ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1479/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.03.2018 cu nr. x/2018, reclamanta A. S.A a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca prin sentința ce o va pronunța să dispună suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.06.2016 emise de organele de inspecție fiscală din cadrul Activității de inspecție fiscală persoane juridice, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ce au fost comunicate societății în data de 30.06.2016, până la soluționarea definitivă a acțiunii în anulare.

Prin Sentința civilă nr. 2868 pronunțată la 19 iunie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea ca neîntemeiată și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 19.197,64 RON consemnată cu recipisa nr. x/11.10.2016 eliberată de B. - Sucursala Victoria după rămânerea definitivă a hotărârii.

Împotriva sentinței menționate a declarat recurs reclamanta, criticând-o pentru nelegalitate, în sensul că instanța de fond a făcut aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004 prin raportare la cercetarea îndeplinirii condiției "aparenței de nelegalitate", în condițiile în care motivele de vădită nelegalitate invocate de către societate prin cererea de suspendare pot și trebuie să facă obiectul analizei judecătorului învestit cu soluționarea unei cereri de suspendare.

Recurenta-reclamantă subliniază că instanța de fond nu a fost chemată niciun moment să tranșeze anumite aspecte ce țin de disputa societății cu organul fiscal, ci numai să analizeze aparența de nelegalitate a deciziei de impunere, împlinirea prescripției fiind un aspect de natură a crea o îndoială asupra legalității acesteia, care poate fi analizat, sumar, în cadrul acțiunii în suspendare.

Recurenta-reclamantă susține și că prima instanță a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor art. 104 din C. proc. fisc. privind durata maximă a inspecției fiscale, atunci când a considerat că nerespectarea termenului de 6 luni nu ar reprezenta un caz de nulitate absolută, întrucât această situație nu este prevăzută expres de art. 43 CPF, iar societatea nu ar fi probat existența unei vătămări cauzate de încălcarea termenului.

În aprecierea recurentei, instanța de fond are o viziune proprie asupra dispozițiilor din Codul de procedura fiscală ce reglementează durata inspecției fiscale, considerând că prin depășirea nejustificată și abuzivă a termenului maxim de 6 luni, organul fiscal ar face de fapt o favoare contribuabilului, acordându-i posibilitatea de a furniza documente și informații într-o perioadă mai relaxată.

În ceea ce privește îndeplinirea condiției pagubei iminente, recurenta-reclamantă apreciază, de asemenea, că instanța de fond face aplicarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, deoarece analiza efectuată asupra argumentelor aduse de societate și a dovezilor corespunzătoare se limitează exclusiv la aprecierea cuantumului sumei impuse prin decizia de impunere și la eventuala sa executare silită, ignorând cu desăvârșire restul argumentelor, precum: lipsirea societății de lichidități, cu efectul diminuării aptitudinii societății de a-și onora obligațiile existente pe baza sumelor de bani (activelor circulante) curente; imposibilitatea societății de a-și onora obligațiile asumate prin contractele de credit, cu posibila consecință a executării garanțiilor, pe lângă rambursarea anticipată a creditelor și plata penalităților reglementate în contractele de credit; plasarea societății în situația imposibilității de a efectua plăți salariale și de a achita obligațiile fiscale corespunzătoare, ceea ce ar conduce la șomajul angajaților săi.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței recurate.

În apărare a susținut că în cauză a intervenit autoritatea provizorie de lucru judecat deoarece, prin cererea de chemare în judecată ce a făcut obiectul dosarului x/2016, reclamanta a mai formulat o cerere de suspendare a executării actelor administrative contestate, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cerere respinsă prin Sentința civilă nr. 3389 din 10.08.2016.

Pe fondul recursului intimata-pârâtă a apreciat că se impune a fi respinse ca netemeinice criticile recurentei referitoare la faptul că instanța de fond a pronunțat o sentință cu încălcarea normelor de drept material.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția autorității provizorii de lucru judecat, invocată de intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, Înalta Curte o apreciază ca fiind neîntemeiată.

Intimata-pârâtă a invocat autoritatea provizorie de lucru judecat motivat de faptul că recurenta-reclamantă a mai formulat o cerere de suspendare a aceluiași act administrativ, în temeiul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cauză ce formează obiectul dosarului nr. x/2016, soluționat în prima instanță prin Sentința civilă nr. 3389 din 04.11.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte constată că cererea ce formează obiectul dosarului nr. x/2016 a fost întemeiată în drept pe art. 14 din Legea nr. 554/2004, în timp ce prezenta cerere este întemeiată pe art. 15 din aceeași lege, considerente pentru care între cele două acțiuni în justiție, supuse unor condiții procedurale diferite, nu există tripla identitate prevăzută de art. 431 C. proc. civ.

Trecând la analiza cererii de recurs și examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a probatoriului administrat în cauză și a apărărilor exprimate prin întâmpinare de intimata-pârâtă, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Litigiul dedus judecății are ca obiect suspendarea executării Deciziei de impunere nr. x/29.06.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/29.06.2016 emise de organele de inspecție fiscală din cadrul Activității de inspecție fiscală persoane juridice, Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, până la pronunțarea definitivă pe fondul acțiunii în anulare a actelor administrative contestate.

În conformitate cu prevederile art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, "În cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate sa ceara instantei competente sa dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral pana la pronunțarea instantei de fond (...)"

Prin urmare, pentru suspendarea executării unui act administrativ este necesară îndeplinirea cumulativă a condiției existenței cazului bine justificat și a condiției prevenirii unei pagube iminente.

În accepțiunea art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, noțiunea de "cazuri bine justificate" este definită ca "împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ".

În ceea ce privește cazul bine justificat, Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod corect că în speță nu există o vădită încălcare a procedurii de emitere a actelor administrative sau a unor condiții de fond pentru a se putea vorbi de o îndoială serioasă cu privire la legalitatea actului.

În raport cu criticile formulate de recurenta-reclamantă împotriva sentinței recurate, care privesc faptul că prima instanță nu a avut în vedere ca motiv de nelegalitate a actului administrativ contestat, nerespectarea termenului prohibitiv de 30 de zile de la comunicarea avizului de inspecție fiscală și până la data începerii efective a controlului, precum și faptul că inspecția fiscală a depășit durata maximă de 6 luni pentru efectuarea acesteia, Înalta Curte reține că nerespectarea termenelor procedurale invocate de reclamantă nu reprezintă cazuri de nulitate absolută a actului administrativ fiscal, care să poată fi constatate la nivelul aparențelor, în lipsa oricărei vătămări, întrucât nu sunt enumerate printre motivele de nulitate absolută reglementate de art. 46, cu raportare la art. 43 din C. proc. fisc. .

În ceea ce privește criticile conform cărora instanța de fond nu a analizat termenul de prescripție de 5 ani cu privire la sumele stabilite cu titlu de impozit pe profit aferent anului 2008 ori că inspectorii fiscali au interpretat eronat dispozițiile Codul fiscal în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene privind dreptul de deducere al TVA, Înalta Curte apreciază, în acord cu opinia instanței de fond, că acestea constituie argumente ce nu pot fi analizate în procedura simplificată a suspendării executării, ci necesită administrarea unui probatoriu complex și presupun dezbateri ce ar putea conduce la prejudecarea fondului cauzei.

Cu referire la criticile ce vizează condiția prevenirii pagubei iminente, Înalta Curte apreciază că, întrucât îndeplinirea cerințelor trebuie să fie cumulativă, în conformitate cu prevederile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar în speță prima condiție nu este îndeplinită, o astfel de analiză nu se mai impune a fi făcută.

În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, este neîntemeiat, considerente pentru care recursul urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta SC A. SA împotriva Sentinței civile nr. 2868 din 19 iunie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 martie 2019.

GGC - GV