ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2625/2020

Ședința publică din data de 17 iunie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, a solicitat anularea deciziei nr. 17599/01.11.2018 și obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor astfel cum au fost stabilite prin sentința penală nr. 209 din 14.06.2017 a Judecătoriei Buftea modificată prin decizia penală nr. 1425/A din 24.10.2017 a Curții de Apel București; plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul proces.

Prin sentința civilă nr. 1482 din data de 16.04.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAȚILOR, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 1482 din data de 16.04.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. soluția primei instanțe este nelegală deoarece, în mod greșit a respins acțiunea motivat de faptul că s-a depășit termenul de 90 zile pentru depunerea cererii de plată prevăzut de dispozițiile legale și în opinia instanței acest termen este un termen de decădere nerespectarea acestuia conducând la pierderea dreptului.

În primul rând, recurenta-reclamantă apreciază că termenul de 90 zile nu poate fi considerat un termen de decădere în situația în care cuantumul dreptului de creanță a fost stabilit printr-o hotărâre judecătorească ce este executorie prin definiție. Ca să intervină o eventuală decădere dispozițiile legale ce prevăd acest termen trebuie interpretate în ansamblu în sensul că, cererea de plată trebuie însoțită de înscrisuri justificative în copie legalizată și doar în situația în care petentul (creditorul) din x motive nu deține înscrisul justificativ în copie legalizată poate depune conform alin. (3) al art. 14 din Legea 213/2015 o copie a acestor înscrisuri și o declarație pe proprie răspundere în sensul susținerii documentelor justificative și precizării motivelor pentru care nu s-au putut depune copiile legalizate.

Instanța de fond a susținut în motivarea soluției faptul că se putea depune un certificat de grefă care să ateste existența deciziei, însă nicăieri în normele Legii nr. 213/2014 nu se face nici o referire la posibilitatea depunerii unui certificat de grefă poate și pentru faptul că acesta nu constituie titlu de creanță.

Recurenta-reclamantă consideră că termenul de 90 zile poate curge de la data la care creditorul îndeplinește toate cerințele legii pentru a formula cererea de plată în sensul că deține, în cazul de față, hotărârea judecătorească ce reprezintă titlu de creanță și documentul justificativ prevăzut de dispozițiile legale. Așa cum s-a arătat mai sus în situația în care creditorul nu deține documentul justificativ în copie legalizată trebuie să depună o copie a acestuia împreună cu declarația și motivul pentru care nu deține originalul ori în situația sa nu avea cum să depună nici o copie a hotărârii.

Instanța de fond a considerat, în baza art. 2454 C. civ., acest termen ca fiind un termen de decădere, însă nu rezultă din dispozițiile legale faptul că acest termen este de decădere neexistând nici o dispoziție care să menționeze expres sau implicit faptul că acest termen este de decădere ori conform art. 2547 C. civ. "Dacă din lege sau din convenția părților nu rezultă în mod neîndoielnic ca un anumit termen este de decădere, sunt aplicabile regulile de la prescripție."

Este adevărat că, pentru a opera o decăderea nu este necesar ca legea să prevadă în mod expres că un anume termen este termen de decădere dar tot trebuie să rezulte din dispozițiile legii faptul că termenul este de decădere ori dacă analizăm scopul pentru care a fost creat Fondul de Garantare (dispozițiile Legii nr. 213/2015) acesta are ca scop protejarea creditorilor de asigurări de insolvența asigurătorului nicidecum neplata creanțelor certe, lichide și exigibile către persoanele ce dovedesc existența certă a creanței.

Mai precizează și faptul că neîndeplinirea în termenul de 90 zile a condițiilor de depunere a cererii, în sensul că nu a avut în această perioadă hotărârea judecătorească, nu îi este imputabilă, recurenta-reclamantă fiind în imposibilitate obiectivă de a depune această hotărâre, și de a formula o cerere de plată care să aibă atașate documentele justificative, motiv pentru care consideră că termenul de 90 zile ca și posibilitatea obiectivă de a formula această cerere și de a demonstra cuantumul exact al creanței precum și certitudinea acesteia, curge de la data comunicării hotărârii redactate.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se invocă nemotivarea hotărârii primei instanțe - motiv de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă consideră că hotărârea instanței este și nemotivată sub aspectul raționamentului care a stat la baza stabilirii termenului de 90 de zile prevăzut de Legea nr. 213/2015 pentru depunerea cererii de plată ca termen de decădere.

Subliniază faptul că decăderea nu este prevăzută nici expres și nici nu se subînțelege raportat la scopul legii și al FGA de a proteja creditorii de asigurări în situația insolvenței asigurătorului. Mai mult, consideră că dacă legiuitorul ar fi dorit ca acest termen să fie un termen de decădere dată fiind importanța protejării creditorilor de asigurare ar fi menționat în mod expres fiind nenumărate situații legate de domeniul asigurărilor, al prevenirii și redresării situațiilor de insolvență a asigurătorilor în care se prevede în mod expres faptul că termenul este stabilit sub sancțiunea decăderii ex. Legea 503/2004 art. 25 prevede:

"Art. 25 alin. (1) Orice persoană care invocă vreun drept de creanță împotriva asigurătorului/reasiguratorului ca urmare a producerii unor riscuri acoperite printr-o poliță de asigurare viabilă, între data închiderii procedurii de redresare financiară și data intrării în procedura falimentului, poate formula, sub sancțiunea decăderii, o cerere, în termen de 30 de zile de la data producerii riscului asigurat, în condițiile art. 24 alin. (2) - (5)."

Susține de asemenea că, instanța nu a motivat nici respingerea cererii sub aspectul mențiunilor dovedite cu înscrisurile depuse, a neîndeplinirii condițiilor de formulare a cererii până la comunicarea hotărârii penale, a titlului executoriu, ce atestă dreptul de creanță și cuantumul cert al acestuia, referirea la depunerea unui certificat de la grefa instanței pentru dovedirea existenței deciziei penale nefiind o motivare din moment ce acest certificat nu este prevăzut de dispozițiile legale și nici nu ar avea cum întrucât acesta poate avea cel mult rol de informare și nu constituie titlu executoriu.

Intimatul-pârât nu a formulat întâmpinare.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 26 septembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 17 iunie 2020.

Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei nr. 17599/01.11.2018 și obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la plata despăgubirilor astfel cum au fost stabilite prin sentința penală nr. 209 din 14.06.2017 a Judecătoriei Buftea modificată prin decizia penală nr. 1425/A din 24.10.2017 a Curții de Apel București.

Prima instanță a respins cererea dedusă judecății reținând că, dreptul de creanță al reclamantei s-a născut la data pronunțării deciziei penale nr. 1425/A/24.10.2017 de către Curtea de Apel București, când s-a stabilit definitiv cuantumul creanței, iar cererea de plată a fost adresată Fondului la data de 2.02.2018, după expirarea termenului de 90 de zile, de decădere.

Soluția primei instanțe este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative pertinente prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Faptul că, prima instanță a constatat că recurenta-reclamantă avea posibilitatea să formuleze cererea de plată în termenul de 90 de zile de la data nașterii creanței și să dovedească acest drept prin prezentarea unui certificat de grefă nu înseamnă că hotărârea pronunțată ar fi nemotivată sub aspectul raționamentului care a stat la baza stabilirii termenului de 90 de zile, prevăzut de Legea nr. 213/2015, pentru depunerea cererii de plată, ca termen de decădere.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă arată că termenul de 90 de zile pentru depunerea cererii de plată a început să curgă de la data comunicării hotărârii penale decizia penală nr. 1425/A din 24.10.2017 a Curții de Apel București, comunicată recurentei-reclamante la data de 08.01.2018.

Acest motiv de recurs nu este fondat și va fi respins.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă recunoaște temeiul de drept în baza căruia putea formula cererea de plată către intimatul-pârât și anume, dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015, potrivit cărora:

"(1) în vederea încasării indemnizațiilor/despăgubirilor, orice persoană care pretinde un drept de creanță de asigurări împotriva asigurătorului în faliment poate formula o cerere motivată în acest sens, adresată Fondului în termen de 90 de zile de la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii falimentului sau de la data nașterii dreptului de creanță, atunci când acesta s-a născut ulterior. Cererea-tip de plată va fi prevăzută în reglementările emise în aplicarea prezentei legi.

(2) Cererea-tip de plată prevăzută la alin. (1) se formulează în scris de către potențialul creditor și se depune direct la sediul Fondului sau prin poștă, cu scrisoare recomandata, cu confirmare de primire, prin poșta electronică sau prin alte mijloace ce asigură transmiterea textului actului și confirmarea primirii acestuia. Odată cu cererea-tip de plată, persoana respectivă anexează înscrisurile justificative, în copie legalizată, din care să rezulte cu exactitate cuantumul sumelor solicitate.

(3) În cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări poate prezenta fie copii ale acestora, fie o declarație pe propria răspundere, în sensul susținerii acestor documente justificative. În cerere se va preciza motivul imposibilității depunerii lor în copie legalizată. Aceste documente vor fi verificate cu evidențele preluate de Fond de la asigurătorul aflat în faliment.

Având în vedere că dreptul de creanță al recurentei-reclamante s-a născut la data de 24.10.2017, prin pronunțarea deciziei penale nr. 1425/A a Curții de Apel București, iar situația acesteia se încadrează în ipoteza prevăzută de dispozițiile art. 14 alin. (3) teza a II-a din Legea nr. 213/2015, în mod corect a reținut prima instanță că în cazul imposibilității de prezentare a înscrisurilor justificative în copie legalizată, creditorul de asigurări avea posibilitatea de a prezenta o declarație pe propria răspundere însoțită de un certificat de grefă care să ateste cuantumul sumelor pretinse, precum și motivul imposibilității depunerii hotărârii judecătorești în copie legalizată.

Cu privire la caracterul imperativ (peremptoriu) al termenului de 90 de zile, Înalta Curte constată că, în mod corect a reținut prima instanță că dispozițiile art. 14 din Legea nr. 213/2015 instituie un termen de decădere deoarece pentru a opera decăderea nu este necesar ca legea sa prevadă această sancțiune pentru nerespectarea fiecărui termen în parte, fiind suficient ca titularul dreptului să nu-l fi exercitat în termenul peremptoriu fixat de lege.

În condițiile în care dispozițiile art. 2545 din C. civ. instituie ca regulă decăderea pentru nerespectarea termenelor imperative prevăzute de lege, aceasta operează ori de câte ori există un termen legal imperativ înăuntrul căruia trebuie exercitat dreptul, iar legea nu prevede o derogare expresă de la sancțiunea decăderii.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este corectă, criticile formulate de recurenta-reclamantă nefiind fondate.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A., împotriva sentinței nr. 1482 din 16 aprilie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 iunie 2020.