Decizia nr. 3309/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 263/2016 a Curții de Apel Suceava

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, după declinarea de competență dispusă de Tribunalul Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava a solicitat: - suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014, a Raportului de Inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014, precum și a Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015 prin care a fost soluționată contestația administrativă, până la soluționarea definitivă a cauzei; - anularea în totalitate a Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015 prin care a fost soluționată contestația formulată împotriva Deciziei de impunere x din 7 iulie 2014 emisă în baza Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 7 iulie 2014; - anularea în totalitate a Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014 emisă de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava - Activitatea de Inspecție Fiscală și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 7 iulie 2014 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere x din 7 iulie 2014.

Soluția instanței de fond Prin Sentința nr. 263 din 9 noiembrie 2016, Curtea de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a AJFP Iași; a respins cererea formulată în contradictoriu cu pârâta AJFP Iași pentru lipsa calității procesuale pasive; a respins excepția de inadmisibilitate ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamanta SC A. SRL - prin administrator B., în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Iași și Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava; a anulat punctul 3 din Decizia nr. 5596 din 7 septembrie 2015 și a obligat la soluționarea contestației administrative și în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON și a respins cererea ca neîntemeiată în ceea ce privește restul pretențiilor formulate de reclamantă.

Recursurile exercitate în cauză Împotriva Sentinței nr. 263 din 9 noiembrie 2016 a Curții de Apel Suceava, secția de contencios administrativ și fiscal au formulat recurs reclamanta SC A. SRL - prin administrator B. și pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. 3.1. Recursul declarat de reclamanta SC A. SA Criticile recurentei-reclamante au vizat, în esență, următoarele aspecte: - în ceea ce privește capătul de cerere vizând anularea Deciziei nr. x din 7 septembrie 2015, a Deciziei de impunere nr. x din 7 iulie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 7 aprilie 2014 cu referire la constatarea dreptului de deducere pentru suma totală de 210.723 RON reprezentând TVA aferentă facturilor emise de către SC C. SRL, prima instanță nu a analizat motivul de nelegalitate invocat de recurenta-reclamantă în sensul neconcordanței datelor înscrise în actele administrative fiscale și modalitatea concretă în care s-a realizat inspecția fiscală. Învederează recurenta că, contrar susținerilor organului fiscal, inspecția fiscală nu a avut loc la sediul social al societății reclamante, iar administratorul societății nu a semnat o declarație pe propria răspundere cu privire la punerea la dispoziție a organelor fiscale a documentelor contabile, în condițiile în care nu a existat o astfel de solicitare; - instanța de fond a aplicat greșit normele juridice care reglementează sarcina probei, în sensul că nu se poate reține buna credință a recurentei-reclamante pe motiv că nu a propus administrarea unor probe concludente pentru dovedirea bunei credințe și a caracterului efectiv al operațiunilor contabile pentru care nu s-a acordat dreptul de deducere, deși conform art. 14 alin. (2) C. civ., buna credință se prezumă până la proba contrară, iar organul fiscal nu a administrat nicio probă din care reiasă că recurenta cunoștea sau ar fi trebuit să cunoască comportamentul ilicit al partenerului contractual SC C. SRL; - sentința recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor prevăzute în Directiva 2006/112/CE astfel cum au fost interpretate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene în cauza C-277/14 în sensul că autoritățile fiscale nu pot cere contribuabilului să facă verificări care în mod obiectiv nu pot fi făcute de acesta, fiind în sarcina organului fiscal să constate eventuale fraude sau neregularități comise de partenerii de afaceri; - în ceea ce privește acordarea dobânzii fiscale, având în vedere obligația organului fiscal de a soluționa solicitarea de decont TVA cu opțiune de rambursare până la data de 10 iunie 2013, conform dispozițiilor art. 70 C. proc. fisc. , urmează a fi obligată la plata dobânzii fiscale, începând cu data de 11 iunie 2013 până la rambursarea efectivă a sumei de 210.723 RON solicitată. 3.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Iași-Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava Criticile recurentei-pârâte au vizat respingerea excepției inadmisibilității cererii de anulare a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014 care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate, precum anularea pct. 3 din decizia contestată prin care s-a suspendat soluționarea contestației în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON TVA, considerată fără drept de deducere, până la soluționarea Dosarului penal nr. x/2012 În opinia recurentei-pârâte, actul emis de organul fiscal care prezintă trăsăturile actului administrativ este reprezentat de decizia de impunere, iar nu de raportul de inspecție fiscală. În ceea ce privește decizia de suspendare, în mod greșit instanța de fond a reținut că cercetarea penală nu vizează în mod direct conduita SC A. SRL, în condițiile în care în speță se ridică problema realității tranzacțiilor derulate de către recurenta-reclamantă cu SC D. și SC E. SRL, impunându-se stabilirea, în mod prioritar, a stării de fapt fiscală în acțiunea penală.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 20 martie 2017, recurenta-reclamantă SC A. SRL a solicitat respingerea recursului formulat de către recurenta-pârâtă ca nefondat, cu consecința menținerii soluției de respingere a excepției inadmisibilității anulării Raportului de inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014 și a celei de anulare a punctului nr. 3 din Decizia nr. 5596 din 7 septembrie 2015 și obligarea recurentei la soluționarea contestației administrative în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON dispuse prin Sentința nr. 263 din 9 noiembrie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava în Dosarul nr. x/2015. În esență, sub aspectul soluției dispuse de către instanța de fond cu privire la decizia de suspendare a soluției contestației administrative a arătat că hotărârea instanței de fond este legală, întrucât sesizarea penală formulată de către organul fiscal nu vizează activitatea societății recurente-reclamante, ci a altor societăți comerciale, respectiv E. SRL, D. SRL și altele. Recurenta-pârâtă AGRFP Iași - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Suceava nu a formulat întâmpinare față de recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Procedura derulată în recurs Prin rezoluția din 22 octombrie 2018 a completului investit cu soluționarea cauzei a fost fixat termen pentru soluționarea recursului în ședință publică, fără a mai parcurge procedura de filtrare a recursului, având în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursurilor Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că ambele recursuri sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de recurenta-reclamantă SC A. SRL are ca obiect verificarea legalității Deciziei nr. 5596 din 7 septembrie 2015 prin care autoritatea fiscală a suspendat soluționarea contestației administrative în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON reprezentând TVA fără drept de deducere până la soluționarea cauzei penale înregistrată sub nr. x/2012 și a respins ca neîntemeiată contestația în ceea ce privește suma de 210.723 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare pentru achizițiile de bunuri și servicii facturate societății recurente de către SC C. SRL Botoșani. În esență, inspecția fiscală desfășurată la sediul societății recurente-reclamante în perioada 20 iunie 2013 - 30 martie 2014 s-a finalizat prin emiterea de către organele fiscale a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014 privind obligațiile suplimentare de plată în valoare totală de 1.275.965 RON din care 992.751 RON reprezentând TVA respinsă la rambursare, iar 282.944 RON reprezentând TVA rămasă de plată. Reținând existența unei cercetări penale asupra legalității operațiunilor desfășurate de către societatea recurentă-reclamantă constând în înregistrarea în evidența contabilă a unor facturi fiscale emise de către SC D. SRL și SC E. SRL, fără conținut economic și pentru care în perioada 6 septembrie 2011 - 26 martie 2013 a dedus nelegal TVA în cuantum de 1.064.972 RON, organele de inspecție fiscală au dispus suspendarea soluționării contestației împotriva actelor administrative fiscale pentru suma de 1.064.972 RON până la soluționarea laturii penale, procedura administrativă urmând a fi reluată în conformitate cu dispozițiile art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003. Prin aceeași decizie de soluționare a contestației administrative, respectiv Decizia nr. 5596 din 7 septembrie 2015, a fost respinsă ca neîntemeiată contestația în ceea ce privește suma de 210.723 RON reprezentând TVA solicitată la rambursare pentru achizițiile de bunuri și servicii facturate de SC C. SRL, dreptul de deducere nefiind acordat pe considerentul neprezentării documentelor prin care să se justifice scopul realizării operațiunilor taxabile. Soluția primei instanțe de anulare în parte a deciziei contestate în ceea ce privește măsura suspendării soluționării contestației și obligarea autorității fiscale la soluționarea pe fond a contestației administrative cu referire la suma de 1.064.972 RON, respectiv de respingere ca neîntemeiată a contestației în privința refuzului de acordare a dreptului de deducere TVA în sumă de 210.723 RON reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport de starea de fapt fiscală reținută. Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate Înalta Curte reține următoarele: 6.1. Recursul declarat de recurenta-reclamantă Criticile vizând hotărârea primei instanțe asupra soluției autorității fiscale de respingere ca neîntemeiată a contestației cu referire la suma de 210.723 RON reprezentând TVA fără drept de deducere aferentă facturilor emise de către SC C. SRL sunt apreciate ca nefondate. Autoritatea fiscală a reținut că, în perioada 1 octombrie 2010 - 15 ianuarie 2011, recurenta-reclamantă a înregistrat în evidența contabilă un număr de 21 de facturi emise de către SC C. SRL Botoșani în valoare de 878.011,86 RON și 210.723 RON TVA, iar în urma unei verificări încrucișate, întrucât societatea SC C. SRL nu a prezentat documentele aferente achizițiilor de bunuri și nici nu a avut personal angajat pentru realizarea prestărilor de servicii, a concluzionat că recurenta-reclamantă nu are drept de deducere TVA aferentă celor 21 de facturi, întrucât nu a făcut dovada că serviciile prestate sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile. Astfel, aspectul litigios dedus judecății constă în verificarea îndeplinirii condițiilor de acordare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată. În dezlegarea acestei chestiuni de drept în dispută judecătorul fondului a reținut că, deși SC C. SRL nu a fost declarată inactivă în perioada de referință (1 octombrie 2010 - 15 ianuarie 2011), din situația de fapt fiscală nu rezultă îndeplinirea tuturor condițiilor legale pentru acordarea dreptului de deducere. Astfel, în cuprinsul art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în forma aplicabilă la data derulării operațiunilor, referitor la sfera de aplicare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată se arată că: "(2) Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile". Totodată, în ceea ce privește condițiile de exercitare a dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată, acestea sunt stipulate la art. 146 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în forma aplicabilă începând cu data de 3 aprilie 2007. Potrivit alin. (1) lit. a) al acestui articol: "(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5)". Prin urmare, potrivit acestor prevederi legale, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa pe valoarea adăugată datorată sau achitată aferentă bunurilor care i-au fost sau urmează să-i fie livrate, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile, pentru exercitarea acestui drept, persoana impozabilă având obligația să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5) din legea fiscală. Astfel, după cum bine a reținut judecătorul fondului, din interpretarea textelor de lege mai sus citate, rezultă că acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiționată de îndeplinirea atât a cerințelor de fond cât și a celor de formă, primele vizând însăși existența dreptului de deducere, iar celelalte condițiile de exercitare a acestuia. În speță, cele 21 de facturi au fost emise în baza Contractului de antrepriză nr. x din 21 iunie 2010 încheiat între recurenta-reclamantă în calitate de antreprenor general și SC C. SRL în calitate de subantreprenor, pentru executarea obiectului Contractului de execuție lucrări nr. x din 10 iunie 2010 - Desființare construcții grajd (C30, C31, C32, P) și construire grajd P (vaci lapte), localitatea Dornești, județul Suceava - încheiat între recurenta-reclamantă în calitate de antreprenor și SC F. SRL în calitate de beneficiar. În acord cu instanța de fond, având în vedere prevederile art. 12 din Contractul de lucrări nr. x/2010 care condiționează cesiunea drepturilor și obligațiilor rezultate din contract de consimțământul părților, lipsa acordului beneficiarului lucrării, lipsa oricărei referiri cu privire la subantreprenorul SC C. SRL în cuprinsul documentației obiectivului de lucrări, împrejurarea că această din urmă societate nu a avut niciun angajat în perioada de referință, conform datelor comunicate de ITM și nu a prezentat organelor fiscale documentația aferentă obiectivului de investiții, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada caracterului real al operațiunilor pentru care solicită acordarea dreptului de deducere. Această concluzie se impune și din perspectiva analizei conținutului celor 21 de facturi emise în perioada 1 octombrie 2010 - 15 ianuarie 2011 care, în marea majoritate cuprind mențiuni sumare "prestări servicii conform deviz", fără a se preciza în concret serviciul prestat și niciun alt element din care să se poată concluziona prestarea serviciilor pentru operațiuni taxabile. Aceasta cu atât mai mult cu cât, fiind vorba de lucrări efectuate în baza unui contract de antrepriză, era necesar a se individualiza lucrările efectuate de către subantreprenor, în condițiile în care, conform art. 2 din contractul de antrepriză, plățile urmau a se face eșalonat, pe baza documentelor justificative lucrare-situații lucrări verificate și confirmate de beneficiar, cofinanțator și proiectant, documente care nu au fost depuse de către recurenta-reclamantă. Se impune și precizarea că facturile depuse în valoare de 878.011,86 RON nu se coroborează cu procesele-verbale de control efectuate pe parcursul edificării obiectivului de investiții. Astfel, deși conform susținerilor recurentei-reclamante, în perioada 1 octombrie 2010 - 15 ianuarie 2011 s-ar fi executat integral obiectul Contractului de antrepriză nr. x din 21 iunie 2010 - Desființare construcții grajd și construire grajd P- totuși, din cuprinsul procesului-verbal de control întocmit de Inspectoratul de Stat pentru Construcții la data de 19 ianuarie 2011 rezultă că la data controlului era executată doar săpătura fundației și terenului la cota de turnare. Așa fiind, în acord cu instanța de fond Înalta Curte constată că din starea de fapt fiscală rezultă că prestarea serviciilor de către SC C. SRL nu reprezintă operațiuni care să dea drept de deducere, întrucât nu sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea dreptului de deducere a TVA. Fără a nega existența construcției, raționamentul fiscului s-a construit în jurul constatării că societatea recurentă nu a justificat că serviciile prestate în baza celor 21 de facturi au fost reale și destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile. Susținerile recurentei-reclamante cu referire la aplicarea greșită a normelor de drept ce reglementează sarcina probei nu pot fi primite, instanța de fond respingând în mod corect proba cu expertiza în construcții ca nefiind utilă cauzei, de vreme ce autoritatea fiscală nu neagă existența construcției. Totodată, în raport de obiectul propus pentru încuviințarea expertizei fiscale, respectiv să se stabilească dacă pentru cele 21 de facturi recurenta-reclamantă are drept de deducere TVA, în mod corect instanța de fond, în baza dispozițiilor art. 255 cu referire la art. 330 C. proc. civ., a reținut că proba solicitată excede competenței unui expert care își poate spune părerea exclusiv cu privire la împrejurări de fapt. În ceea ce privește comportamentul ilicit al partenerului contractual, Înalta Curte constată că instanța de fond a înlăturat argumentul autorității fiscale referitor la inactivitatea SC C. SRL în perioada de referință, neacordarea dreptului de deducere fiind justificată din perspectiva nedovedirii realității prestării serviciilor în folosul operațiunilor taxabile. Astfel, agentul economic are libertate deplină în a achiziționa orice fel de servicii consideră că îi sunt oportune la un moment dat, însă fiind în prezența unui raport juridic de drept public, este necesar a se supune rigorilor legislației fiscale, autoritatea fiscală având dreptul de a aprecia dacă o anumită cheltuială este deductibilă sau nu, conform dispozițiilor art. 11 alin. (1) C. fisc. În acest context, contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a dovedit îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru acordarea dreptului de deducere TVA, deținerea unor facturi nefiind suficientă pentru a beneficia de dreptul de deducere, fiind necesar, așa cum rezultă din considerentele sus menționate, să se demonstreze că serviciile facturate au fost prestate în folosul operațiunilor taxabile. Această soluție se impune și din perspectiva jurisprudenței CJUE invocată de către recurenta-reclamantă, întrucât față de situația de fapt fiscală persoana impozabilă dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli. 6.2. Recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice Iași Criticile vizând soluția primei instanțe asupra excepției inadmisibilității, precum și asupra decizie de suspendare a soluționării contestației administrative sunt apreciate ca nefondate. În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de anulare a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 7 iulie 2014 care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond a respins excepția inadmisibilității în raport de dispozițiile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 potrivit cu care instanța de contencios administrativ este competentă să se pronunțe și asupra legalității operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actelor contestate. Referitor la soluția de suspendare a contestației administrative în ceea ce privește suma de 1.064.972 RON TVA, Înalta Curte reține că suspendarea soluției contestației administrative a intervenit ca urmare a existenței Dosarului penal nr. x/2012 care vizează legalitatea operațiunilor desfășurate de recurenta-reclamantă care a înregistrat în evidența contabilă documente fără conținut economic emise de către SC D. SRL Rădăuți și SC E. SRL. Dărmănești și pentru care în perioada 6 septembrie 2011 - 26 martie 2013 a dedus suma de 1.064.972 RON reprezentând TVA. Potrivit dispozițiilor art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003 organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă. Astfel, pentru a fi dispusă măsura suspendării soluționării contestației de către organul de soluționare a contestației se cer a fi îndeplinite cumulativ condițiile privind sesizarea organelor de cercetare penală cu privire la indiciile săvârșirii unei infracțiuni și constatarea înrâuririi hotărâtoare a săvârșirii infracțiunii asupra soluției ce urmează a fi dată în procedura administrativă. În speță, deși îndeplinită condiția sesizării organelor penale, organul de soluționare a contestației nu a arătat motivat care este legătura de cauzalitate între posibilul caracter penal al faptelor sesizate și stabilirea obligațiilor fiscale ale contribuabilului, în condițiile în care, potrivit relațiilor comunicate de DIICOT - Serviciul Teritorial Suceava, în Dosarul penal nr. x/2012 nu s-a dispus efectuarea în continuare a urmăririi penale față de recurenta-reclamantă și față de administratorului acesteia. În acest context, instanța de control judiciar constată că organul fiscal care soluționează contestația administrativă împotriva actului de impunere are suficiente elemente factuale pentru a analiza și a stabili realitatea și legalitatea operațiunilor economice și a consecințelor pe tărâm fiscal, fără a fi ținut de cercetările penale împotriva partenerilor contractuali ai recurentei-reclamante. În aceste condiții, menținerea suspendării procedurii administrative de soluționare a contestației pronunțată de autoritatea recurentă ar conduce la împiedicarea pronunțării unei instanțe cu privire la fondul raportului fiscal litigios, fiind create premisele încălcării dispozițiilor art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât din perspectiva dreptului de acces la instanță, cât și din perspectiva depășirii duratei rezonabile a procedurii. Așa fiind, pentru a asigura un just echilibru între interesul public pe care în exprimă organul fiscal și interesul privat al contribuabilului de a-și vedea clarificată situația fiscală, Înalta Curte constată că, în mod corect instanța de fond a anulat decizia de suspendare a soluționării contestației administrative, cu consecința obligării organului competent să se pronunțe asupra fondului contestației administrative.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge ambele recursuri, ca nefondate.