ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6191/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată, la data de 31.10.2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului să emită o decizie prin care să soluționeze cererea de despăgubire depusă la data de 26.05.2016.

Prin Sentința civilă nr. 697 din 1 martie 2017, Curtea de Apel București a admis acțiunea și a obligat pârâtul să emită o decizie prin care să soluționeze cererea de despăgubire depusă de reclamantă în data de 26.05.2016.

Împotriva acestei hotărâri, pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând casarea, în tot, a hotărârii recurate și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii.

Recurentul-pârât susține aplicarea greșită a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, arătând că, în realitate, aceste dispoziții legale nu sunt incidente în speță, aceeași situație existând și în ceea ce privește refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, reglementat de prevederile art. 2 alin. (1) lit. i) din același act normativ.

Recurentul-pârât arată că Legea nr. 213/2015 nu prevede un termen de soluționare a cererilor și nici nu putea să fie prevăzut un astfel de termen, fapt pentru care în cauză trebuie aplicat un "termen rezonabil" de soluționare, iar față de acesta, raportat la data depunerii cererii și în funcție de data de la care s-au putut face plăți, nu este în întârziere în soluționarea cererii.

Recurenta-pârâtă consideră și că, datorită numărului mare de cereri, peste 60.000, numai în ceea ce privește B. SA nu se poate fixa un termen pentru soluționarea acestora.

Astfel, soluția este aplicarea termenului rezonabil care este menționat în Recomandarea privind buna administrare, prin care Comitetul de miniștri al Consiliului Europei, cere guvernelor statelor membre, prin art. 7 din Codul bunei administrări, ca administrațiile publice să acționeze și să-și execute obligațiile într-un termen rezonabil, în raport cu complexitatea cauzei și cu interesele care există în cauza respectivă.

De asemenea, în cuprinsul Cartei Drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se arată că orice persoană are dreptul ca problemele sale să fie rezolvate în mod imparțial, corect și într-un termen rezonabil.

Față de cele sus-arătate, recurentul-pârât consideră că termenul rezonabil în care trebuia soluționată cererea reclamantei, nu a fost încălcat, având în vedere că s-au înregistrat cereri începând cu data de 29.08.2015, iar majoritatea celor din cele peste 60.000 înregistrate, au fost depuse până la sfârșitul primului trimestru al anului 2016.

Singurul criteriu ce poate fi avut în vedere este ordinea cronologică a cererilor, or a institui un termen pentru unii dintre petenți, care au depus cereri ulterior, ar încălca dreptul celor care au sesizat anterior reclamantei și reprezintă, în ultimă instanță, o discriminare care nu își găsește nicio rațiune de ordin moral sau legal.

Mai susține recurentul-pârât că, în măsura în care judecătorul consideră că legea este neclară, este ținut să îndepărteze această neclaritate, iar în cazul în care ajunge la concluzia că legea este lacunară sau că o normă legală este incompletă, este chemat să completeze norma pe calea dezvoltării judiciare a dreptului.

Constatarea lacunelor legislative pornește de la o speță în care apare o situație de fapt nereglementată în lege, dar căreia ar putea să i se aplice o normă asemănătoare, consacrată legislativ pentru situații similare.

Condiția pentru a presupune că există o lacună legislativă este ca situația din realitate, cu privire la care trebuie să decidă judecătorul, să nu poată fi permisă de norma juridică relevantă, chiar dacă judecătorul depune toate diligențele posibile pentru interpretarea acesteia.

Chiar dacă sunt întrunite condițiile pentru a aprecia că legea nu cuprinde o normă aplicabilă situației din realitate, asupra căreia trebuie luată o hotărâre, nu se poate spune că există o lacună legislativă .

Dovada că nu poate fi aplicat termenul de 30 de zile pentru soluționarea cererii este reprezentată de disp. art. 13 alin. (6) din Legea nr. 213/2015, care dau dreptul petenților de a introduce acțiunea într-un termen foarte mare, prevăzându-se astfel posibilitatea nesoluționării sau a nesoluționării integrale a cererilor, fie datorită numărului mare de cereri sau insuficienței fondurilor, dar și posibilitatea ca în același timp să se gestioneze petiții pentru mai mulți asiguratori faliți.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Analiza motivelor de casare

În speță, Înalta Curte are de dezlegat problema incidenței disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată (versiunea de la data formulării contestației), în prezent, renumerotat, art. 2 alin. (1) lit. g) din aceeași lege.

Conform prevederilor sus-menționate, nesoluționarea în termenul legal a unei cereri are semnificația faptului de a nu se răspunde solicitantului în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Se constată că intimata-reclamantă A. a formulat cerere de despăgubire întemeiată pe disp. art. 14 din Legea nr. 213/2015, cererea fiind adresată Fondului de Garantare a Asiguraților, recurent-pârât în cauză.

Cererea a fost depusă urmare a falimentului asigurătorului B. SA, iar potrivit disp. art. 14 alin. (4) coroborat cu art. 19 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, decizia comisiei speciale poate fi contestată în termen de 10 zile la comunicare la Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal.

Așadar, legiuitorul a înțeles să supună regulilor și principiilor contenciosului administrativ reglementat de Legea nr. 554/2004, cererile formulate de solicitanți, precum și deciziile autorității administrative.

În cazul în care autoritatea întârzie emiterea deciziei de despăgubire, solicitantul are la dispoziție remediul prevederilor din Legea nr. 554/2004, prin care poate solicita obligarea acesteia să emită decizia în conformitate cu disp. art. 8, 11 și 18 din Legea contenciosului administrativ.

Dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 554/2004 prevăd un termen de 30 de zile în care autoritatea să răspundă solicitantului, dacă prin lege nu se prevede alt termen.

Legea nr. 213/2015 nu prevede un alt termen, astfel că, în mod corect, prima instanță a aplicat termenul de 30 de zile de la înregistrarea cererii.

Prin motivele de casare, recurentul-pârât a susținut că nu se poate aplica acest interval de timp, în raport de numărul mare de cereri ce trebuie soluționate și că, prin urmare, cererile se soluționează într-un termen rezonabil.

Înalta Curte arată că soluționarea cererilor într-un termen rezonabil poate fi invocată numai de către petent/solicitant împotriva autorității ce are această obligație și nu invers.

Faptul că legiuitorul nu a prevăzut în cuprinsul Legii nr. 213/2015 un alt termen față de dispozițiile Legii nr. 554/2004 are semnificația incidenței disp. art. 2 alin. (1) lit. h) din lege și nu reprezintă o lacună legislativă sau, dimpotrivă, aplicarea unui alt termen ce este lăsat la latitudinea autorității publice (în sens larg).

Chiar termenul de 30 de zile reprezintă aplicarea dreptului la o bună administrare reglementat în Recomandările Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei sau în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Încărcătura sau slaba organizare a administrației nu sunt imputabile solicitanților, ci reprezintă riscul acesteia de a fi chemată în judecată și de a plăti, eventual, și daune pentru întârziere.

Încălcarea dreptului la soluționarea cererii într-un termen rezonabil poate fi invocată așadar de către intimata-reclamantă a cărei cerere, formulată în data de 26.05.2016, nu a fost soluționată nici până astăzi, 05.12.2019, când s-a pronunțat prezenta decizie.

Se mai reține că jurisprudența atașată cererii de recurs este singulară și nu poate fi apreciată pozitiv, iar înscrisurile depuse în faza recursului nu susțin motivele de nelegalitate, întrucât recurentul-pârât nu a invocat nici la fond și nici în recurs, faptul imposibilității soluționării cererii pentru lipsa actelor doveditoare.

În plus, disp. art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată (în prezent lit. h) nu au legătură cu soluționarea cauzei, deoarece reglementează ipoteza refuzului nejustificat de soluționare a cererii.

Față de acestea, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva Sentinței nr. 697 din 1 martie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 5 decembrie 2019.

GGC - OB