ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1404/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 23 decembrie 2015, reclamanta SC "A." SRL,în contradictoriu cu pârâtele Direcția F. Iași, Administrația G. Suceava și Administrația H. Iași, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării Deciziilor de impunere nr. x din 7 iulie 2014, a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014, precum și a Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015 prin care a fost soluționată contestația administrativă, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Reclamanta a solicitat anularea în totalitate a Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015 prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Deciziei de impunere x din 7 iulie 2014 emisă în baza Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014, a Deciziei de impunere x din 7 iulie 2014 emisă de către Administrația G. Suceava - Activitatea de Inspecție Fiscală și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere x din 7 iulie 2014 și în consecință, să se dispună obligarea pârâtelor la soluționarea contestației/plângerii prealabile împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală în termen de cel mult 15 zile de la data pronunțării sentinței de soluționare a cauzei și să se constate dreptul de deducere al reclamantei pentru suma totală de 210.723 RON reprezentând TVA aferentă facturilor emise de către SC "B." SRL pentru care organul fiscal nu a recunoscut dreptul de deducere, precum și rambursarea către reclamantă a sumei de 210.723 RON reprezentând TVA aferent facturilor emise către SC "B." SRL, la care se adaugă dobânda fiscală calculată conform art. 124 C. proc. fisc. de la data de 11 iunie 2013 și până la data stingerii debitului principal prin oricare dintre modalitățile prevăzute de lege.

Prin Sentința nr. 407 din 10 martie 2016, Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, - a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Suceava invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a acțiunii formulata de reclamanta SC "A." SRL- prin administrator C., în contradictoriu cu pârâtele Direcția F. Iași, Administrația G. Suceava și Administrația H. Iași, în favoarea Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că, potrivit art. 248 alin. (1) C. proc. civ., instanța s-a pronunțat mai întâi asupra excepțiilor de procedură precum și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a cauzei.

Prin Încheierea de ședință din 4 iunie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare formulată de SC A. SRL prin administrator C., în contradictoriu cu pârâții Direcția F. Iași, Administrația H. Iași și Administrația G. Suceava.

Împotriva Încheierii de ședință din 4 iunie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs SC A. SRL prin administrator C., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, admiterea cererii de suspendare.

Recurenta a susținut că hotărârea pronunțată de către instanța de fond este netemeinică și a fost luată cu încălcarea art. 14 din Legea 554/2004.

Astfel, prima instanță a considerat în mod neîntemeiat faptul că motivele de nelegalitate invocate necesită suplimentarea probatoriului sau o analiză complexă a situației de fapt.

Or, aceasta a desconsiderat fără temei susținerile societății conform cărora măsura provizorie solicitată este pe deplin justificată de existența în cauză a unor cazuri bine justificate ca împrejurări legate de starea de fapt și de drept care sunt de natură a crea o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Ca urmare, atât prima instanță cât și organul fiscal au concluzionat, în mod eronat, că se impune suspendarea soluționării contestației administrative formulate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014 și a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014 până la soluționarea Dosarului penal nr. x/2012 aflat pe rolul D.I.I.C.O.T. - Serviciul teritorial Suceava, având în vedere faptul că nici societatea reclamantă și nici activitatea societății nu face obiectul cercetărilor în acest dosar penal.

Mai mult decât atât, la pronunțarea hotărârii din data de 24 iunie 2016, instanța ar fi trebuit să constate că nu sunt întrunite condițiile impuse de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. pentru a putea fi dispusă suspendarea soluționării contestației administrative formulate, în condițiile în care organul fiscal menționează în mod expres faptul că nu a formulat sesizare penală împotriva subscrisei, iar soluția ce va fi dată în Dosarul penal nr. x/2012 nu are o înrâurire hotărâtoare cu privire la soluția ce urmează a fi dată contestației administrative, având în vedere că dosarul penal menționat nu privește activitatea desfășurată de către subscrisa.

De asemenea, instanța ar fi trebuit să constate că un alt motiv pe care se sprijină decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală este acela că subscrisa am derulat relații comerciale cu SC D. SRL și SC E. SRL, societăți care sunt cercetate de către D.I.I.C.O.T., ceea ce a făcut ca organul fiscal, în mod neîntemeiat și nefondat, să presupună (arogându-și atribuții ale organelor de cercetare penală) că subscrisa am fi avut cunoștință despre activitățile ilegale desfășurate de aceste societăți.

Or, societatea nu a fost niciodată suspectată sau cercetată de către D.I.I.C.O.T., având justificare pentru toate activitățile și lucrările efectuate în vederea realizării celor două proiecte (înființare fermă zootehnică și înființare pensiune agroturistică).

Organul fiscal și-a motivat decizia prin aceea că SC B. SRL a fost declarat inactiv, fără însă a ține cont de faptul că declararea acestuia ca inactiv a intervenit ulterior emiterii facturilor și prestării serviciilor de către acesta, aspect care reiese din chiar extrasul de pe portalul Ministerului Finanțelor.

Nici susținerea potrivit căreia societatea nu ar fi deținut documente justificative care să ateste prestarea efectivă a serviciilor și livrarea mărfurilor nu poate fi primită, având în vedere faptul că reclamanta este beneficiara a două proiecte cu finanțare europeană, care impun justificarea efectuării lucrărilor și achiziționarea bunurilor pentru aprobarea cererilor de plată.

În condițiile în care emiterea actelor a căror suspendare în executare o solicităm (Decizia nr. x din 7 septembrie 2015, Decizia de impunere nr. x din 7 iulie 2014 și Raportul de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014) a avut la bază interpretări subiective și aleatorii ale organului fiscal și nu dispoziții legale, recurenta susține că împrejurările reiterate reprezintă fapte de natură a crea o îndoială asupra legalității actelor administrative a căror suspendare în executare o solicită, fapte pe care prima instanță în mod greșit a omis să le rețină.

De asemenea, recurenta a susținut că prima instanță a reținut în mod netemeinic lipsa dovedirii condiției privind paguba eminentă cu nesocotirea înscrisurilor existente la dosarul cauzei

Prin Hotărârea pronunțată la data de 24 iunie 2016, instanța a efectuat o analiză superficială a probelor administrate, fără a ține cont de faptul că societatea a dovedit susținerile cu privire la paguba iminentă care îi este creată prin punerea în executare a actelor administrative nelegale din cauză.

Prima instanță nu a ținut cont de situația societății care este una deosebit de delicată, care ar avea de suferit iremediabil în cazul unei executări silite pentru o sumă atât de considerabilă. Mai mult decât atât, situația de criză financiară, cât și lipsa acută de lichidități fac ca o măsură de executare silită a societății să blocheze activitatea pe care o desfășoară.

De asemenea, punerea în aplicare a măsurilor de executare silită asupra conturilor societății pentru sume nedatorate ar putea conduce la blocaj financiar, ceea ce ar duce firma în imposibilitatea de a achita celelalte datorii. Blocarea situației financiare a societății precum și o eventuală intrare în incapacitate de plată ar putea conduce la formularea unor cereri din partea creditorilor de declanșare a procedurii de faliment.

Executarea silită afectează echilibrul financiar al societății, respectiv raportul dintre situația încasărilor și plăților curente și impune obținerea unor mijloace bănești de care societatea în prezent nu dispune.

Instanța de fond a respins în mod neîntemeiat susținerea potrivit căreia suspendarea executării măsurilor dispuse reprezintă o măsură legală care solicităm să fie dispusă în raport cu prevederile legale pe care cererea este întemeiată atâta vreme cât situația financiară a societății reprezintă un caz bine justificat în sensul prevăzut de lege iar executarea și continuarea formelor de executare dispuse reprezintă o pagubă iminentă ce ar fi suferită de către societate.

În opinia recurentei, motivarea Încheierii din data de 24 iunie 2016 este simplistă în derizoriu și fără luarea în considerare a apărărilor invocate de către reclamantă.

Astfel, prima instanță a motivat respingerea cererii de suspendare a executării actelor administrativ-fiscale în două fraze care nu au nicio legătura cu apărările invocate de către reclamantă și cu înscrisurile existente la dosar.

Prin hotărârea pronunțată, instanța a refuzat în mod nelegal să facă aplicarea dispozițiilor legale incidente, considerând în mod vădit eronat că aceasta ar excede limitelor trasate prin art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Mai mult, cu privire la situația de fapt, instanța de fond nu a reținut nicio apărare invocată de către reclamantă, motivând că acestea nu sunt dovedite, cu toate că toate aserțiunile invocate au fost probate cu înscrisuri care se află la dosarul cauzei.

În fine, recurenta solicită admiterea recursului și schimbarea în tot a încheierii, în sensul admiterii suspendării executării Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014. a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014. precum și a Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015 prin care a fost soluționată contestația administrativă, până la soluționarea definitivă a cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, intimata-pârâtă Direcția F. Iași a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, apreciind, în esență, că hotărârea primei instanțe este temeinică și legală, iar reclamanta nu a dovedit îndeplinirea cazului bine justificat și nici a pagubei iminente.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC A. SRL este fondat, pentru următoarele considerente:

Criticile formulate de recurenta-reclamantă cu privire la greșita interpretare de către instanța de fond a prevederilor art. 14, sunt întemeiate, în cauză fiind îndeplinite, cumulativ, cerințele legale necesare admiterii cererii de suspendare a executării actului administrativ.

Reclamanta SC A. SRL a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 15 din Legea nr. 554/2004, prin care a solicitat suspendarea executării suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014 a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014, precum și a Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015 prin care a fost soluționată contestația administrativă, până la soluționarea definitivă a cauzei.

Instanța de fond a respins cererea de suspendare a executării Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014 a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014, precum și a Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015, apreciind că motivele de nelegalitate invocate presupun suplimentarea probatoriului, precum și o analiză în fond, în concret și complexă a situației de fapt.

Contrar celor reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că în cauză sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004:

"În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.", iar potrivit art. 15 alin. (1) din aceeași lege:

"Suspendarea executării actului administrativ unilateral poate fi solicitată de reclamant, pentru motivele prevăzute la art. 14 și prin cererea adresată instanței competente pentru anularea, în tot sau în parte, a actului atacat.(...)".

Înalta Curte are în vedere împrejurarea că acțiunea privind suspendarea executării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor reclamantei (până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului), atunci când acestea sunt supuse unui risc iminent de vătămare, pentru a se evita exercitarea abuzivă a prerogativelor de care dispun autoritățile publice.

Îndeplinirea celor două condiții, respectiv cazul bine justificat și iminența producerii unei pagube, este lăsată la aprecierea judecătorului, fiind verificată, în funcție de circumstanțele cauzei, printr-o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza argumentelor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, care trebuie să ofere indicii suficiente pentru răsturnarea prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ și să facă verosimilă iminența producerii unei pagube greu sau imposibil de înlăturat, în ipoteza în care actul contestat ar fi anulat de instanța de judecată.

Înalta Curte reține că prin Decizia de impunere x din 7 iulie 2014, emisă în baza Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014, s-a respins cererea reclamantei de rambursare a sumei de TVA în cuantum de 992.751 RON și s-a stabilit suplimentar TVA în cuantum de 282.944 RON.

Reclamanta a formulat contestație administrativă, iar prin Decizia nr. x din 7 septembrie 2015 s-a suspendat soluționarea contestației în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON TVA, considerată fără drept de deducere, până la soluționarea Dosarului penal înregistrat sub nr. x/2012, fiind respinsă contestația ca neîntemeiată în ceea ce privește suma de 210.723 RON TVA solicitată la rambursare pentru achizițiile de bunuri și servicii facturate reclamantei de SC B. SRL Botoșani.

Prin Sentința nr. 263 din 9 noiembrie 2016 pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL - prin administrator C. și a anulat pct. 3 din Decizia nr. x din 7 septembrie 2015, obligând la soluționarea contestației administrative în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON.

Curtea de Apel Suceava a respins cererea ca neîntemeiată în ceea ce privește restul pretențiilor formulate de reclamantă.

În acest context, Înalta Curte, având în vedere survenirea hotărârii judecătorești de obligare la soluționarea pe fond a contestației, ceea ce a confirmat nelegalitatea suspendării dispuse de către organul fiscal, precum și durata mare de timp care a trecut de la emiterea deciziei de impunere, constată că există elemente care conturează îndeplinirea condiției cazului bine justificat, în ceea ce privește Decizia de impunere x din 7 iulie 2014, emisă în baza Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014

Instanța de recurs constată că nu este fondat motivul de recurs referitor la cererea de suspendare a executării Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015 întrucât prin această decizie s-a luat măsura suspendării contestației în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON TVA, până la soluționarea dosarului penal înregistrat sub nr. x/2012, iar prin Sentința nr. 263 din 9 noiembrie 2016 această decizie a fost deja anulată, în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON TVA.

Referitor la cea de a doua condiție prevăzută de lege, din dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 rezultă că noțiunea de pagubă iminentă are în vedere prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

Înalta Curte apreciază că, raportat la valoarea debitului, punerea în executare a actului administrativ atacat, anterior exercitării controlului de legalitate de către instanța de judecată, ar perturba grav activitatea reclamantei, generând un prejudiciu de ordin material, greu de înlăturat.

Pentru considerentele expuse, constatând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta, va casa încheierea atacată și, în rejudecare, va admite cererea de suspendare formulată de reclamanta, dispunând suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014 și a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014 doar în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON, până la pronunțarea instanței de fond și va menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Admite recursul formulat de reclamanta SC A. SRL prin administrator C. împotriva Încheierii din 24 iunie 2016 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte, sentința recurată și, în rejudecare, admite în parte acțiunea. Dispune suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014 și a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014 doar în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON, până la pronunțarea instanței de fond. Menține în rest dispozițiile sentinței atacate.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 14 martie 2019.

GGC - CP