ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2348/2019

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 14 iulie 2017 pe rolul Tribunalului Arad, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâții C. și D. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 iunie 2016, încheiat între reclamanții cumpărători și pârâții vânzători, având ca obiect imobilul situat în jud. Arad, loc. Vladimirescu str. x, format din casă de locuit și teren aferent înscris în CF x Vladimirescu. Au solicitat și obligarea pârâților la achitarea către reclamanți a sumei de 350.000 RON, cu cheltuieli de judecată. Prin încheierea de ședință de la termenul din data de 3 octombrie 2017, potrivit dispozițiilor art. 78 alin. (2) C. proc. civ., instanța a încuviințat introducerea în cauză a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor, și a Băncii Comerciale Intesa Sanpaolo România S.A.

Sentința pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă Prin Sentința civilă nr. 74 din 3 aprilie 2018, Tribunalul Arad a admis în parte acțiunea reclamanților. A dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare având ca obiect imobilul casă de locuit și teren aferent înscris în CF x Vladimirescu, a obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 255.244 RON reprezentând prețul efectiv achitat (199.912,14 RON echivalent a 43.000 EURO), rată credit, comision și dobânzi aferente actualizate (25.676 RON), cheltuieli în vederea perfectării actelor notariale (3138 RON) și cheltuieli efectuate cu achitarea materialelor și manoperei pentru lucrările efectuate la imobil (26.518 RON) și a respins în rest cererea.

Decizia pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă Prin Decizia civilă nr. 187 din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a admis apelurile declarate de reclamanții A. și B. și de pârâții C. și D., Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice reprezentat de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Timișoara - AJFP Arad și E. România S.A. împotriva Sentinței civile nr. 74 din 3 aprilie 2018 pronunțată de Tribunalul Arad. A schimbat în parte sentința apelată. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și a respins acțiunea formulată de reclamanți împotriva acestui pârât pentru lipsa calității procesuale pasive. A obligat pârâții la plata către reclamanți a sumei de 288138 reprezentând prețul efectiv achitat de aceștia (285.000 RON) și cheltuielile necesare perfectării actelor notariale (3138 RON) și a respins celelalte pretenții bănești ale reclamanților, menținând sentința apelată sub aspectul rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare și sub cel al acordării cheltuielilor de judecată.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanții A. și B. (1), pârâții C. și D. (2) și intervenienta E. Romania SA (1) Reclamanții A. și B. au formulat următoarele critici pe care le-au încadrat în dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.: a. Instanța de apel a adăugat la lege atunci când a reținut că întinderea efectelor acțiunii redhibitorii se raportează la buna sau reaua-credință a vânzătorilor. Norma de drept prevede clar că, în aprecierea întinderii efectelor acestei acțiunii, trebuie analizat dacă vânzătorul cunoștea sau nu viciile bunului în momentul vânzării. De aceea, motivele referitoare la buna-credință cuprinse în decizia recurată sunt străine de natura cauzei. Atâta timp cât s-a dovedit că pârâții au cunoscut viciile bunului vândut, textul legal aplicabil în stabilirea întinderii răspunderii acestora este cel prevăzut de art. 1712 C. civ. De aceea, restrângerea pretențiilor reclamanților în temeiul art. 1712 alin. (2) C. civ. nu are de suport legal. b. Curtea de apel a nesocotit prevederile art. 348 C. proc. civ. pentru că nu a dat valoare răspunsurilor la interogatoriile administrate pârâților, prin care aceștia au recunoscut că imobilul nu a fost construit conform autorizației de construire și au individualizat viciile imobilului vândut. (2) Pârâții C. și D. au susțin că instanța de apel a pronunțat o soluție nelegală, care atrage admiterea recursului, în temeiul art. 488 pct. 5, 6, și 8 C. proc. civ., pentru următoarele motive: a. Instanța de apel nu a analizat în mod corespunzător argumentul legat de cauza restituirii de către pârâți a unei părți importante din prețul vânzării. Motivarea instanței de apel sub acest aspect încalcă prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atrage incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. și impune casarea deciziei recurate. b. În mod corect instanța de apel a reținut că între părți a avut loc o reducerea corespunzătoare a prețului în temeiul art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ.; descoperind viciile, părțile au convenit păstrarea contractului și diminuarea prețului. Însă, recunoscând convenția (extrajudiciară) intervenită între părți privind păstrarea în ființă a contractului (printr-o reducere corespunzătoare a prețului), curtea de apel a considerat eronat că de această convenție cumpărătorii se pot dezice, solicitând rezoluțiunea judiciară a contractului de vânzare-cumpărare. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 1169, art. 1170, art. 1270, art. 1272, art. 1549, art. 110 C. civ., precum și principiile fundamentale de drept: pacta sunt servanda și nemo potest venire contra factum proprium, ceea ce face aplicabil motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. c. Incidența art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ. exclude aplicarea art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ. Instanța de apel a făcut și o falsă aplicare a dispozițiilor art. 1710 alin. (2) C. civ. care este incident doar atunci când între părți nu a intervenit anterior o convenție, un acord privind soluționarea problematicii viciilor. d. Pentru determinarea voinței reale a părților era foarte importantă și utilă admiterea probei cu interogatoriul cumpărătorilor, probă solicitată de pârâți, dar respinsă nelegal de instanța de apel. Procedând astfel, instanța a încălcat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nepermițând administrarea unei probe relevante în cauză. e. Soluția instanței de apel este nelegală și sub aspectul prețului care trebuie restituit de către pârâți. Astfel, odată ce a reținut că o parte din preț a fost deja restituit, instanța de apel nu mai putea dispune obligarea pârâților la restituirea întregului preț. Devin astfel incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. raportate la 1635 - 1637 C. civ. și la principiul îmbogățirii fără justă cauză. Recurenții susțin că puteau invoca situația menționată - a restituirii unei părți din preț - pe calea unei simple apărări de fond, nefiind obligatorie formularea unei cereri reconvenționale în acest sens. f. Motivarea instanței de apel în sensul că, în lipsa unei cereri reconvenționale, repunerea părților în situația anterioară (urmare a rezoluțiunii) se va face strict prin obligarea pârâților la restituirea prețului, bunul rămânând în continuare în proprietatea reclamanților - reprezintă o nelegalitate. Recurenții invocă în acest sens minuta întâlnirii dintre conducerea Consiliului Superior al Magistraturii și membrii comisiei de unificare a practicii judiciare din 11 iunie 2008, prin care s-a stabilit că "instanța învestită cu soluționarea unei astfel de cereri în rezoluțiune este obligată să se pronunțe cu privire la repunerea ambelor părți în situația anterioară, prin restituirea prestației fiecăruia, indiferent dacă pârâtul a solicitat expres restituirea bunului. În consecință, s-a apreciat că, nefiind necesară cererea reconvențională, nu se pune problema timbrării în cazul în care se formulează o astfel de cerere". (3) Recurenta E. România S.A. a criticat decizia instanței de apel în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., formulând următoarele critici: a. Instanța de apel s-a pronunțat doar în parte asupra motivelor de apel pe care intervenienta le-a formulat, nu a coroborat întregul probatoriu administrat și nu a luat în considerare faptul ca viciile existente erau cunoscute de către reclamanți la momentul la care au hotărât achiziționarea imobilului. b. Recurenta susține că dispozițiile art. 1707 C. civ. nu sunt incidente în cauză, întrucât viciile reclamate nu sunt vicii ascunse. Astfel, reclamanții au putut observa defecțiunile invocate, la momentul cumpărării imobilului. Acest aspect a fost practic recunoscut de către reclamanții care s-au înțeles cu pârâții să primească înapoi o parte din prețul achitat, suma fiind utilizată tocmai pentru remedierea deficientelor de construire. Dovada cunoașterii așa-ziselor vicii ascunse este probată chiar prin extrasul de cont depus de pârâți în scopul dovedirii plății unui preț mai mic, din care rezultă că a fost virată o sumă de bani cu titlu de "reparații acoperiș", în zilele următoare încheierii contractului de vânzare-cumpărare. Un alt raționament din care poate rezulta cunoașterea viciilor construcției este faptul că cererea de chemare în judecată a fost introdusă în luna iulie 2017, însă problemele privind acoperișul, un alt presupus viciu ascuns, au fost cunoscute a doua zi de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Dacă într-adevăr viciul era unul ascuns și descoperit ulterior încheierii contractului, ar fi fost puțin probabil ca reclamanții să aștepte un an de zile pentru formularea cererii de chemare în judecată, timp în care aceștia au achitat ratele unui credit finanțat de recurentă. Nu în ultimul rând, calitatea de expert evaluator a cumpărătorului presupune cunoașterea elementelor unei clădiri. c. Deși instanța de apel a dispus restabilirea situației anterioare prin restituirea prețului încasat efectiv de vânzător, conform extrasului de cont, aceasta nu a dispus ca restituirea prețului să se facă în contul deschis pe numele intimaților-reclamanți la E. România S.A..

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din data de 13 iunie 2019, completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de reclamanții A. și B., de pârâții C. și D. și de intervenienta E. Romania S.A și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționarea recursurilor la data de 5 decembrie 2019.

Apărările formulate în cauză Intimatul intervenient Ministerul Finanțelor Publice București - prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Arad a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursurilor și menținerea deciziei recurate. Recurenții reclamanți A. și B. au depus întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de pârâții C. și D.. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Analizând decizia recurată, în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate, urmând a fi respinse, pentru următoarele considerentele: (1) a) Criticile formulate de recurenții-reclamanți A. și B. cu privire la interpretarea art. 1712 C. civ. vor fi analizate de Înalta Curte din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ. Deși recurenții își întemeiază cererea de recurs și pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că motivele pe care reclamanții le invocă ca fiind străine de natura cauzei și care, în opinia lor, ar atrage casarea deciziei în baza art. 488 pct. 6 C. proc. civ., sunt tocmai cele ce rezultă din interpretarea pe care curtea de apel a dat-o art. 1712 C. civ. Această interpretare este, însă, corectă. Astfel, art. 1712 C. civ. reglementează întinderea efectelor răspunderii vânzătorului pentru vicii ascunse. În cele două alineate pe care le cuprinde, textul de lege menționat distinge după cum vânzătorul cunoștea sau nu viciile bunului vândut, arătând în primul alineat că: "În situația în care la data încheierii contractului vânzătorul cunoștea viciile bunului vândut, pe lângă una dintre măsurile prevăzute la art. 1710, vânzătorul este obligat la plata de daune-interese, pentru repararea întregului prejudiciu cauzat, dacă este cazul", iar în alineatul doi, că: "Atunci când vânzătorul nu cunoștea viciile bunului vândut și s-a dispus una dintre măsurile prevăzute la art. 1710 alin. (1) lit. c) și d), el este obligat să restituie cumpărătorului doar prețul și cheltuielile făcute cu prilejul vânzării, în tot sau în parte, după caz". În consecință, așa cum în mod corect curtea de apel a interpretat dispozițiile legale citate, ceea ce determină întinderea răspunderii este buna sau reaua-credință a vânzătorului. Numai în acest fel pot fi interpretare dispozițiile care stabilesc conținutul obligației vânzătorului după cum acesta cunoștea sau nu viciile bunului pe care l-a înstrăinat. Prin urmare, determinarea aplicării unuia dintre cele două alineate ale art. 1712 C. civ. în funcție de buna sau reaua-credință a vânzătorului, făcută de curtea de apel, corespunde unei corecte interpretări a dispozițiilor legale menționate. Pe cale de consecință, argumentarea unei astfel de interpretări nu poate rezulta în motive străine de natura pricinii și nici nu poate atrage aplicarea art. 488 alin. (8) C. proc. civ. În ceea ce privește incidența în cauză art. 1712 alin. (2) C. civ., Înalta Curte constată că ea este rezultatul interpretării probelor administrate, care au format convingerea instanței de apel în sensul că vânzătorii au fost de bună-credință la data înstrăinării imobilului către reclamanți. Or, modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate nu poate fi cenzurat pe calea recursului, cât timp, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., această cale extraordinară de atac poate fi declanșată numai pentru aspecte de nelegalitate ale deciziei recurate. În consecință, critica vizând greșita aplicare în cauză a prevederilor art. 1712 alin. (2) C. civ. argumentată prin reținerea eronată a bunei-credințe a vânzătorilor nu poate fi analizată de instanța de recurs, întrucât excede limitelor controlului judiciar pe care Înalta Curte îl poate efectua. b. Nu este întemeiată nici critica prin care recurenții susțin că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 348 C. proc. civ. Aceasta deoarece curtea de apel a argumentat corect faptul că afirmația pârâților în sensul că ei au fost cei care au construit imobilul nu are valoarea juridică a unei mărturisiri în sensul art. 348 C. proc. civ. Dispozițiile art. 348 C. proc. civ. prevăd că are valoarea unei mărturisiri "recunoașterea (...) unui fapt pe care partea adversă își întemeiază pretenția". Or, în cauză, cunoașterea viciilor ascunse ale imobilului, iar nu construirea imobilului, reprezintă faptul pe care reclamanții își întemeiază pretențiile. În plus, curtea de apel a reținut că vânzătorii au locuit fără probleme în imobil și au adus la cunoștința reclamanților toate viciile imobilului pe care le cunoșteau, ceea ce exclude o dată în plus aplicarea art. 348 C. civ. (2) În ceea ce privește recursul declarat de pârâții C. și D., Înalta Curte constată că, deși cererea de recurs indică inclusiv art. 488 pct. 5 C. proc. civ. drept temei al criticilor formulate, niciuna dintre acestea nu pot fi circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ. deoarece nu vizează încălcarea de către curtea de apel a unei reguli de procedură a cărei nerespectare să atragă sancțiunea nulității hotărârii. Prin urmare, Înalta Curte nu va efectua controlul judiciar de legalitate în temeiul acestui motiv de recurs. a. Nu este fondată critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ. prin care recurenții susțin motivarea insuficientă a deciziei recurate. Obligația pe care art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului o impune instanțelor naționale de a-și motiva decizia nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument. Așa cum a arătat instanța europeană, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță națională, chiar dacă a motivat pe scurt hotărârea, să examineze totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost puse (cauza Albina c. României). Înalta Curte apreciază că instanța de apel și-a îndeplinit obligația de motivare a hotărârii în acord cu cerințele art. 425 C. proc. civ., a răspuns criticilor formulate prin motivele de apel, iar prezentarea argumentelor pe care și-a fundamentat soluția permite exercitarea controlului judiciar pe calea recursului. b. Hotărârea instanței de apel nu încalcă textele de lege și nici principiile de drept indicate de recurenți la acest punct al motivelor de recurs. Nu este întemeiată susținerea recurenților în sensul că înțelegerea părților concretizată în reducerea prețului vânzării ar exclude posibilitatea pronunțării rezoluțiunii judiciare a contractului la cererea cumpărătorilor. Aceasta deoarece instanța a interpretat probele administrate în sensul că susținuta convenție privind remedierea unor defecte ale construcției (care ar fi putut atrage diminuarea prețului), nu a vizat și viciile de rezistență, necunoscute la momentul vânzării și care reprezintă temeiul rezoluțiunii În plus, o atare posibilitate este recunoscută de legiuitor, care permite cumpărătorului să solicite și restituirea prețului și a cheltuielilor făcute cu prilejul vânzării, în baza art. 1712 alin. (2) C. civ., pe lângă sancționarea vânzătorului pentru încălcarea obligației de garanție cu rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ. c. Dispozițiile art. 1710 C. civ. reglementează posibilitățile pe care le are cumpărătorul de a obține repararea prejudiciului produs prin încălcarea de către vânzător a obligației de garanție contra viciilor lucrului vândut. Reducerea corespunzătoare a prețului solicitată prin acțiunea estimatorie prevăzută de art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ. și rezoluțiunea contractului, ca obiect al acțiunii redhibitorii reglementată de art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ., sunt două astfel de posibilități. Însă, instanța de apel nu a cumulat cele două modalități de reparare a prejudiciului pe care legiuitorul le recunoaște în favoarea cumpărătorului. Curtea de apel a menținut soluția primei instanțe de rezoluțiune a contractului de vânzare-cumpărare, în temeiul art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ. și a obligat vânzătorii la restituirea prețului nu în baza art. 1710 alin. (1) lit. c) C. civ., ci în temeiul aer. 1712 alin. (2) C. proc. civ. care prevede că atunci când s-a dispus măsura prevăzută de art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ., vânzătorul de bună-credință este obligat să restituie cumpărătorului (doar) prețul și cheltuielile făcute cu prilejul vânzării. Nu este întemeiată nici critica vizând interpretarea greșită a dispozițiilor art. 1710 alin. (2) C. civ. Alin. (2) al art. 1710 C. civ. reglementează o posibilitate recunoscută de legiuitor pentru instanță, căreia îi permite să dispună, la cererea vânzătorului, o altă măsură prevăzută la alin. (1) decât cea solicitată de cumpărător. Însă, pe de o parte, aceasta este o posibilitate, pe care instanța o va evalua, așa cum în mod expres prevede textul menționat, în raport de anumite criterii și anume: "gravitatea viciilor și scopul pentru care contractul a fost încheiat", iar nu o obligație. De aceea, simpla cerere a vânzătorului adresată instanței, de a aplica o altă sancțiune dintre cele prevăzute la alin. (1) al art. art. 1710 C. civ. decât cea cerută de cumpărător, nu obligă instanța să dispună măsura solicitată. Pe de altă parte, contrar celor susținute de recurenți, instanța de apel nu a reținut că între părți ar fi intervenit o convenție, un acord privind răspunderea pentru viciile de rezistență ale imobilului vândut, prin care părțile au remediat amiabil prejudiciul produs cumpărătorilor și care s-ar opune aplicării unei alte sancțiuni pentru același prejudiciu, și anume rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare prevăzută de art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ. Tocmai de aceea, în mod corect instanța de apel nu a aplicat o altă sancțiune decât cea solicitată de cumpărători, cât timp rezoluțiunea ca sancțiune permisă de art. 1710 alin. (1) lit. d) C. civ. a fost solicitată pentru vicii ascunse, care afectau structura de rezistență și întregul imobil. d. Critica cuprinsă la acest punct al motivelor de recurs nu poate fi circumscrisă prevederilor art. 488 C. proc. civ. Simpla afirmație în sensul că instanța de apel ar fi respins în mod nelegal o probă care, în opinia recurenților, ar fi fost necesară pentru dezlegarea pricinii, nu constituie o critică de nelegalitate în sensul exigențelor impuse de art. 488 C. proc. civ. Cerințele impuse de art. 488 C. proc. civ. nu pot fi acoperite prin indicarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și prin enumerarea aspectelor în care, în mod general, se verifică respectarea dreptului la un proces echitabil pe care îl reglementează norma europeană menționată. Prin urmare, Înalta Curte consideră că nu este legal învestită cu exercitarea controlului judiciar pe calea recursului, sub aspectul menționat. e. Susținerile recurenților vizând nelegalitatea dezlegării date de instanța de apel în privința cuantumului prețului la a cărui restituire au fost obligați și a modalităților procesuale prin care își puteau valorifica pretențiile în acest sens sunt neîntemeiate. Astfel, instanța de apel a decis că prețul pe care pârâții trebuie să îl restituie reclamanților este cel menționat în contractul autentic de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 22 iunie 2016. Instanța de apel a făcut astfel o interpretare corectă a dispozițiilor art. 269 - 270 C. proc. civ. în ceea ce privește puterea doveditoare a înscrisurilor autentice. A respectat totodată și principiile de drept invocate de recurenți, ca și prevederile art. 209 C. proc. civ. raportat la art. 22 alin. (6) C. proc. civ. atunci când a decis că pretențiile pârâților legate de cuantumul prețului la a cărui restituire ar mai putea fi obligați ar fi trebuit valorificate pe calea unei cereri reconvenționale. Dacă pârâții pretind că, în realitate, suma achitată a fost alta decât cea menționată în actul autentic, sau dacă susțin că operat o compensație parțială, mijlocul procedural prin care își puteau valorifica aceste pretenții era cererea reconvențională. Aceasta deoarece astfel de susțineri reprezintă de fapt veritabile pretenții proprii ale pârâților îndreptate împotriva reclamanților și care izvorăsc din același raport juridic ca și cererile reclamanților. Ele nu pot fi calificate ca simple apărări, câtă vreme nu urmăresc doar respingerea cererilor reclamanților, ci și valorificarea unor pretenții proprii ale pârâților. f. Nici critica întemeiată pe o nelegalitate justificată prin conținutul minutei încheiate în urma întâlnirii dintre conducerea Consiliului Superior al Magistraturii și membrii comisiei de unificare a practicii judiciare din data de 11 iunie 2008 nu poate fi primită. Este evident, față de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., că numai încălcarea unor norme juridice ar putea determina admiterea recursului și casarea hotărârii pronunțate de instanța de apel. (3) Nici criticile formulate de recurenta E. România S.A. nu sunt fondate. a. Recurenta nu precizează care sunt motivele de apel asupra cărora instanța de apel nu s-ar fi pronunțat. În aceste condiții, simpla afirmație în sensul că decizia recurată nu răspunde tuturor motivelor de apel invocate de intervenientă nu poate reprezenta o critică de nelegalitate în sensul art. 488 C. proc. civ. Tot astfel, susținerea că instanța de apel nu a coroborat materialul probator administrat în cauză nu poate fi circumscrisă nici unuia dintre motivele de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ. deoarece acestea nu pot reprezenta decât critici de nelegalitate. Împrejurarea că viciile ar fi fost cunoscute de către reclamanți "la momentul la care au hotărât achiziționarea imobilului" este irelevantă din perspectiva art. 1707 alin. (3) C. civ., care impune în mod expres condiția ca viciul sau cauza lui să existe "la data predării bunului" pentru ca vânzătorul să datoreze garanția pentru evicțiune. b. Toate argumentele formulate de recurentă în susținerea nelegalității deciziei recurate pentru greșita interpretare a dispozițiilor art. 1707 C. civ. sub aspectul caracterului ascuns al viciilor reclamate în cauză sunt nefondate. În mod corect, instanța de apel a confirmat concluziile tribunalului în sensul că, fiind dovedite vicii care afectează structura de rezistență a imobilului (și care au determinat admiterea cererii reclamanților de rezoluțiune a actului de vânzare-cumpărare), împrejurarea că reclamanții ar fi cunoscut aspecte legate de starea acoperișului și a instalațiilor clădirii este irelevantă. Cât timp nu defecțiunile legate de acoperișul bunului au dus la admiterea pretențiilor reclamanților, ci cele care au afectat structura imobilului, toate susținerile formulate de intervenientă prin cererea de recurs, legate de restituirea unei părți din prețul achitat și utilizarea acesteia pentru repararea acoperișului ori prezumția vizând data la care reclamanții au cunoscut problemele privind acoperișul nu pot influența soluția pronunțată în privința cererii reclamanților. Este adevărat că, potrivit art. 1707 alin. (2) C. proc. civ. "este ascuns acel viciu care, la data predării, nu putea fi descoperit, fără asistență de specialitate, de către un cumpărător prudent și diligent" și că reclamantul este expert evaluator de proprietăți imobiliare. Însă, această calitate, așa cum în mod corect a reținut instanța de apel, nu îi conferă cunoștințe de specialitate în materia rezistenței construcțiilor. Or, în cauză, vicii legate de rezistența construcțiilor, ascunse cumpărătorilor, au determinat angajarea răspunderii vânzătorilor. c. Aspectele invocate de recurentă cu privire la contul în care ar urma să se facă virarea sumei de bani la a cărei restituire au fost obligați pârâții țin de faza de executarea a hotărârii și nu reprezintă critici de nelegalitate în sensul art. 488 C. proc. civ. care să poată fi analizate pe calea recursului. În consecință, pentru considerentele expuse, în temeiul art. 498 C. proc. civ., instanța de recurs va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.