ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1712/2019

Obiectul cauzei: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 28 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G. și H. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Protecție a Victimelor Străzii și intervenientul forțat I., obligarea pârâtului la plata de despăgubiri după cum urmează: pentru A., soția victimei decedate, 600.000 RON reprezentând daune morale și 1167.81 RON reprezentând daune materiale; pentru B., fiul victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru C., fiul victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru D., fiul victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru E., fiul victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru F., nepoata victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale; pentru G., fiica victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale și pentru H., fiica victimei decedate, 500.000 RON reprezentând daune morale.

Hotărârea pronunțată în primă instanță: Prin Sentința civilă nr. 1134/08 septembrie 2017, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului și a respins, în consecință, acțiunea reclamanților.

Apelul declarat în cauză: Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții, solicitând admiterea apelului și, potrivit dispozițiilor art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., anularea hotărârii apelate și respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului. Intimatul a formulat întâmpinare, solicitând respingerea apelului ca nefondat.

Decizia pronunțată în apel: Prin Decizia nr. 301/12 martie 2018, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanții-reclamanți A., B., C., D., E., F., G. și H., împotriva Sentinței civile nr. 1134/08 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România ca organism de plată a despăgubirilor - Direcția Fondul pentru Protecția Victimelor Străzii și cu intimatul-intervenient I..

Cererea de recurs: Împotriva Deciziei nr. 301/12 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, au declarat recurs reclamanții C., G., D., H., A., E., B. și F. solicitând admiterea căii de atac și, pe cale de consecință, admiterea recursului și trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanței de fond. Recursul a fost întemeiat, în drept, pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 1. Prima critică vizează aplicarea greșită de către instanța de apel a dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995. Recurenții au susținut că instanța de apel avea obligația să verifice dacă pentru vehiculul, respectiv tractorul implicat în accidentul mortal, s-a încheiat contractul de asigurare de răspundere civilă obligatorie. Au arătat că din actele de urmărire penală rezultă că accidentul s-a produs pe un drum neamenajat, deschis circulației publice, iar vehiculul era înregistrat, fiind necesar să aibă o poliță RCA. Pe de altă parte, potrivit Codului rutier, singurele vehicule care nu trebuie înmatriculate și nici înregistrate sunt bicicletele și vehiculele trase sau împinse cu mâna. În opinia recurenților, decizia atacată este nelegală întrucât, la data accidentului, pentru vehiculul implicat, era obligatorie încheierea unei asigurări pentru răspundere civilă. 2. Cea de a doua critică vizează nelegala aplicare a dispozițiilor art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 în detrimentul dispozițiilor cuprinse în Legea nr. 136/195 și, respectiv, în Ordinul nr. 14/2011, dat în aplicarea acestei legi. Au susținut recurenții-reclamanți că instanța de apel a considerat în mod eronat că, prin raportare la locul producerii evenimentului, în cauză nu se poate reține că este vorba de un accident rutier, și, pe cale de consecință, nu se poate atrage răspunderea Fondului de Protecție a Victimelor Străzii. În opinia acestora, legea specială nu condiționează acordarea despăgubirii de către asigurătorii de răspundere civilă obligatorie de constatarea în concret a normelor rutiere încălcate, ci de existența culpei conducătorului auto al vehiculului cauzator de prejudicii, de existența legăturii de cauzalitate între fapta delictuală culpabilă și prejudiciul suferit de persoanele vătămate și de existența prejudiciului. Toate textele de lege fac referire la accidente de vehicule și nu la accidente de circulație, așa cum au statuat instanțele de fond. În opinia recurenților, având în vedere faptul că la data producerii accidentului nu exista o poliță valabilă RCA, obligația de despăgubire revine Fondului de Protecție al Victimelor Străzii, conform art. 61 alin. (3) din Legea nr. 136/1995, art. 25 alin. (1) din Legea nr. 32/2000 și Ordinului CSA nr. 1/2008, modificat prin Ordinul CSA nr. 13/2008. Fondul de Protecție al Victimelor Străzii, în calitate de garant, răspunde în situația dată ca un asigurător, în sensul că se supune normelor de drept material obligatorii în aceste situații. În susținerea acestui argument sunt și Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, în vigoare la momentul producerii accidentului, aprobate prin Ordinul CSA nr. 14/2011. Au mai arătat recurenții că legea specială nu condiționează acordarea despăgubirii de constatarea, în concret, a unor norme rutiere încălcate, ci de existența culpei conducătorului auto al vehiculului cauzator de prejudicii, de existența legăturii de cauzalitate între fapta delictuală culpabilă și prejudiciul suferit de persoanele vătămate și de existența prejudiciului. Faptul că s-a reținut și încălcarea normelor de securitate în muncă, nu poate conduce instanța civilă la concluzia că accidentul nu a fost și unul de vehicule, deopotrivă cum a fost unul de muncă. Instanța de apel a reținut în mod greșit că numai normele privind sănătatea și securitatea în muncă au fost încălcate, câtă vreme organele de cercetare penală au stabilit că inculpatul se face vinovat inclusiv de încălcarea normelor rutiere. 3. Sub un alt aspect, recurenții-reclamanți au criticat aplicarea dispozițiilor art. 26 din Ordinul CSA nr. 14/2011, arătând că norma legală prevede că asigurătorul răspunde indiferent de locul unde s-a produs accidentul de vehicul, neexistând o dispoziție potrivit căreia nu poate fi antrenată răspunderea dacă drumul nu este amenajat. 4. Recurenții au susținut, de asemenea, că instanțele de fond ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că Legea nr. 136/1995 (lege specială) și normele privind asigurarea de răspundere RCA pentru prejudiciile produse prin accidente de vehicule din 29 noiembrie 2011, aflate în vigoare la momentul producerii accidentului (fiind aprobate prin CSA nr. 14/2011), sunt aplicabile în speță, urmând a fi coroborate cu prevederile C. civ. (legea generală), care prevăd dreptul la dezdăunare a persoanelor aflate în astfel de situații. 5. Printr-o altă critică, recurenții au susținut că în speță au fost greșit interpretate și aplicate normelor prevăzute în Directiva 2009/103/CE; instanța de apel a interpretat greșit această directivă, reținând că ea se aplică numai accidentelor de circulație, respectiv că nu are în vedere accidentele de vehicul. Intimata Biroul Asigurărilor de Autovehicule din România ca Organism de Plată a Despăgubirilor - Direcția fondul pentru protecția victimelor străzii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Încheierea de admitere în principiu a recursului: Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu de la 5 iunie 2019, a fost admis în principiu recursul declarat de recurenții-reclamanți D., H., A., E., C., G., B. și F. împotriva Deciziei nr. 301A/12 martie 2018, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, fixându-se termen de judecată în ședință publică, la 9 octombrie 2019, cu citarea părților.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului: Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține că recursul este fondat și urmează a fi admis pentru considerentele ce succed: Potrivit dispozițiilor art. 61 alin. (1) din Legea nr. 136/1995, aplicabile în cauză având în vedere că erau în vigoare la data producerii evenimentului soldat cu decesul autorului recurenților-reclamanți (10 mai 2014) și la data formulării cererii de chemare în judecată (28 aprilie 2017), respectiv față de dispozițiile art. 39 alin. (1) din Legea nr. 132/2017 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto pentru prejudicii produse terților prin accidente de vehicule și tramvaie (care a abrogat Legea nr. 136/1995), Fondul pentru protecția victimelor străzii a fost constituit în vederea protejării persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării/înregistrării, precum și de tramvaie, în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul (sau, după caz, tramvaiul) nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule. Alin. 8 al aceluiași text legal prevedea că: "În caz de litigiu, drepturile persoanelor păgubite prin accidente de vehicule supuse înmatriculării/înregistrării, precum și de tramvaie, în care autorul a rămas neidentificat sau vehiculul, respectiv tramvaiul, nu este asigurat pentru răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule se exercită împotriva administratorului Fondul de protecție a victimelor străzii, desemnat de Autoritatea de Supraveghere Financiară (...)." În speță, reclamanții au chemat în judecată Fondul de protecție a victimelor străzii arătând că vehiculul implicat în producerea accidentului soldat cu decesul autorului lor era supus înregistrării și nu era asigurat pentru pagube produse terților. Instanța de apel, deși a reținut incidența acestor prevederi, ca și a dispozițiilor art. 25 1 din Legea nr. 32/2000 privind activitatea și supravegherea intermediarilor în asigurări și reasigurări, în forma în vigoare la data producerii faptei cauzatoare de prejudicii, conform cărora Fondul se constituie în scopul de a despăgubi persoanele păgubite prin accidente de vehicule, a apreciat că în speță nu este îndeplinită condiția care impune ca paguba să fie rezultatul unui eveniment care să reprezinte un accident de vehicul în sensul legii. În acest sens, curtea de apel a făcut referire la prevederile art. 76 din O.U.G. nr. 195/2002 care dispun în sensul că este necesară încheierea asigurării obligatorii pentru răspundere civilă în caz de pagube produse terților prin accidente de circulație, în condițiile legii, pentru vehiculele care sunt înmatriculate sau înregistrate și circulă pe drumurile publice, cu excepția celor cu tracțiune animală. În continuare, curtea de apel a examinat condițiile prevăzute de art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002 pentru calificarea unui eveniment drept accident de circulație și a conchis că interpretarea coroborată a acestei norme cu art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, conduce la concluzia că răspunderea civilă obligatorie are în vedere pagube produse terților prin accidente de circulație, în același sens fiind și directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi. Recurenții-reclamanți au contestat acest raționament al instanței de apel susținând, în esență, că în examinarea legitimării procesuale pasive a pârâtului Fondul de protecție a victimelor străzii trebuie stabilit dacă vehiculul implicat în accident, respectiv un tractor cu remorcă, era supus înmatriculării sau înregistrării, în condițiile legii, față de prevederile art. 48 din Legea nr. 136/1995. Recurenții-reclamanți au susținut că vehiculul aflat în discuție era înregistrat de comuna Dăești, județul Vâlcea, astfel că exista obligația asigurării acestuia pentru răspundere civilă. Sub un alt aspect au arătat că, așa cum rezultă din cartea de identitate a vehiculului, acesta corespundea reglementărilor privind admiterea în circulația pe drumurile publice, astfel că putea circula pe drumurile publice, obligația deținerii poliței RCA impunându-se și din perspectiva art. 76 alin. (1) O.U.G. nr. 195/2002, cu atât mai mult cu cât accidentul a avut loc pe un drum care, deși era neamenajat, era deschis circulației publice. Înalta Curte constată că instanța de apel s-a raportat în mod greșit la dispozițiile art. 75 din O.U.G. nr. 195/2002, în temeiul cărora a conchis că pârâtul nu justifică legitimare procesuală întrucât evenimentul aflat în discuție nu constituie un accident de circulație. După cum rezultă din dispozițiile legale evocate, sediul materiei pentru atragerea în proces a Fondului de protecție a victimelor străzii îl reprezintă art. 61 alin. (1) și (8) din Legea nr. 136/1995, respectiv art. 25 1 din Legea nr. 32/2000, dispoziții care erau în vigoare la data producerii evenimentului soldat cu decesul autorului recurenților-reclamanți (10 mai 2014) și care fac trimitere la accidentele de vehicule, iar nu la accidentele de circulație, acestea din urmă fiind o subcategorie de accidente de vehicule. În plus, în mod greșit instanța de apel a apreciat că dispozițiile art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 emis de Comisia de supraveghere a asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule ar fi înlăturate de la aplicare de un act normativ cu forță juridică mai mare, respectiv O.U.G. nr. 195/2002; așa cum s-a menționat, dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002 nu sunt relevante în stabilirea calității procesuale pasive. Prin urmare, în speță, instanța de apel avea obligația de a examina, sub aspectul criticilor vizând calitatea procesuală a pârâtului, dacă este îndeplinită condiția premisă ca vehiculul să facă parte din cele supuse înmatriculării/înregistrării și, în caz afirmativ, dacă la data de 10 mai 2014 exista, cu privire la acest vehicul, un contract de asigurare pentru răspundere civilă vizând pagube produse prin accidente de vehicule, susținerile recurenților-reclamanți fiind pertinente în ceea ce privește trimiterea la dispozițiilor art. 48 din Legea nr. 136/1995. În cauză o asemenea analiză, care implică verificări de fapt, nu a fost făcută, astfel că, din perspectiva controlului de nelegalitate, Înalta Curte nu poate statua în concret cu privire la legitimarea procesuală pasivă a intimatului-pârât. Înalta Curte reține, de asemenea, că față de conținutul dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, care dispuneau în sensul că asigurătorul RCA acordă despăgubiri până la limita de despăgubire prevăzută în polița de asigurare RCA indiferent de locul în care s-a produs accidentul de vehicul - pe drumuri publice, pe drumuri care nu sunt deschise circulației publice, în incinte și în orice alte locuri, atât în timpul deplasării, cât și în timpul staționării vehiculului asigurat, în ipoteza întrunirii condițiilor mai sus-menționate, în sfera accidentelor de vehicule intră și cele produse pe drumuri care, deși nu sunt amenajate, sunt deschise circulației publice. Împrejurarea că accidentul aflat în discuție a fost calificat drept accident mortal de muncă nu-i împiedică pe recurenți să solicite despăgubiri în temeiul răspunderii civile delictuale, câtă vreme prejudiciul pretins nu a fost reparat. Cu alte cuvinte, atunci când reclamantul dispune de mai multe căi procedurale, în lipsa unor dispoziții contrare, acesta are dreptul de alegere; cu toate acestea prejudiciul trebuie reparat o singură dată. În speță nu s-a susținut că reclamanții ar fi beneficiat deja, în procedura de constatare a accidentului de muncă ori în procesul penal soluționat de Judecătoria Râmnicu Vâlcea prin Sentința penală nr. 112/09 martie 2017, de despăgubiri pentru prejudiciul invocat în prezenta cauză. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 496 și 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, urmând a casa decizia atacată. Văzând dispozițiile art. 497 și 480 alin. (3) C. proc. civ. și constatând că prin cererea de apel, respectiv prin întâmpinarea depusă în faza procesuală a apelului, nu s-a solicitat trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanțe, Înalta Curte va dispune trimiterea cauzei, spre rejudecare, Curții de Apel București.