ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1170/2019

HOTĂRÂRE

11.06.2019

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1170/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Iași la data de 12 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtul B., a solicitat instanței obligarea pârâtului la plata sumei de 1380,37 RON reprezentând debit, suma de 1.281,07 RON reprezentând penalități contractuale (daune moratorii) și suma de 200 RON costuri de încetare prematura a contractului și la plata cheltuielilor de judecată.

Judecătoria Iași, prin Sentința civilă nr. 8685 din data de 22 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, a admis excepția necompetenței teritoriale a acestei instanțe, invocată din oficiu, și a declinat competența de soluționare a pricinii în favoarea Judecătoriei Iași.

Pentru a hotărî astfel, Judecătoria Iași, în esență, a reținut că în raporturile dintre consumatori și profesioniști nu sunt aplicabile dispozițiile prevăzute de art. 113 vizând competența alternativă, ci reglementările speciale în materie, respectiv art. 121 C. proc. civ., conform cărora cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la domiciliul consumatorului.

Totodată, a constatat că, deși cesionarul reclamant nu s-a obligat el însuși la prestarea de servicii către consumatorul pârât, totuși a preluat prin cesiune creanțe izvorâte dintr-un raport cu reglementări legale specifice, derogatorii, fiind ținut la rându-i, de rigorile procesuale specifice, inclusiv cele vizând competența instanței de la domiciliul pârâtului, având în vedere faptul că scopul edictării acestor dispoziții a fost cel de asigurare a dreptului la apărare al consumatorului, astfel că acest beneficiu al consumatorului nu ar putea fi anulat prin simpla voință a profesionistului de a ceda creanța unui alt profesionist care să nu fie ținut de aceleași rigori procedurale legale.

Cauza a fost înregistrată la data de 5 iulie 2017, sub același număr de dosar, pe rolul Judecătoriei Sânnicolaul Mare.

Prin Sentința civilă nr. 19 din data de 5 ianuarie 2018, pronunțată în Dosarul nr. x/2017, Judecătoria Sânnicolaul Mare a admis excepția de necompetență a acestei instanței, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Iași, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării conflictului de competență.

Pentru a pronunța soluția de declinare a judecării cauzei, Judecătoria Sânnicolaul Mare a reținut dispozițiile art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. și a apreciat că, în cauză, competența teritorială este alternativă între instanțe deopotrivă competente.

A constatat că Judecătoria Iași este competentă teritorial să soluționeze pricina, întrucât plata serviciilor de telecomunicații se putea efectua către cesionara reclamantă SC A. S.R.L la sediul acesteia din municipiul Iași sau în contul bancar al acesteia, conform notificării de cesiune de creanță și contractului de cesiune de creanță.

Totodată, a avut în vedere și că între reclamantă și pârât există un raport juridic derivat din cesiune de creanță și a apreciat că pârâtul nu are în raport cu reclamantă calitatea de consumator, ci doar calitatea de debitor cedat, deoarece reclamanta nu are ca obiect de activitate furnizarea de servicii de telecomunicații către consumatori.

Astfel, a reținut că, întrucât Judecătoria Iași este prima instanță sesizată, iar părțile nu au invocat excepția de necompetență teritorială a acestei judecătorii, Judecătoria Iași este competentă să soluționeze pricina.

Asupra prezentului conflict negativ de competență, cu a cărui soluționare este legal învestită conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

În speță, Judecătoria Iași și Judecătoria Sânnicolaul Mare și-au declinat reciproc competența de soluționare a pricinii, prezentul conflict negativ de competență fiind generat de reținerile diferite ale celor două instanțe cu privire la dispozițiile legale în temeiul cărora de stabilește instanța competentă a soluționa litigiul.

Astfel, Judecătoria Iași a reținut incidența dispozițiilor art. 121 C. proc. civ., iar Judecătoria Sânnicolaul Mare a apreciat că, în raport de dispozițiile art. 107 alin. (1) și art. 113 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., competența de soluționare a litigiului este una alternativă, iar alegerea între două instanțe deopotrivă competente aparține reclamantei.

Prin cererea de valoare redusă cu care a învestit instanța de judecată, reclamanta SC A. SRL a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 2861,44 RON reprezentând contravaloare servicii, penalități contractuale și despăgubiri pentru încetarea prematură a contractului, precum și dobânda contractuală aferentă.

În speță, cedentul C., în calitate de furnizor de servicii de telefonie, și pârâtul B., în calitate de consumator, au încheiat un contract de abonament, având ca obiect furnizarea de servicii de comunicații electronice în schimbul tarifelor stabilite prin anexa la contract.

Ulterior, creanțele operatorului economic decurgând din contract au fost cedate către reclamanta SC A. SRL, societate specializată în recuperarea de datorii.

Potrivit dispozițiilor art. 1028 alin. (2) C. proc. civ., competența teritorială de soluționare a cererilor de valoare redusă se stabilește potrivit dreptului comun.

Prezentul litigiu a fost inițiat de către un profesionist împotriva unui consumator, astfel cum aceste categorii sunt definite în cadrul anexei la Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată.

Astfel, la punctul 1 din anexa anterior menționată, operatorul economic este definit ca fiind "persoana fizică sau juridică, autorizată, care în cadrul activității sale profesionale fabrică, importă, depozitează, transportă sau comercializează produse ori părți din acestea sau prestează servicii", iar, la punctul 13 din aceeași anexă, se arată că este consumator "orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale".

Prin urmare, în ceea ce privește raportul juridic dedus judecății, Înalta Curte reține atât calitatea de profesionist a reclamantei, care în urma cesionării contractului încheiat cu SC C. acționează în cadrul activității sale comerciale de recuperare creanțe, cât și calitatea de consumator a pârâtului, care a încheiat un contract de servicii de telecomunicații ca persoană fizică, fără a se menționa în contract vreun scop din sfera activității comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

Calitatea părților și natura raportului juridic determină incidența normei de competență exclusivă, prevăzute de dispozițiile art. 121 C. proc. civ. potrivit cărora "Cererile formulate de un profesionist împotriva unui consumator pot fi introduse numai la instanța domiciliului consumatorului. Dispozițiile art. 126 alin. (2) rămân aplicabile".

Conform dispozițiilor art. 126 alin. (2) C. proc. civ., în litigiile în materia protecției drepturilor consumatorilor, precum și în alte cazuri prevăzute de lege, părțile pot conveni alegerea instanței competente numai după nașterea dreptului la despăgubire. Orice convenție contrară este considerată ca nescrisă.

În prezenta cauză, instanța constată că părțile nu au încheiat o convenție de alegere a instanței competente după nașterea dreptului la despăgubire.

Totodată, schimbarea creditorului (prin cesiunea creanței) nu este de natură a schimba calitatea părților, în sensul prevederilor legale anterior arătate.

Raportat la dispozițiile art. 121 C. proc. civ., derogatorii de la dreptul comun, precum și la prevederile art. 129 alin. (2) pct. (3) din același cod, norma de competență teritorială incidentă în prezenta cauză este una exclusivă, pe care părțile nu o pot înlătura.

Astfel, în ceea ce privește soluționarea cererilor formulate de un profesionist împotriva unui consumator, în lipsa alegerii de competență după nașterea dreptului la despăgubire, competența teritorială este absolută și aparține judecătoriei în a cărei circumscripție domiciliază pârâtul.

Totodată, C. proc. civ. cuprinde reglementări potrivit cărora necompetența materială și teritorială, atât cea de ordine publică, cât și cea de ordine privată, poate fi invocată până la anumite termene și în anumite condiții.

În cauză, fiind vorba de o regulă de competență teritorială absolută, potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., excepția de ordine publică a necompetenței teritoriale absolute trebuie invocată de părți ori de judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În speță, Judecătoria Iași a invocat această excepție în condițiile prevăzute de lege, respectiv la primul termen de judecată la care părțile au fost legal citate în fața primei instanțe.

Prin urmare, cum din copia cărții de identitate a pârâtului, aflată la dosarul Judecătoriei Iași, rezultă că, la data formulării acțiunii, domiciliul acestuia este în sat D., nr. x, Județul Timiș, în aplicarea dispozițiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ. raportat la art. 121 din același cod, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea judecătoriei Sânnicolaul Mare, în a cărei rază teritorială se află domiciliul pârâtului (consumatorului).