidența unor restricții constitutive ori a unor măsuri cu efect echivalent, desprinsă din studiul jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie.

Înalta Curte constată că, prin cererea întemeiată pe disp. art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată au fost invocate aceleași chestiuni care au fost deja dezlegate de instanța de recurs.

Din această perspectivă, revizuirea apare ca fiind inadmisibilă deoarece dreptul Uniunii și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene au fost invocate în fața instanței care a pronunțat hotărârea în calea de atac a recursului și a cărei revizuire se cere, iar această instanță le-a analizat, astfel că se opune autoritatea de lucru judecat, similar cu principiile echivalenței și securității juridice din dreptul european.

Revizuenta solicită, în realitate, efectuarea unui control judiciar, prin formularea unui recurs la recurs, ceea ce este inadmisibil.

În același sens, Înalta Curte, prin Completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de Drept a statuat și prin Decizia nr. 45/12.12.2016, publicată în M. Of. nr. 386/23.05.2017, decizia fiind obligatorie, în conformitate cu disp. art. 521 alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire, formulată de A. și de S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 866 din 20 februarie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, pronunțate în Dosarul nr. x/2015, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 ianuarie 2020.

Procesat de GGC - NN