ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1467/2019

Obiectul litigiului dedus judecății Prin Cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București la data de 14 noiembrie 2014, reclamantul Institutul de Geodinamica, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Venituri Buget Local Sector 2 și cu chematul în garanție Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat instantei să dispună anularea Deciziei nr. x din 1 septembrie 2014, emisă de pârâtă, prin care a fost respinsă plângerea prealabilă administrativă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 3 mai 2014 și a Deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 3 iulie 2014 precum și anularea actelor administrative fiscale menționate. În subsidiar, în situația respingerii (totale sau parțiale) a acțiunii, în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, coroborat cu 72 alin. (1) din C. proc. civ., a solicitat obligarea chematului în garanție Statul Roman, prin Ministerul Finanțelor Publice la plata întregii sume de 1.090.111 RON, stabilite prin actele administrative fiscale în litigiu. Printr-o cerere modificatoare ulterioară, reclamanta a solicitat ca, în subsidiar, Curtea să admită și capetele de cerere având ca obiect constatarea suprafeței impozabile (să se constate că suprafața de teren supusă impozitării este de 1254,16 mp din care 1079 mp suprafața ocupată de construcții și 175 mp suprafață neconstruită) și constatarea bazei impozabile (să se constate ca baza impozabilă la care trebuia calculat impozitul pe clădiri era valoarea de 2465500 RON în loc de valoarea de 6281600 RON).

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 827 pronunțată la 23 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea, formulată de reclamantul Institutul de Geodinamica, în contradictoriu cu pârâta Direcția de Venituri Buget Local Sector 2, astfel cum a fost modificată și a dispus anularea Deciziei x din 1 septembrie 2014, Deciziei de impunere nr. x din 3 iulie 2014 și deciziei referitoare la obligațiile de plată accesorii nr. x din 3 iulie 2014. A respins ca inadmisibile capetele de cerere având ca obiect constatarea suprafeței impozabile și constatarea bazei impozabile. A respins ca inadmisibilă cererea de chemare în garanție a Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a dispus obligarea pârâtei Direcția de Venituri Buget Local Sector 2 la plata către reclamantă a sumei de 150 RON taxă de timbru.

Cererea de recurs și motivele de recurs invocate Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Direcția de Venituri Buget Local Sector 2 solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, cu consecința respingerii ca neîntemeiate a acțiunii formulate de reclamantul Institutul De Geodinamica. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, interpretând greșit prevederile art. 249 alin. (1), art. 256 alin. (1), art. 261 alin. (1), art. 250 alin. (1) pct. 1, art. 257 lit. f) și art. 262 lit. c) din Legea nr. 571/2003, texte de lege avute în vedere în stabilirea impozitului în sarcina reclamantului. Recurenta-pârâtă, văzând dispozițiile art. 1 din Hotărârea nr. 364 din 3 aprilie 1990, coroborate cu dispozițiile pct. 21 din H.G. nr. 44/2004 privind normele metodologice de aplicare a Codului fiscal și art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind instituțiile publice, cu modificările și completările ulterioare, a apreciat că Institutul de Geodinamica nu este o instituție publică și nu se încadrează în nicio scutire prevăzută de titlul IX din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, motiv pentru care s-a procedat la stabilirea obligațiilor de plata în sarcina acestuia, obligații de plata aferente bunurilor declarate la organul fiscal. A mai precizat recurenta-pârâtă că reclamantul figurează înregistrat în evidențele fiscale ale DVBL S2 și cu imobil situat în București, str. x, format din Corpurile de clădire A, D, E, F. astfel ca recurenta a luat decizia de instituire a măsurilor asigurătorii instituind și sechestrul asupra clădirilor menționate mai sus, așa cum reiese din Încheierea nr. 595 din 4 decembrie 2014 reieșind în mod clar că reclamantul este proprietarul acestor clădiri.

Apărările formulate în cauză Intimatul-chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor, a formulat întâmpinare prin care solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate. Totodată a solicitat și respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție. Intimatul-reclamant Institutul de Geodinamică a depus întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursului, întrucât recurenta nu a indicat motivele de nelegalitate, iar pe fond a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței recurate.

Procedura de soluționare a recursului Prin Încheierea din 23 octombrie 2018, Înalta Curte a stabilit termen pentru judecata pe fond a recursului, constatând că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ. În motivarea acestei măsuri s-au avut în vedere Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant Institutul de Geodinamică Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă a invocat critici ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerente pentru care excepția nu este întemeiată. Trecând la analiza cererii de recurs și examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-pârâtă, a probatoriului administrat în cauză și a apărărilor exprimate prin întâmpinările formulate de intimați, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În speță, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă și-a întemeiat apărarea pe ideea conform căreia Institutul de Geodinamica nu este instituție publică și, ca atare, acesta datorează impozit pe bunurile imobile (teren, clădiri) și mijloacele de transport. În susținerea acestei poziții, recurenta-pârâtă a avut în vedere dispozițiile art. 249 alin. (1), pe cele ale art. 256 alin. (1), pe cele ale 261 alin. (1), precum și pe cele ale art. 250 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal. Înalta Curte este în acord cu soluția pronunțată de instanța de fond și cu motivele reținute de aceasta în considerentele sentinței recurate, în sensul că, în ceea ce privește obligația plății impozitelor pentru mijloace fixe, acestea nu se află în proprietatea reclamantului, ci doar în administrare, iar în ceea ce privește plata impozitului pentru bunurile imobile, reclamantul se bucură de scutire în calitatea sa de instituție publică. Astfel, în ceea ce privește obligativitatea de plată a impozitului pentru bunuri imobile, Înalta Curte apreciază că instanța de fond a reținut în mod corect, din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, depuse chiar de pârâtă, că din inventarul centralizat, clădirile corp A - F din str. x, București, se află în administrarea Institutului de Geodinamic al cărui ordonator principal este Academia Romana, iar aceste clădiri fac parte din domeniul public al statului. În conformitate cu prevederile art. 250 alin. (1) pct. 1 din Codul fiscal "Clădirile pentru care nu se datorează impozit, prin efectul legii, sunt, după cum urmează: 1. clădirile proprietate a statului, a unităților administrativ-teritoriale sau a oricăror instituții publice, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice, altele decât cele desfășurate în relație cu persoane juridice de drept public." Or, în cauză se confirmă că aceste clădiri pentru care pârâta a dispus plata impozitului se află în administrarea reclamantului și fac parte din domeniul public al statului, aparținând Academiei Române, care este o instituție de interes public național având în vedere prevederile art. 1 din Legea nr. 752/2001. În ceea ce privește interpretarea instanței de fond asupra deciziei de impunere a plății impozitului aferent mijloacelor de transport pe care reclamanta le deține, Înalta Curte apreciază că aceasta a dat o interpretare corectă, întemeiată pe dispozițiile art. 262 lit. c) din Codul fiscal, conform cărora "taxa asupra mijloacelor de transport nu se aplică pentru mijloacele de transport ale instituțiilor publice". Pentru a reține calitatea de instituție publică a reclamantului, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a stabilit că Institutul Național de Geodinamica a fost înființat prin H.G. nr. 364/1990, care prevede expres subordonarea institutului față de Academia Română, în conformitate cu prevederile art. 1. Potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 752/2001 privind organizarea și funcționarea Academiei Romane, "Academia Română este instituție de interes public național de cercetare în domeniile fundamentale ale științei, autonomă, cu personalitate juridică de drept public.", iar în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (3) și (4) "În subordinea Academiei Române funcționează, în condițiile legii, institute și centre de cercetare științifică. Institutele de cercetare științifică din subordinea Academiei Române se înființează și se organizează prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Adunării generale a Academiei Române." În conformitate cu dispozițiile art. 7 lit. c), d) și g) din O.G. nr. 57/2002 privind cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică în sistemul național de cercetare-dezvoltare sunt cuprinse următoarele categorii de unități și instituții de drept public: "c) institute, centre sau stațiuni de cercetare-dezvoltare din subordinea Academiei Române sau a academiilor de ramură; d) alte institute, centre sau stațiuni de cercetare-dezvoltare organizate ca instituții publice ori de drept public; g) alte instituții publice sau de drept public care au ca obiect de activitate și cercetarea-dezvoltarea ori structuri ale acestora legal constituite." Având în vedere aceste dispoziții legale, intimatul-reclamant are calitatea de instituție publică, considerente pentru care acesta este scutit de taxa asupra mijloacelor de transport, împrejurare care a determinat ca în mod corect instanța de fond să anuleze actele administrative contestate cu privire la acest aspect. Înalta Curte constată în soluționarea cererii de recurs că recurenta-pârâtă nu a criticat sentința recurată în ceea ce privește soluția de respingere ca inadmisibilă a cererii de chemare în garanție, motiv pentru care nu se impune o analiză asupra apărărilor formulate prin întâmpinare de intimatul-chemat în garanție, sub acest aspect. În ceea ce privește obligarea la plata cheltuielilor de judecată, prima instanță a aplicat corect prevederile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurenta-pârâtă, autoritate emitentă în sensul art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, fiind parte "căzută în pretenții" conform normei procedurale menționate. În concluzie, având în vedere cele expuse mai sus, Înalta Curte constată că motivul de casare în care se încadrează criticile recurentei-pârâte, prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., este neîntemeiat, astfel că recursul formulat potrivit art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 urmează a fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., republicat.