ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4303/2019

Ședința publică din data de 27 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanta A., Sucursala București, în contradictoriu cu Administrația Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a solicitat suspendarea executării Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale principale aferente diferențelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecției fiscale la persoane juridice nr. x/30.08.2018 .

Prin sentința civilă nr. 5434 din 18 decembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea de suspendare formulată de reclamanta A. Sucursala București, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice-Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca neîntemeiată, și a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 23.029,97 RON, achitată de reclamantă conform recipisei de consemnare B. nr. x din data de 07.12.2016.

Împotriva hotărârii instanței de fond, reclamanta A. Sucursala București a formulat recurs.

În motivarea recursului se arată că sentința recurată este nemotivată, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

În opinia recurentei, considerentele instanței de fond sunt contradictorii: (i) pe de o parte, instanța arată că împrejurările de fapt și de drept invocate de societate presupun "o analiză riguroasă a dispozițiilor legale incidente în raport de situația faptică prezentată", (ii) iar pe de altă parte, consideră că respectivele împrejurări "nu se circumscriu unor indicii de aparentă nelegalitate".

Nu în ultimul rând, simpla afirmație a faptului că "se reține neîntrunirea în speță a cazului bine justificat" nu este de natură să justifice, așa cum consideră instanța de fond, neanalizarea celei de-a doua condiții prevăzute de legiuitor, respectiv existența unei pagube iminente.

Așadar, analizarea existenței sau inexistenței pagubei iminente, condiție necesară pentru a se dispune suspendarea actului administrativ contestat, este în sarcina judecătorului învestit cu cererea de suspendare, care are obligația de a se pronunța asupra incidenței sale în cerere.

Prin urmare, mențiunea "reține neîntrunirea în speță a cazului bine justificat, nu se va mai analiza în ce măsură reclamanta a probat îndeplinirea cerinței privind paguba iminentă" nu echivalează cu îndeplinirea obligației instanței de a verifica și a se pronunța asupra incidenței pagubei iminente.

Recurenta mai arată că sentința recurată este nelegală întrucât a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Intimata Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța de recurs a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

În cauză, este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

Pe de altă parte, dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor.

Deoarece Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată.

Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată.

În cauza de față, instanța de control judiciar consideră că, într-adevăr, hotărârea recurată nu îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În sistemul de drept procesual civil român căile de atac constituie un remediu pentru eventualele erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească.

Motivarea în fapt și în drept este o condiție de esență a hotărârii judecătorești, legiuitorul stabilind în sarcina judecătorului această obligație legală, cu precizarea că judecătorul trebuie să explice părților, atât în fapt, cât și în drept care au fost rațiunile care au determinat adoptarea soluției.

Este adevărat că instanța nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de către părți, însă, astfel cum în mod judicios a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dreptul la un proces echitabil presupune motivarea hotărârilor, argumentele decisive pentru soluționarea cauzei vor trebui, totuși, să își găsească reflectarea în hotărâre, astfel încât justițiabilii trebuie să se convingă de faptul că s-a făcut dreptate și că judecătorul a examinat toate susținerile părților și probele administrate.

Mai mult decât atât, modalitatea sumară în care "argumentele" instanței de fond sunt expuse vine de fapt să suplinească vidul lăsat de lipsa analizării corecte a susținerilor recurentei-reclamante.

Înalta Curte constată că o bună parte dintre motivele de aparentă nelegalitate a deciziei de impunere invocate de recurenta-reclamantă, au fost lăsate în mod cu totul nejustificat neanalizate de către instanța de fond, sub pretextul că o atare analiză ar necesita o examinare specifică unei acțiuni în anulare, și nu a unei cereri de suspendare.

În cadrul procedurii suspendării efectelor actului administrativ nu se poate face o analiză aprofundată a conținutului raportului juridic dedus judecății, pentru a nu se prejudeca fondul cauzei, dar aceasta nu înseamnă că împrejurările de fapt sau de drept ce au fost prezentate nu puteau fi analizate de către instanță pentru a putea stabili dacă criticile de nelegalitate invocate au o natură serioasă la o examinare prima facie.

Constatarea instanței de fond a faptului că argumentele recurentei-reclamante presupun o analiză riguroasă a dispozițiilor legale incidente, nu poate conduce la concluzia existenței unei aparențe de netemeinicie a criticilor de nelegalitate invocate împotriva deciziei de impunere, ci din contră, inoculează ideea unei îndoieli rezonabile ce planează asupra prezumției de legalitate de care se bucură decizia de impunere, îndoială care într-adevăr, va putea fi confirmată ori infirmată printr-un probatoriu specific acțiunii în anulare, aspecte suficiente pentru a se reține îndeplinirea condiției cazului bine justificat.

Astfel, deși în analizarea condiției existenței cazului bine justificat instanța de fond a ignorat orice reper jurisprudențial existent și a considerat că soluționarea cererii de suspendare necesită o analiză aprofundată specifică unei acțiuni în anulare, în privința celei de-a doua condiții de fond impuse de legiuitor aceasta a ales să nu o mai analizeze deloc.

Instanța de control judiciar are în vedere faptul că art. 14 din Legea contenciosului administrativ prevede analiza îndeplinirii a două condiții de fond ale cererii de suspendare, respectiv existența unui caz bine justificat și a unei pagube iminente. Astfel că, pentru soluționarea cererii de suspendare este necesară analiza ambelor condiții.

Pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că este întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., ceea ce va conduce la casarea cu trimitere a cauzei, pentru ca instanța de fond să analizeze litigiul sub toate aspectele.

Față de soluția ce se va pronunța, instanța de control judiciar apreciază că nu se mai impune analizarea motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul și va casa sentința recurată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. - Sucursala București împotriva sentinței civile nr. 5434 din 18 decembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 27 septembrie 2019.