ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 362/2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Vâlcea, secția I civilă la data de 17 martie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Agenția Națională de Administrare Fiscală și Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Vâlcea, obligarea acestora la plata sumei de 2.500.000 RON, reprezentând daune morale pentru prejudiciul adus onoarei, demnității și sănătății sale prin acțiunile abuzive ale angajaților pârâtului, constând în inițierea unei executări silite în temeiul unor datorii inexistente (anulate de instanță), aplicarea de amenzi contravenționale repetate și formularea mai multor plângeri penale îndreptate împotriva sa și societății pe care a reprezentat-o, respectiv SC B. SRL.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 61, 252, 253, 1349,1357, 1381 din C. civ., art. 2 și urm. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Sentința nr. 491 din 12 aprilie 2017, Tribunalul Vâlcea, secția I civilă a respins excepțiile decăderii pârâtei din dreptul de a propune probe și invoca excepții, excepția prescrierii dreptului la acțiune și pe cea a lipsei calității procesuale pasive a Statului român prin Ministerul Finanțelor Publice, respingând, totodată, și acțiunea ca neîntemeiată, în esență, în considerarea faptului că reclamantul nu a făcut dovezi privind o reală suferință provocată de întocmirea proceselor-verbale de contravenție sau a modalității în care onoarea și demnitatea sa au avut de suferit, câtă vreme instanțele de judecată au anulat actele respective, ceea ce este de natură să reprezinte o satisfacție echitabilă, prin anularea proceselor-verbale de contravenție, instanța înlăturând efectele negative pe care un act nelegal întocmit le putea produce asupra reclamantului.

Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, prin Decizia nr. 193 din 23 ianuarie 2018 a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului.

Prin Decizia nr. 3327 din 3 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a admis recursul reclamantului împotriva deciziei sus menționate și a trimis cauza în rejudecare aceleiași instanțe de apel.

Instanța de recurs a reținut, în esență, că instanța de apel a pronunțat o hotărâre, pe de o parte, motivată de o manieră generală și abstractă, asimilabilă unei nemotivări, în condițiile în care nu există o analiză particulară, raportată la datele concrete ale speței, iar pe de altă parte, fundamentată pe considerente contradictorii ori străine de elementele cauzei, respectiv în considerentele deciziei se fac trimiteri generale la dispoziții ale Convenției europene, la jurisprudența instanței de contencios european și a Înaltei Curți de Casație și Justiție privind delicte de presă sau accidente de circulație fără legătură cu cauza pendinte, prejudiciul pretins de către reclamant avându-și izvorul în altfel de acțiuni ilicite.

Prin Decizia nr. 929 din 20 februarie 2019 pronunțată în rejudecare, Curtea de Apel Pitești, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului împotriva sentinței tribunalului.

Împotriva deciziei pronunțate în apel, pentru motive subsumate art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., reclamantul A. a declarat recurs, formulând următoarele critici:

- Hotărârea instanței de apel cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, respectiv motivarea acesteia contravine statuărilor din decizia de casare a Înaltei Curți. Astfel, în opinia recurentului, deși instanța supremă a reținut că maniera generală și abstractă de motivare echivalează, practic, cu nemotivarea, instanța de apel a constatat că judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument separat, pentru ca, ulterior, să aprecieze că jurisprudența CEDO include obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile. Totodată, deși instanța de casare a reținut că nu a fost observată proba testimonială administrată la fond (declarația martorului C.), în mod nejustificat, în rejudecare, a fost respinsă suplimentarea probei cu încă un martor (D.).

- În mod greșit, instanța de apel a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, reținând eronat că nu s-a dispus trimiterea în judecată în niciunul din dosarele penale și nesocotind înscrisurile de la dosar, potrivit cărora reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu, dar a fost achitat. În analiza sa, instanța de apel a ignorat înscrisurile de la filele x ale dosarului prim de apel, ceea ce denotă analiza superficială realizată, pe motive care sunt străine de probele dosarului. Chiar dacă trei din cele patru plângeri penale s-au finalizat cu soluții de netrimitere în judecată, reputația reclamantului a fost știrbită întrucât Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat plângeri la toate aceste soluții, plângeri ce au fost judecate în ședință publică, contrar celor afirmate de instanța de apel privind caracterul nepublic al demersurilor judiciare respective.

Caracterul repetabil al acestor plângeri penale, finalizate cu soluții favorabile reclamantului, dovedește, pentru recurent, caracterul lor ilicit, șicanatoriu și transformat într-un abuz de drept, aspect de natură să contureze culpa în săvârșirea acelor fapte, contrar celor reținute de instanța de apel, care a apreciat că din nicio probă nu rezultă intenția de vătămare a reclamantului.

Instanța de apel ajunge să motiveze până și faptul că cele două infarcturi miocardice acute suferite de reclamant în timpul acestor procese penale repetate nu sunt de natură să dovedească legătura de cauzalitate dintre starea de sănătate a reclamantului și cercetarea sa penală repetată ori amenzile penale aplicate lui și societății în perioada respectivă.

Caracterul ilicit al acestor numeroase plângeri penale nefondate, amenzi contravenționale, executarea silită nelegală trebuie reținute ca având caracterul unui abuz de drept.

În legătură cu condiția vinovăției, instanța de apel a nesocotit două mari principii de drept consacrate în doctrină, anume că răspunderea civilă delictuală operează pentru cea mai ușoară culpă și că obligația de reparare integrală a prejudiciului subzistă indiferent de gravitatea vinovăției.

Hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 61, art. 252, art. 253, art. 1349, art. 1357, art. 1381 C. civ. și art. 2 și următ. din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin întâmpinarea formulată în cauză s-a invocat excepția lipsei calității procesuală pasive, atât în raport de Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, despre care s-a arătat că poate dobândi calitate doar în anumite situații expres reglementate de lege, ce nu se regăsesc în cauză, cât și față de Agenția Națională de Administrare Fiscală, despre care s-a arătat că nu a fost justificată calitatea procesuală pasivă.

S-a susținut că, în mod corect, instanța de apel a apreciat că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale, iar în cauză nu s-a făcut dovada atingerii prerogativelor care să confere recurentului dreptul de a beneficia de despăgubiri morale.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Raportul a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin Încheierea din 4 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 929 din 20 februarie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citare părți la data de 12 februarie 2020.

În prealabil analizei criticilor de recurs formulate, Înalta Curte reamintește că încă de la momentul soluționării prezentei cauze prin hotărârea de primă instanță, Sentința civilă nr. 491 din 12 februarie 2017 a Tribunalului Vâlcea, excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului român, prin Ministerul Finanțelor Publice a fost respinsă, fără ca împotriva acestei dezlegări jurisdicționale partea interesată să exercite căile de atac prevăzute de lege, ceea ce semnifică faptul că respectiva statuare a intrat în puterea lucrului judecat, nemaifiind posibil ca, prin nesocotirea acesteia, pârâtul să reitereze aceeași excepție în diferite etape procesuale ulterioare ale litigiului, astfel cum s-a învederat, de altfel, și prin precedenta decizie de casare.

Cât privește excepția lipsei calității procesuale pasive a ANAF, argumentată prin lipsa unor considerente care să-i confere acesteia calitate procesuală în cauză, se reține că cererea reclamantului a vizat acțiuni ale angajaților DGFP Vâlcea, structură a ANAF, iar măsura în care acuzațiile de exercitare abuzivă a drepturilor acestora se verifică sau nu constituie în cauză o chestiune de temeinicie a cererii, fără implicații asupra calității procesuale pasive a autorității indicate.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând recursul declarat în cauză, Înalta Curte apreciază că acesta deduce judecății critici nefondate.

Astfel, printr-un prim motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea instanței de apel a fost criticată, susținându-se că ar conține motive contradictorii și străine de natura cauzei prin aceea că motivarea dată soluției ar intra în contradicție cu statuările Deciziei nr. 3327 din 3 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție sub un dublu aspect, respectiv atunci când s-a reținut că judecătorul nu trebuie să răspundă prin hotărâre fiecărui argument al părții în mod separat (deși se admite că dreptul la un proces echitabil include obligația instanțelor de a-și motiva hotărârea) și atunci când s-a respins cererea apelului-reclamant de suplimentare a probei cu un martor.

Susținerile recurentului nu pot fi reținute (iar, în măsura în care acestea ar fi fost întemeiate, ar fi atras incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., față de teza susținută, a nerespectării de către instanța de rejudecare a îndrumărilor din decizia de casare) deoarece nicio contradicție nu poate exista între argumentele ce au stat la baza adoptării Deciziei nr. 3327 din 3 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - ce a sancționat o judecată realizată în absența oricărei analize a cazului concret dedus judecății, cu o motivare generală și abstractă, prin utilizarea de considerente teoretice și străine cauzei - și aprecierea instanței de apel în rejudecare, în sensul că hotărârea supusă cenzurii sale corespunde cerinței legale de a fi motivată deoarece motivarea unei hotărâri este o chestiune de conținut, iar nu de volum, astfel că respectă o atare exigență și hotărârea prin care judecătorul nu dă răspuns fiecărui argument sau nuanțe date de parte, dar care rezolvă în substanță problema de drept dedusă judecății.

În sfârșit, sancționând și o serie de elemente contradictorii reținute în motivarea primei judecăți înfăptuite în apel, Înalta Curte reține că Decizia de casare nr. 3327 din 3 octombrie 2018 nu a impus, ca, în rejudecare, instanțele de fond să răspundă fiecărui argument invocat de reclamant pentru a putea concluziona că neprocedând astfel sau opinând diferit în legătură cu motivarea hotărârii de primă instanță, decizia atacată pe calea recursului ar intra în vreun fel în contradicție cu statuările deciziei de recurs anterioare.

De asemenea, nu contravine vreunei statuări a Deciziei de casare nr. 3327 din 3 octombrie 2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție nici măsura procesuală a instanței de apel în rejudecare, de a respinge cererea reclamantului de suplimentare a probei cu un martor, aceasta observând corect că ceea ce s-a reproșat primei judecăți înfăptuite în apel a fost ignorarea probei testimoniale ce fusese administrată în fața primei instanțe, unită cu aprecierea nedovedirii prejudiciului moral pretins de reclamant și a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu care ar fi necesitat, în opinia acelei instanțe, ca proba cu înscrisuri să fie completată și prin proba testimonială.

Or, precedenta decizie de recurs nu a impus suplimentarea probei testimoniale, iar în urma rejudecării cauzei după casare, instanța de apel a valorificat proba testimonială deja administrată în primul ciclu procesual al cauzei, astfel că nici sub acest aspect nu se poate reține existența unei contradicții între cea de-a doua judecată înfăptuită în apel și statuările Deciziei nr. 3327 din 3 octombrie 2018 a ÎCCJ.

Printr-un al doilea motiv de recurs, reclamantul a susținut că analiza condițiilor răspunderii civile delictuale, realizată de instanța de apel în rejudecare, ar fi vădit greșită și motivată contradictoriu.

O primă critică a invocat analiza superficială a instanței de apel, cu nesocotirea înscrisurilor depuse în cel dintâi ciclu procesual al cauzei la filele x, înscrisuri din care rezultă că reclamantul a fost trimis în judecată prin rechizitoriu și ulterior achitat într-o a patra plângere penală inițiată împotriva sa de ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Mehedinți, așadar contrar concluziei instanței care a reținut inexistența faptelor ilicite imputate întrucât nu s-a dispus trimiterea în judecată în niciunul din dosarele penale instrumentate împotriva sa.

Invocând aceste susțineri, recurentul omite faptul că prin cererea sa de chemare în judecată a învestit instanțele judecătorești cu o acțiune în angajarea răspunderii civile delictuale a pârâtului pentru săvârșirea de către angajații ANAF a unor pretinse fapte ilicite precis circumstanțiate, constând în inițierea unei executări silite abuzive, pentru recuperarea unei datorii inexistente (anulate de instanță), formularea a trei plângeri penale (fiecare descrisă prin data inițierii, număr de dosar și soluția cu care a fost finalizată) și pentru aplicarea mai multor amenzi contravenționale reclamantului și societății comerciale al cărei administrator era la momentul respectiv.

Aceste fapte au fost cercetate prin hotărârea de primă instanță și tot în legătură cu acestea au fost formulate și criticile din apelul reclamantului, memoriul său de apel descriind în mod explicit, ca și cererea de chemare în judecată, situația celor trei plângeri penale inițiate împotriva sa de ANAF - Direcția Generală a Finanțelor Publice a Județului Vâlcea.

Este adevărat că în cursul primei judecăți în apel a cauzei, reclamantul a depus la dosar și hotărârile penale pronunțate în Dosarul penal nr. x/2015 de Tribunalul Mehedinți și de Curtea de Apel Craiova, din cuprinsul cărora rezultă că acesta, alături de alte persoane, a fost anchetat și trimis în judecată la plângerea Statului român, prin A.N.A.F., Direcția Regională a Finanțelor Publice Craiova - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Mehedinți pentru săvârșirea infracțiunilor de constituire a unui grup infracțional organizat și complicitate la evaziune fiscală, fapte pentru care a fost achitat.

Aceste înscrisuri însă nu susțin obiectul de învestire al instanței care, sub aspectul excesului în formularea de plângeri penale imputat angajaților A.N.A.F., a fost în mod clar circumscris doar plângerilor penale ce au făcut obiectul Dosarului nr. x/2007, Dosarului nr. x/2011 și Dosarului nr. x/2009, toate ale Parchetului de lângă Judecătoria Vâlcea.

În motivarea cererii de chemare în judecată reclamantul nici măcar nu amintește de existența unei a patra plângeri penale formulate împotriva sa, deși la data introducerii cererii - 17 martie 2016 - soluțiile ambelor instanțe anterior menționate erau cunoscute, Sentința penală nr. 63 a Tribunalului Mehedinți fiind pronunțată la 6 iunie 2015, iar decizia penală nr. 238 a Curții de Apel Craiova fiind pronunțată la 12 februarie 2016.

Cum completarea cererii de chemare în judecată sau învestirea instanțelor cu cercetarea altor fapte nu poate avea loc direct în apel, cu înfrângerea regulii non omisso medio, date fiind exigențele art. 204 C. proc. civ. și întrucât judecarea cererii de apel - care, de asemenea, evoca situația celor trei plângeri penale indicate și în cererea introductivă - nu putea fi realizată altfel decât în limitele efectului devolutiv (după cum impun dispozițiile art. 477 C. proc. civ.), se dovedesc a fi total neîndreptățite criticile reclamantului privitoare la nesocotirea de către instanța de apel a înscrisurilor de la filele x ale primului dosar de apel (ce ofereau date despre o altă plângere penală decât cele supuse analizei instanțelor) și a unei analize superficiale a cauzei.

Nu se poate pretinde o analiza incompletă ori superficială a cauzei când "omisiunea" se referă la fapte ce nu au fost deduse judecății cu respectarea cadrului procesual de soluționare a cauzei, în absența, cel puțin, a unei manifestări explicite de voință a reclamantului în acest sens, simpla depunere de înscrisuri pe parcursul judecății în apel, referitoare la alte fapte imputabile pârâtului, neînvestind în mod legal instanța și neobligând-o la realizarea omisso medio a unei cercetări în fapt în atare condiții.

Tot astfel și din același motiv (anume, pentru că nu susțin obiectul de învestire al instanțelor), respectivele înscrisuri nu pot să demonstreze caracterul eronat al concluziei instanței de apel în sensul inexistenței faptelor ilicite decurgând din formularea unor plângeri penale împotriva reclamantului de către reprezentanții ANAF - D.G.F.P a Județului Vâlcea.

De principiu și în aceeași direcție, Înalta Curte arată că nu poate constitui faptă ilicită nici actul de trimitere a unei persoane în judecată, chiar când aceasta a fost ulterior achitată, dar nici plângerea penală a celui ce a inițiat un atare demers de verificare și control a unei persoane implicată totuși în activități comerciale supuse unei reglementări din partea statului.

Instanța de apel a argumentat și lipsa unei vătămări a reclamantului care s-a plâns de o atitudine șicanatorie din partea angajaților A.N.A.F., observând că plângerile penale la care acesta a făcut referire în acțiunea sa au fost formulate la un interval de doi ani și pentru fapte diferite.

Or, ca organe de control și supraveghere asupra desfășurării în condiții de legalitate a activităților economice producătoare de profit și generatoare de TVA, nu poate fi reproșat angajaților ANAF îndeplinirea continuă a obligațiilor de serviciu, chiar dacă aceasta a presupus inclusiv formularea unor plângeri penale, atâta timp cât mecanismele judiciare au permis reclamantului stabilirea realității și înlăturarea acuzațiilor penale.

Este corectă statuarea instanței de apel asupra inaptitudinii procedurilor judiciare ce l-au vizat pe reclamant și/sau societatea acestuia, de a-i produce prejudicii de ordin moral ori atingeri reputației sale în mediul familial, economic și social, așa cum s-a invocat de către acesta.

Deși nu constituie o situație comună, uzuală, desfășurarea unei activități cu caracter comercial (colectare de fier vechi) poate să implice și desfășurarea unei cercetări penale împotriva agentului economic sau reprezentanților săi legali, fără ca situația în sine să fie generatoare de prejudicii morale. Verificarea desfășurării unei activități economice în condiții de legalitate nu poate fi privită ca un demers prejudiciabil, generator de daune chiar atunci când acesta îmbracă forma unei cercetări penale, cât timp cel vizat a avut posibilitatea exercitării dreptului la apărare și stabilirii situației reale, cum s-a întâmplat în cazul reclamantului.

Contrar susținerilor recurentului, este dedusă în deplină cunoștință asupra înscrisurilor din dosar concluzia instanței de apel asupra inaptitudinii procedurilor judiciare, demarate de reprezentanții ANAF împotriva recurentului, de a-i afecta acestuia reputația familială, economică și socială, în general, rezultând din analiza instanței că, stabilind aceasta, a fost avută în vedere atât situația litigiului civil având ca obiect contestație la executare silită, cât și a celor penale, ale căror soluții s-au definitivat prin respingerea plângerilor formulate împotriva rezoluțiilor procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau, după caz, de neîncepere a urmăririi penale.

Faptul că, în cazul tuturor acestor proceduri judiciare, ședințele de judecată sunt publice, nu înseamnă că, pe această cale, s-a asigurat publicitate acuzațiilor formulate împotriva reclamantului ori conținutului dosarelor (civile sau penale) care au vizat situația acestuia ori a societății al cărei administrator a fost. Întrucât conținutul dosarelor este unul nepublic, iar dezbaterile orale (singurele care au caracter public) au un caracter tehnic și limitat la tipul fiecărei proceduri judiciare, se menține ca valabilă aprecierea instanței de apel în sensul că sesizările angajaților ANAF nu puteau prejudicia drepturile la demnitate și onoare ale reclamantului, dat fiind pe de o parte, caracterul nepublic al cercetărilor și dosarelor instrumentate, iar pe de altă parte, neprobarea dezvăluirii către public a conținutului acestora de către angajații A.N.A.F.

Este, de asemenea, corectă și concluzia instanței de apel asupra lipsei unei legături de cauzalitate între procedurile judiciare acuzate de reclamant ca fiind abuzive și evenimentele medicale (2 infarcturi miocardice) suferite de acesta, concluzie dedusă pe baza examinării documentelor medicale furnizate de reclamant.

O atare concluzie este greu de contestat în condițiile în care starea medicală a reclamantului, încă de la data primului infarct miocardic, la vârsta de 36 de ani, era caracterizată, potrivit evaluării din datele de 12 aprilie și 27 aprilie 2019 prin: obezitate, dislipidemie, diabet zaharat tip II, hipercolesterolemie, mare fumător, hipertensiune arterială grad II, cu risc cardiovascular foarte înalt, așadar prim factori de risc cardiovascular suficienți cât să afecteze și singuri starea de sănătate și buna funcționare a organismului reclamantului.

Nu s-a demonstrat, după cum corect a reținut și instanța de apel, că procedurile judiciare care l-au vizat pe reclamant au fost inițiate și desfășurate în alte scopuri decât cele pentru care au fost puse prin lege la dispoziția organelor de supraveghere și control, cum este și A.N.A.F., pentru a se putea deduce concluzia existenței abuzului de drept invocat de reclamant. În plus, niciuna din sancțiunile contravenționale care au fost aplicate reclamantului nu a fost anulată.

Nu se poate reține nici critica de nesocotire de către instanța de apel a regulilor care guvernează condiția vinovăției, ca element necesar antrenării răspunderii civile delictuale, observându-se că, statuând asupra inexistenței faptelor ilicite acuzate de reclamant, ca și asupra inexistenței prejudiciului pretins a fi fost suferit de acesta ori a legăturii de cauzalitate, analiza instanței de apel nu a mai inclus și referiri la condiția vinovăției, devenite inutile în acest context.

În considerarea acestor motive, de bună seamă că nu poate fi primită critica recurentului întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. referitoare la încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material evocate în finalul memoriului său de recurs, respectiv art. 61, 252, 253, 1349, 1357 și 1381 din C. civ. ori art. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel încât recursul declarat va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei nr. 929 din 20 februarie 2019 a Curții de Apel Pitești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 februarie 2020.

GGC - LM