ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 591/2020

Obiectul cauzei Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 15 februarie 2016 pe rolul Tribunalului Timiș, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. să îi achite sume de 83.250 RON, reprezentând contravaloarea întreținerii prestate și obligarea pârâților C. și D. să îi achite suma de 246.950 RON, reprezentând investiții făcute la imobilul proprietatea acestora din Remetea Mare nr. 86 județul Timiș.

Sentința pronunțată de tribunal Prin Sentința civilă nr. 717/11.5.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosarul nr. x/2016 s-a admis în parte cererea principală formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. A obligat pe pârâții C. și D. la plata către reclamant a sumei de 178.484 RON reprezentând contravaloarea investițiilor/îmbunătățirilor aduse la apartamentul nr. x situat în Remetea Mare, nr. 86, județul Timiș. A respins în rest petitul doi și în totalitate petitul unu al cererii principale. A respins cererea reconvențională ca neîntemeiată, obligând pârâții C. și D. la plata către reclamant a sumei de 11.148,58 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin Decizia nr. 125 din 30 mai 2019, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul incident declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile 717/11.05.2018 pronunțată de Tribunalul Timiș în Dosar nr. x/2016. A admis apelul principal formulat de către apelanții B., C. și D. împotriva aceleiași sentințe, a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea formulată de către reclamantul A. împotriva pârâților B., C. și D.. A respins cererea reclamantului privind obligarea pârâților C. și D. la plata cheltuielilor de judecată și a menținut în rest dispozițiile sentinței apelate. A obligat pe intimatul A. la plata către apelantul C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 7.207 RON reprezentând onorariu avocat și taxă judiciară de timbru și a respins cererea intimatului de obligare a apelanților la plata cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate de curtea de apel, reclamantul A. a declarat recurs. Într-o primă critică, reclamantul a susținut că au fost greșit aplicate dispozițiile art. 1345 C. civ., instanța de apel apreciind neîntrunirea condițiilor prevăzute de acest text de lege, reținând inexistența unei obligații de restituire în sarcina titularilor dobânditori ai patrimoniului mărit, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Astfel, Curtea de Apel Timișoara a considerat greșit că pârâta B. nu mai era titulara patrimoniului mărit la momentul formulării acțiunii, situație care a impus stabilirea unui cadru procesual raportat la situația actuală a patrimoniului mărit și nu o situație trecută, probabilă sau viitoare. Instanța de apel a tratat acest aspect ca nefiind esențial din punct de vedere al răspunderii părților și i-a atribuit efectele unui simplu detaliu de fapt. Este adevărat că nu pârâții E. erau titularii patrimoniului mărit la momentul faptului licit care a fundamentat majorarea patrimoniului, dar ei sunt proprietarii cu drept de dispoziție asupra acestui patrimoniu la momentul formulării acțiunii, iar această calitate atrage răspunderea lor cu privire la patrimoniul dobândit. O eventuală soluție de obligare a lor la plata îmbunătățirilor cu care este învestită instanța, de la rămânerea definitivă, deschide calea unei acțiuni a lor împotriva autoarei lor, în temeiul contractului de întreținere autentificat sub nr. x/18.09.2015, pe care l-au asumat în mod valabil. Chiar în cuprinsul acestui contract, transmițătoarea B. a garantat pe dobânditori contra evicțiunii conform prevederilor art. 1695 și 1707 C. civ., precum și pentru eventuale vicii ascunse. Totodată, transmițătoarea a declarat că ar fi achitat la zi toate cheltuielile aferente imobilului, în timp ce corelativ, dobânditorii au declarat în legătură cu cheltuielile de întreținere aferente imobilului că dacă se vor găsi restanțe sau diferențe se obligă să le achite. Norma de drept material încălcată stabilește actorii faptului licit al îmbogățirii fără justă cauză prin raportare directă la titularii celor două patrimonii, micșorat și respectiv mărit, și nu prin raportare la persoana lor în individualitatea sa. Îmbogățirea indirectă s-a produs prin intermediul unui al treilea patrimoniu (al apelantei B.). În contextul în care recurentul și-ar fi îndreptat cererea împotriva fostei proprietare, i se putea opune o apărare fundamentată pe o lipsă de calitate procesuală pasivă, argumentată cu un raționament similar celui folosit de apelanții E., dar în sens invers. A doua critică, încadrată de recurent în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la faptul că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind prezentate considerentele pentru care instanța a înlăturat susținerile reclamantului. Astfel, în opinia recurentului hotărârea recurată nu cuprinde o motivare proprie care să prezinte o analiză completă și nemijlocită a problemelor de drept ridicate în cauză, din care părțile să fie convinse că "s-a făcut dreptate" și că s-au examinat toate probele administrate, instanța de apel încălcând astfel obligațiile statuate de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. raportat la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, dispoziții care instituie obligația indicării atât a situației de fapt reținute pe baza probelor administrate, cât și a motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, cu arătarea motivelor pentru care s-au admis și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. În faza apelului a fost argumentată pe calea întâmpinării incidența unei îmbogățiri fără justă cauză indirectă, prin transferul patrimoniului mărit de la pârâta B. la pârâții E. prin intermediul Contractului de întreținere autentificat sub nr. x/18.09.201, însă Curtea de Apel Timișoara nu a găsit necesar să motiveze de ce nu ar fi aplicabilă în speța de față. Surprinzător, instanța a găsit totuși oportun a arăta că problema nu este una de calitate procesuală pasivă, ci una de raport obligațional juridic și a arătat acest aspect în contextul în care, deși în încheierea de ședință din 09.05.2019 a fost pusă în discuția părților excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților E., instanța a omis a mai da o soluționare acesteia. Evident, soluționarea este implicită prin considerente, însă din punct de vedere procedural și al garantării drepturilor procesuale, situația echivalează cu neindicarea motivelor pe care se întemeiază soluția. Această manieră de gestionare a hotărârii recurate poate fi doar una "gospodărească" nicidecum legală, întrucât deși considerentele soluției pe fond par a putea fi comune cu eventualele considerente ale unei soluții de admitere a excepției calității procesuale pasive a pârâților E., evident soluțiile sunt extrem de diferite. Apare că instanța a ales să motiveze totuși respingerea acțiunii pe fond, printr-o așa numită neîntrunire a condițiilor îmbogățirii fără justă cauză, când de fapt motivează că pârâții nu ar avea calitate procesuală pasivă în raportul obligațional dedus judecății. Printr-un ultim motiv de recurs s-a arătat că instanța de apel a lăsat nesoluționate excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive a apelanților C. și D., puse în discuție în ședința publică din 9 mai 2019, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În opinia recurentului, are interes în a susține acest motiv de recurs, întrucât soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a apelanților ar fi determinat implicit o schimbare a considerentelor expuse de instanța de apel pentru a motiva admiterea apelului și respingerea acțiunii. Deși acțiunea a fost respinsă pe fond, de fapt motivarea este aceea a inexistenței a unei obligații în sarcina pârâților, deci o lipsă de calitate în ceea ce îi privește pe aceștia. Mai mult, Curtea de Apel Timișoara chiar a arătat și persoana care ar fi trebuit, în opinia acestei instanțe, să fie chemată în judecată cu privire la pretențiile care fac obiectul cauzei.

Procedura de filtru Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 22 august 2019 și a fost aleatoriu repartizat Completului de filtru nr. 5. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 16 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursului la 27 februarie 2020.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimații-pârâți au solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Au invocat excepția lipsei de interes cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs - nesoluționarea de către instanța de apel a excepției prescripției dreptului material la acțiune, invocată în apel de intimații C. și D. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate în condițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru următoarele considerente: Printr-un prim motiv de recurs, reclamantul invocă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., încălcarea art. 1345 C. civ. Din cererea de chemare în judecată rezultă că fundamentul cererii formulate în contradictoriu cu pârâții C. și D. îl reprezintă îmbunătățirile aduse de reclamant la apartamentul nr. x situat în Remetea Mare, nr. 86, județul Timiș, și de care pârâții beneficiază în urma contractului de întreținere încheiat cu pârâta B. la 18 septembrie 2015, autentificat cu nr. x de BNP F.. Cauza juridică invocată de reclamant o constituie îmbogățirea fără justă cauză, în opinia sa fiind vorba despre o îmbogățire indirectă a pârâților sus-menționați. Opinia recurentului-reclamant nu poate fi primită. Astfel, în condițiile art. 1345 C. civ., cel care, în mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ținut dincolo de limita propriei sale îmbogățiri. Din acest text rezultă că una dintre condițiile acțiunii în restituire este aceea ca îmbogățirea și însărăcirea corespunzătoare să fie lipsite de o cauză justă, de un temei juridic ce le-ar putea justifica. Mai mult, pentru admiterea acțiunii de in rem verso trebuie să existe o legătură între sporirea unui patrimoniu și diminuarea celuilalt, în sensul că ambele sunt efectul unei cauze unice. Instanța de apel a arătat, în mod corect, că prin încheierea contractului de întreținere a pârâtei B., în temeiul căruia au dobândit nuda proprietate a apartamentului nr. x situat în Remetea Mare, nr. 86, județul Timiș, patrimoniul pârâților C. și D. nu s-a mărit în dauna patrimoniului reclamantului. Soluția se impune a fi păstrată întrucât, pe de o parte, din ansamblul probator administrat a rezultat că îmbunătățirile nu au fost făcute de reclamant după data la care s-a încheiat contractul de întreținere între pârâți, ci anterior, iar pe de altă parte, contraprestația debitorilor întreținerii, astfel cum a fost asumată prin contractul de întreținere a pârâtei B., s-a raportat la starea apartamentului oferit de către beneficiara întreținerii. În aceste condiții, patrimoniul care s-a mărit urmare a lucrărilor făcute de către reclamant, și care a putut fi oferit pentru obținerea unei contraprestații de o anumită valoare, a fost acela al pârâtei B. și deci de la aceasta trebuie să obțină reclamantul restituirea contravalorii investițiilor/îmbunătățirilor realizate. Față de cele ce preced, Înalta Curte consideră că nu există o cauză unică și nici directă între sărăcirea patrimoniului reclamantului și sporirea patrimoniului pârâților. Pentru reclamant, cauza diminuării patrimoniului său o constituie efectuarea de lucrări la apartamentul ce se afla în acel moment în proprietatea pârâtei B., pe când pentru pârâți, cauza sporirii patrimoniului lor este întreținerea acordată aceleiași pârâte, în temeiul contractului de întreținere încheiat cu aceasta, și prin care le-a transmis nuda proprietate. Nefiind îndeplinită cerința legăturii de cauzalitate între diminuarea unui patrimoniu și sporirea corelativă a altuia, nu se poate considera că îmbogățirea patrimoniului pârâților C. și D. s-a făcut indirect, prin intermediul terțului care este pârâta B.. Numai această din urmă pârâtă este cea care a profitat de pe urma lucrărilor efectuate de reclamant la apartamentul proprietatea sa, starea acestuia determinând valoarea contraprestației asumate de către debitorii întreținerii. Având în vedere cele mai sus arătate, critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. O altă critică formulată prin motivele de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., constă în încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului întrucât hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, nefiind prezentate considerentele pentru care instanța a înlăturat susținerile reclamantului. Critica nu este întemeiată, în condițiile în care la filele x din considerentele deciziei recurate este prezentat pe larg răspunsul instanței superioare de fond la apărările formulate de reclamant prin întâmpinare în legătură cu teza privitoare la o îmbogățire indirectă fără justă cauză a pârâților C. și D.. Împrejurarea că reclamantul a susținut că problema îmbogățirii indirecte a pârâților ține de calitatea procesuală a acestora, în timp ce instanța de apel a considerat că analiza acestei chestiuni trebuie raportată la fondul raportului juridic litigios, sens în care a și procedat, nu înseamnă că hotărârea nu răspunde apărărilor făcute prin întâmpinare. Pe de altă parte, în opinia recurentului, hotărârea este susceptibilă de casare în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. deoarece instanța nu s-a pronunțat asupra excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a pârâților E., respectiv a prescripției dreptului material la acțiune puse în discuția părților în ședința din 9 mai 2019. Nici această critică nu poate fi primită. În primul rând, Înalta Curte constată că, așa cum s-a arătat în precedent, prezența în proces a pârâților E. a fost analizată de instanța de apel prin raportare la fondul pretențiilor deduse judecății chiar de către reclamant, iar instanța a procedat corect de vreme ce reclamantul i-a atras în proces pe acești pârâți susținând că patrimoniul lor este cel care s-a îmbogățit fără un just temei. Cum însuși reclamantul este cel care, în temeiul principiului disponibilității, a solicitat instanței analiza fondului raportului juridic dedus judecății în contradictoriu și cu pârâții E., instanța de apel a pronunțat o soluție legală păstrând latura subiectivă a procesului în coordonatele fixate de reclamant. În al doilea rând, se observă că, nefiind prejudiciat procesual prin modul de soluționare a unei excepții pe care nu el a invocat-o - excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de către pârâți, și pe care instanța de apel a considerat-o neîntemeiată - recurentul nu justifică interesul de a formula această critică de vreme ce, urmare a admiterii excepției cererea de chemare în judecată ar trebui respinsă ca fiind prescrisă. Pe cale de consecință, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Având în vedere cele mai sus arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii atacate. În condițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., recurentul va fi obligat la cheltuieli de judecată către intimați.