ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1373/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad, secția I civilă la data de 19 iulie 2017 reclamanta SC A. SRL a solicitat, pe calea acțiunii oblice, obligarea pârâtei B. la plata sumei de 501.180,75 RON și a dobânzii legale începând cu data de 30 aprilie 2009, către debitorii C. și D.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Într-o primă critică, s-a arătat că în mod greșit instanța de apel care a constatat faptul că recurenta deține o creanță certă și exigibilă împotriva debitorilor (F.), dar și faptul că există un prejudiciu creat de acești debitori, a apreciat că refuzul și neglijența acestor pârâți de a exercita acțiune împotriva intimatei G. în vederea restituirii sumei de 501.180,75 RON (prețul Contractului de vânzare-cumpărare încheiat între aceștia sub nr. x din 30 aprilie 2009) sunt justificate.

Arată recurenta în acest sens că, în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2009, calitatea de vânzător aparține intimatei G., iar nu membrilor acesteia. Susține aceasta ca persoanele ce fac parte din asociație nu au figurat cu nicio calitate în contractul menționat, cu atât mai mult nu se poate reține calitatea de vânzător a acestora, astfel că instanța de apel a reținut, în mod nelegal, că întrucât s-a stipulat în contract că prețul a fost plătit anterior încheierii vânzării, fără ca notarul să ateste acest fapt, acest aspect poate fi combătut cu orice mijloc de probă.

În opinia recurentei, mențiunile din Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2009, încheiat între pârâta G. și debitorii C. și D., privind plata prețului fac dovadă deplină până la proba contrară.

În consecință, în opinia acesteia, faptul că pârâta G. nu ar fi încasat prețul nu poate justifica respingerea acțiunii, deoarece dacă persoanele membre ale acestei asociații ar fi încasat prețul, intimata ar fi trebuit să le cheme în garanție, fiind vorba de raportul dintre asociație și persoanele membre, raport ce nu îi implică pe pârâții F., cărora trebuie să li se restituie de către vânzător (G.) suma de bani plătită.

Arată recurenta că în conformitate cu art. 269 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., care prevede că "Autenticitatea înscrisului se referă la stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținut, semnătura acestora și data înscrisului". Prin urmare, identitatea vânzătorului constatată de notarul public în cuprinsul actului autentificat, nu poate fi contestată până la declararea ca fals a înscrisului autentic, astfel încât pârâta G. are calitatea de vânzător potrivit actului autentic notarial, iar F. au calitatea de cumpărători, astfel că aceștia nu pot fi sancționați prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 270 alin. (2) C. proc. civ.

În consecință, faptul că G. nu ar fi încasat prețul, nu poate justifica concluzia că aceasta nu ar fi ținută să restituie acest preț, deoarece dacă într-adevăr persoanele membre ale acestei asociații ar fi încasat prețul, intimata ar fi trebuit să le cheme în garanție - fiind vorba de raportul dintre asociație și persoanele membre, raport ce nu îi implică pe pârâții F., cărora trebuie să li se restituie de către vânzător (adică de G. sau de către cine aceasta arată că ar fi primit plata) suma de bani plătită.

Intimata G. a apelat la instituția chemării în garanție a președintelui acesteia de la momentul încheierii contractului de vânzare în formă autentică (numitul E.), însă, dacă aceasta ar fi dat dovadă de bună-credință, și nu ar fi încercat să ocolească restituirea prețului prin protejarea membrilor săi, ar fi trebuit tocmai pe aceștia din urmă să îi cheme în garanție.

O a doua critică vizează faptul că instanța de apel a interpretat și aplicat greșit art. 270 alin. (2) C. proc. civ., reținând că din moment ce proba plății prețului a fost răsturnată, întreg eșafodajul contractual ar fi fost "răsturnat", aspect total greșit, deoarece prețul este doar o parte din întreg (contractul), iar intimata rămâne vânzătorul, deci ea trebuie chemată în judecată, iar ulterior să cheme la rându-i în garanție pe cel care a încasat prețul.

Arată recurenta că doar faptul plății poate fi răsturnat prin proba contrară, dar nu și persoana vânzătorului, care rămâne G., notarul constatând identitatea, consimțământul și semnătura părților.

Astfel, calitatea de vânzător a intimatei rămâne stabilită de notar, iar constatările rămân valabile până la înscrierea în fals, conform dispozițiilor art. 269 și 270 C. proc. civ.

În opinia recurentei, faptul că plata prețului către G. ar fi fost răsturnată prin proba contrară (conform art. 270 alin. (2) C. proc. civ.), iar prețul a fost plătit către persoanele membre ale composesoratului nu înseamnă că apelul trebuia respins, ci doar că acești membri ar fi trebuit chemați în garanție de către G., și nu fostul președinte (E.) - deoarece G. este vânzătorul din contractul autentic, aspect constatat de notarul public.

Ceea ce instanța de apel ar fi putut face, interpretând și aplicând corect art. 270 alin. (2) C. proc. civ., ar fi fost o eventuală anulare și trimitere spre rejudecare a cauzei, pentru ca prima instanță să pună în discuție o eventuală introducere în cauză a membrilor asociației sau chiar ea să pună în discuție o eventuală atragere în proces a semnatarilor acelor antecontracte care ar fi primit prețul, iar nu să respingă apelul.

Într-o ultimă critică, recurenta a susținut că, în esență, că instanța de apel a făcut o aplicarea greșită a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, reținând faptul că au fost încheiate 87 de antecontracte, deși, din actele dosarului, rezultă că doar un număr de 28 de persoane ar fi fost de acord să vândă, acest număr (28) fiind cuprins inclusiv într-o hotărâre A.G.A. a intimatei G., care se pretinde a fi nelegală (deși instanța penală nu a dispus anularea acesteia).

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 29 mai 2019 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de reclamanta SC A. SRL și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la data de 18 septembrie 2019.

La data de 15 martie 2019, în termen legal, intimatul chemat în garanție E. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului.

În motivare, s-a arătat că în mod corect instanța de apel a reținut că plata prețului anterior autentificării nu se înscrie între constatările făcute personal de notar, sens în care îi revenea recurentei obligația de a dovedi calitatea procesuală pasivă a G., respectiv, a existenței calității acesteia de debitor pentru suma de 501.180,75 RON, în raport cu F.

Astfel, instanța a constatat că prețul total de 501.180,75 RON se regăsește în cuprinsul a 87 antecontracte de vânzare-cumpărare încheiate între C. și unii membri composesori, situație față de care conținutul acestor antecontracte sunt opozabile debitorului recurentei, C., conform art. 273 alin. (1) C. proc. civ.

Realitatea antecontractelor de vânzare-cumpărare menționate a făcut obiectul cercetării judecătorești în Dosarul penal nr. x/2016 al Curții de Apel Timișoara, stabilindu-se, cu putere de lucru judecat, că prețul de 501.180,75 RON a fost încasat, în mod direct, de la C., stare de fapt ce demonstrează lipsa uneia din condițiile promovării acțiunii oblice întemeiată pe art. 1560 alin. (1) C. civ., respectiv existența unei acțiuni în pretenții în patrimoniul soților ... împotriva G.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Cu titlu preliminar, Înalta Curte apreciază necesar a sublinia că recursul este o cale de atac extraordinară, în cadrul căreia pot fi analizate exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii atacate pe această cale, în acest sens fiind dispozițiile, lipsite de echivoc, înscrise în art. 488 partea introductivă din C. proc. civ. conform cărora:

"(1) Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate (...)".

Având în vedere această caracteristică esențială a căii de atac a recursului, nu pot fi evaluate în acest context procedural aspecte de netemeinicie a deciziei instanței de apel invocate de recurentă prin ultima critică care vizează modalitatea în care instanța de apel a statuat asupra situației de fapt, stabilind modalitatea în care a fost realizată plata prețului vânzării.

Astfel, recurenta nu susține în cuprinsul acestei critici o încălcare expresă și reală a unor norme de drept, ci solicită prezentei instanțe de control judiciar, cu depășirea limitelor dreptului la recurs pe care legea procedurală i-l conferă, o reevaluare a probelor administrate în etapele procesuale anterioare, care, pentru considerentele de drept mai sus arătate, scapă controlului instanței de recurs.

Examinând decizia recurată, prin prisma primelor două critici cu a căror analiză a fost legal învestită - critici subsumate de recurentă dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanta SC A. SRL este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse, în ordinea impusă de logica raționamentului judiciar.

Potrivit situației de fapt stabilite de instanțele devolutive în speță, pârâta B. a încheiat la data de 30 aprilie 2009, în calitate de vânzător, Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 30 aprilie 2009 de către BNP H., prin care a vândut mai multe imobile, pârâților C. și D.

Prețul vânzării menționat în acest contract este de 501.180,75 RON.

Ulterior, la data de 28 mai 2009, pârâții C. și D., în calitate de vânzători au încheiat cu reclamanta în calitate de cumpărătoare, Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 28 mai 2009 de către BNP H., având ca obiect vânzarea acelorași imobile, prețul stabilit fiind de 1.673.200 RON.

Prin Sentința civilă nr. 752 din 3 noiembrie 2010 pronunțată de Tribunalul Arad în dosarul nr. x/2010, s-a constatat nulitatea absolută a ambelor contracte de vânzare-cumpărare anterior menționate.

În speță, reclamanta a învestit prima instanță cu o acțiune oblică, întemeiată pe prevederile art. 1560 din C. civ., solicitarea concretă a acesteia vizând obligarea pârâtei B. la plata sumei de 501.180,75 RON - reprezentând prețul stabilit prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2009 și a dobânzii legale aferente acestei sume începând cu data de 30 aprilie 2009 - către pârâții C. și D.

Înalta Curte, reține că formularea acțiunii oblice - care, potrivit art. 1560 din C. civ. reprezintă un mijloc juridic prin care creditorul acționează cu scopul de a evita riscul insolvabilității debitorului său - impune îndeplinirea mai multor condiții, respectiv: a) deținerea de către creditor a unei creanțe certe, lichide și exigibile; b) justificarea unui interes serios și legitim; c) inactivitatea debitorului.

În cauza de față, instanța de apel a apreciat că în speță, deși sunt îndeplinite cerințele vizând deținerea de către reclamantă a unei creanțe certe, lichide și exigibile ca și cea vizând interesul reclamantei în formularea cererii de față, nu este îndeplinită condiția inactivității debitorilor C. și D., considerent în raport de care a validat soluția primei instanțe care a respins cererea reclamantei.

În acest sens, s-a reținut că pârâții C. și D. nu au o creanță împotriva pârâtei B., aceasta neavând calitatea de debitoare a obligației de restituire a prețului stipulat în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2009, întrucât prețul menționat în această convenție (constatată ulterior nulă), nu a fost încasat de vânzătoarea B., ci a fost împărțit membrilor composesori care, primind prețul vânzării, au pus la dispoziția cumpărătorilor . . . . . . . . . .terenurile înstrăinate din composesorat.

Raționamentul instanței de apel nu poate fi însă validat de către Înalta Curte, acesta fiind rezultatul unei aplicări greșite a normelor de drept material care reglementează plata, a dispozițiilor înscrise în art. 1254 alin. (3) din C. civ., care reglementează principiul repunerii părților în situația anterioară - restitutio in integrum, respectiv a prevederilor art. 270 din C. proc. civ.

Înalta Curte reține în acest sens că, potrivit art. 1254 alin. (3) din C. civ., tot ceea ce s-a executat în baza actului desființat trebuie restituit, astfel încât părțile raportului juridic să ajungă în situația în care actul nu ar fi fost încheiat.

În acest caz, temeiul juridic al restituirii prestațiilor între părți îl constituie tocmai desființarea actului juridic, deoarece astfel dispare fundamentul executării acestora.

În consecință, în interpretarea acestei norme, Înalta Curte reține că debitorul obligației de restituire este partea contractantă care, în temeiul convenției constatate ulterior nulă, a beneficiat de prestațiile cocontractantului său, iar nu terții față de actul juridic lovit de nulitate.

Așa fiind, câtă vreme actul juridic încheiat între B. și pârâții C. și D., autentificat sub nr. x/2009, din care s-a născut obligația de restituire pretinsă de reclamantă în speță, rămâne o res inter alia acta față de membri composesori, împrejurarea că, potrivit situației de fapt stabilită în cauză, în privința bunurilor vândute, pârâții C. și D. au încheiat cu membrii composesori un număr de 87 de antecontracte de vânzare cumpărare - acte juridice diferite și anterioare în raport cu contractul de vânzare menționat - nu poate avea drept consecință o schimbare a debitorului obligației de restituire a prețului vânzării.

În același sens, prezenta instanță de control judiciar constată, contrar raționamentului expus de instanța de apel, că obligația de plată a prețului este specifică contractului de vânzare cumpărare încheiat de vânzătoarea B., iar nu antecontractelor de vânzare încheiate de membrii composesori.

În realitate, promisiunile de vânzare menționate au dat naștere, în sarcina părților din aceste convenții unor obligații de a face respectiv, de a depune toate diligențele pentru perfectarea contractelor la care s-au angajat, fără ca aceste obligații să aibă drept contraprestații plata unei sume de bani (un preț al promisiunii).

De altfel, se constată că, în speță, instanța de apel nu a reținut în privința acestor ultime convenții că au fost constatate nule și nici nu a fundamentat din punct de vedere juridic, în alt mod raționamentul potrivit căruia membri composesori au o obligație de restituire în raport cu cumpărătorii din Contractul autentificat sub nr. x/2009.

Într-adevăr, prevederile art. 270 alin. (2) C. proc. civ., statuează în sensul admisibilității probelor contrare declarațiilor părților cuprinse în actul autentic care nu reprezintă constatări personale ale agentului instrumentator.

Cu toate acestea, trebuie observat că, așa cum susține și recurenta, în privința constatărilor personale ale notarului public, cum sunt stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului lor cu privire la conținut, semnătura și data înscrisului, acestea, fac dovadă deplină până la înscrierea în fals, în conformitate cu dispozițiile art. 270 alin. (1) coroborat cu art. 269 alin. (1) din noul C. proc. civ., întrucât în acest caz agentul instrumentator identifică părțile, se asigură că acestea au cunoștință de conținutul înscrisului, că îl semnează și, în cele din urmă, consemnează data încheierii în formă autentică a înscrisului.

Așa fiind, se impune a se constata, în speță, că în conformitate cu art. 270 alin. (1) din C. proc. civ., înscrisul constatator al Contractului de vânzare autentificat sub nr. x/2009 - act juridic constatat nul pe cale judiciară - face dovadă deplină cu privire la calitatea de vânzătoare a pârâtei B. -persoană juridică distinctă de promitenții vânzători din cele 87 de antecontracte - dar și în privința consimțământului vânzătoarei de a înstrăina terenurile menționate în condițiile stipulate în cuprinsul actului autentic.

Este real că, în cauza de față, în ceea ce privește îndeplinirea obligației de plată a prețului vânzării stabilit prin Contractul autentificat sub nr. x/2009, probatoriul analizat de instanța de apel, relevă faptul că prețul menționat a fost achitat anterior perfectării vânzării, fiind înmânat membrilor composesori, părți în cele 87 de antecontracte de vânzare cumpărare prin care acești asociați s-au angajat să vândă pârâților F. terenuri din composesorat.

Contrar însă aprecierii instanței de apel, această stare de fapt stabilită de instanța devolutivă în urma evaluării probatoriilor administrate în condițiile art. 270 alin. (2) din C. civ. nu este contrară declarației vânzătoarei din actul autentic, referitoare la primirea prețului de vreme ce, în cadrul aceleiași situații de fapt, s-a reținut că în cuprinsul actului se menționează neechivoc că prețul a fost "achitat integral anterior semnării și autentificării" contractului de vânzare cumpărare.

Astfel, elementul nou, exterior clauzelor contractuale, relevat de probatoriile administrate de pârâtă în combaterea mențiunilor din actul autentic - constă în faptul că plata prețului vânzării nu s-a realizat prin încasarea prețului sau virarea unor sume de bani în conturile vânzătoarei, ci prin distribuirea și înmânarea acestor sume de bani către membri composesori, părți ai antecontractelor de vânzare anterior menționate.

În acest context, justa soluționare a cauzei reclama în sarcina instanței de apel, învestită cu soluționarea acțiunii oblice, obligația de a analiza valabilitatea plății astfel realizate.

Raportat la cele anterior constatate, Înalta Curte subliniază că deși, de principiu, pentru a fi valabilă, plata trebuie făcută creditorului sau reprezentantului său (legal sau convențional), potrivit art. 1096 alin. (2) din C. civ. de la 1864 (în vigoare la data realizării plății), plata este valabilă debitorul fiind liberat, prin urmare, de obligație și în cazul în care este făcută unui terț, dacă este ratificată de către creditor.

Or, în privința verificării îndeplinirii condiției impuse de art. 1096 alin. (2) din C. civ. de la 1864 nu se poate face abstracție de împrejurarea că în litigiul soluționat irevocabil prin Decizia civilă nr. 176A din 25 noiembrie 2014 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, devenită irevocabilă prin Decizia civilă nr. 1087 din 22 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a constatat deja că vânzătoarea B. - a fost constituită ca "persoană juridică fără scop patrimonial, conform prevederilor art. 26 din Legea nr. 1/2001 în vederea administrării și exploatării terenurilor ce i-au fost reconstituite", respectiv că terenurile înstrăinate de aceasta prin Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2009 au fost reconstituite pe numele acesteia conform Titlului de proprietate nr. x/2009, ca "formă atipică a proprietății comune pe cote părți forțate reconstituită în beneficiul unor subiecte colective de drept specifice - și anume composesoratele".

Tot astfel, în litigiul anterior s-a reținut că vânzarea terenurilor de către pârâta B. s-a hotărât de către "asociații prezenți (membri composesori) în adunarea generală care s-a finalizat cu hotărârea de înstrăinare a terenurilor de către această pârâtă".

Ca atare, analiza existenței obligației de restituire a prețului vânzării în sarcina vânzătoarei din Contractul autentificat sub nr. x/2009 se impune fi raportată la natura dreptului de proprietate înstrăinat și la specificul activității vânzătoarei.

Or, în speță, încheierea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2009 a avut drept temei, conform celor anterior reliefate, voința membrilor composesori - la cererea cărora, în baza art. 26 din Legea nr. 1/2000, s-a procedat la reconstituirea, în cadrul asociației de exploatare în comun nou înființate, a suprafețelor de care au fost deposedați de stat - beneficiari ai cotelor părți ideale și indivizibile din suprafața reconstituită în calitate de membrii ai asociației.

Așa fiind, se impune a se constata că înserarea în cuprinsul contractului de vânzare cumpărare menționat a clauzei care consemnează declarația vânzătoarei în sensul că prețul vânzării a fost achitat anterior autentificării înscrisului constatator, are valența unui act unilateral de acceptare a plății realizate în condițiile anterior reliefate.

Ca urmare, este lipsită de relevanță juridică, în speță, modalitatea în care pârâta B., prin organele sale de conducere, a înțeles să gestioneze, la momentul perfectării vânzării, propriul patrimoniu, respectiv opțiunea acesteia de a accepta distribuirea prețului bunurilor vândute către membri composesori care și-au manifestat voința de a înstrăina drepturile de care au beneficiat în temeiul legilor speciale adoptate de statul român în materia fondului funciar.

Tot astfel, în mod singular, pasivitatea vânzătoarei manifestată ulterior constatării nulității Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/2009 în ceea ce privește prezervarea drepturilor sale în raport cu membri composesori - părți în antecontractele de vânzare care și-au manifestat voința de a înstrăina drepturile deținute în composesorat - nu poate avea drept consecință exonerarea acesteia de obligația de restituire prevăzută de art. 1254 alin. (3) din C. civ.

Concluzionând, raportat la considerentele anterior evocate, se reține că plata prețului vânzării din Contractul autentificat sub nr. x/2009 realizată în modalitatea anterior menționată și acceptată neechivoc de vânzătoare la momentul autentificării actului constatator al vânzării, în considerarea circumstanțelor factuale anterior reliefate, îndeplinea cerințele impuse de lege pentru a fi considerată valabilă, astfel că, în mod eronat s-a reținut în cauză, prin decizia civilă recurată, că pârâta B., nu are calitatea de debitoare a obligației de restituire a prețului stipulat în această convenție către pârâții C. și D.

Raportat la considerentele anterior expuse, care relevă interpretarea și aplicarea greșită în speță a prevederilor legale incidente anterior prezentate, Înalta Curte urmează a constata caracterul fondat al recursului reclamantei, situație în care, în temeiul art. 497 cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. va admite recursul, va casa decizia recurată și va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe de apel.

Cu ocazia rejudecării, instanța de trimitere urmează să analizeze temeinicia acțiunii oblice urmând să dezlege pe fond raportul juridic conflictual, având a se conforma indicațiilor din prezenta decizie de casare cu privire la modul de interpretare a dispozițiilor de drept material incidente.

De asemenea, cu ocazia rejudecării, în funcție de soluția ce se va pronunța, vor fi avute în vedere și solicitările formulate de recurenta-reclamantă, intimata pârâtă și intimatul chemat în garanție E. relative la acordarea cheltuielilor de judecată, a căror rezolvare nu a putut avea loc în fața instanței de recurs, dată fiind soluția casării ce s-a impus a fi adoptată în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. SRL împotriva Deciziei nr. 198 din 27 noiembrie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 septembrie 2019.

GGC - LM