ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 325/2019

HOTĂRÂRE

21.02.2019

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2019
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 325/2019 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2019)

Asupra conflictului negativ de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 13.07.2018 reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timișoara a chemat în judecată pârâtul A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.813,30 RON, sumă ce reprezintă 70% din contravaloarea abonamentelor/biletelor de transport decontate pentru perioada ianuarie 2016 - martie 2018 și plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate cu prezenta cauză.

În drept au fost invocate disp. art. 254 alin. (1) și art. 256 alin. (1) din C. muncii.

Analizând excepția de necompetență teritorială, instanța a reținut următoarele:

Cererea formulata în instanța de reclamanta împotriva paratului, se încadrează în materia conflictelor de munca, așa cum rezulta din obiectul acțiunii.

Competenta teritoriala privind soluționarea unor astfel de cereri este exclusiva și revine instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul sau locul de munca, așa după cum statuează dispozițiile prevăzute de art. 269 alin. (2) din C. muncii și art. 210 din Legea nr. 62/2011, aceasta competenta determinând capacitatea unei instanțe judecătorești de a soluționa în exclusivitate conflictele de munca.

Din aceste norme legale imperative rezulta ca se stabilește competenta teritoriala în funcție de domiciliul, reședința, sediul sau locul de munca pe care reclamanta le are la data introducerii acțiunii, fiind fără relevanta unde are sediul sucursala prin care a fost formulata acțiunea.

Art. 269 alin. (2) din C. muncii nu conține vreun indiciu al intenției legiuitorului de a se raporta la sediul sucursalei unde s-a desfășurat raportul de muncă.

Art. 43 din Legea nr. 31/1990 prevede ca sucursalele sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților ca și celelalte sedii secundare - agenții, puncte de lucru sau alte asemenea sedii - care sunt dezmembrăminte fără personalitate juridică ale societăților.

Dacă legiuitorul ar fi intenționat stabilirea competentei și în funcție de sediile secundare, ar fi inserat aceasta posibilitate în chiar conținutul normei de la art. 269 alin. (2) din C. muncii, așa cum s-a reținut și în Decizia nr. 920/2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I .

Art. 132 alin. (1) C. proc. civ. prevede că atunci când în fața instanței de judecată se pune în discuție competența acesteia, ea este obligata să stabilească instanța competentă.

Pentru aceste considerente, Tribunalul Timiș, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 1.197/2018 de la 27 septembrie 2018 a admis excepția de necompetență teritorială.

A declinat competența de soluționare a cererii formulată de reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timișoara în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/2018 la data de 01.11.2018.

La data de 28.11.2018 reclamanta a invocat excepția necompetenței teritoriale, susținând că pricina se încadrează în materia conflictelor de muncă, că sunt incidente prevederile art. 269 alin. (2) C. muncii, iar în cazul de față sediul sucursalei se află pe teritoriul municipiului Timișoara, motiv pentru care instanța competentă să soluționeze cauza este Tribunalul Timiș.

În drept s-au invocat art. 269 alin. (2) C. muncii, art. 56 alin. (2) C. proc. civ., decizia 275 a Înaltei Curți de Casație și Justiție în Dosarul nr. x/2017.

Asupra excepției necompetenței teritoriale, instanța a reținut următoarele:

Prin demersul procesual de față, reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timișoara, în calitate de angajator a solicitat obligarea pârâtului A. la plata unor sume de bani, pretențiile derivând dintr-un raport de muncă.

Întrucât litigiul are natura unui conflict individual de muncă, în care reclamant este angajatorul, incidente în ceea ce privește stabilirea competenței instanței, sunt dispozițiile art. 269 alin. (2) C. muncii potrivit cărora "Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința ori după caz, sediul".

De altfel și normele legii speciale - art. 210 din Legea nr. 62/2011, aplicabile potrivit interpretării literale atunci când reclamant este salariatul, instituie competența teritorială în favoarea instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau locul de munca reclamantul."

În speță, astfel cum rezultă din cererea de chemare în judecată, reclamant este sucursala, și nicidecum societatea mamă, astfel încât, sediul acesteia fiind în Timișoara, raportat la prevederile art. 269 alin. (2) din Legea nr. 53/2003, coroborate cu dispozițiile art. 126 și art. 130 alin. (2) Noul C. proc. civ., față de caracterul exclusiv al competenței teritoriale în această materie, Tribunalul Timiș este competent teritorial să judece cauza.

Împrejurarea că sucursala nu are personalitate juridică este lipsită de relevanță, atâta timp cât aceasta a înțeles să promoveze o acțiune în nume propriu, iar verificarea competenței are prioritate față de orice neregularitate privind condițiile acțiunii civile. Mai mult, legea (art. 56 alin. (C . proc. civ.) reglementează că "pot sta în judecată asociațiile, societățile sau alte entități fără personalitate juridică, dacă sunt constituite potrivit legii".

Pentru motivele expuse, Tribunalul București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, prin Sentința civilă nr. 9.346 din 12 decembrie 2018 a admis excepția necompetenței teritoriale a instanței.

A declinat competența judecării cauzei formulată de reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timișoara, în contradictoriu cu pârâtul A., în favoarea Tribunalului Timiș.

A constatat ivit conflictul negativ de competenta și, în temeiul art. 135 alin. (1) C. proc. civ. a înaintat cauza spre soluționarea conflictului negativ de competenta Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte constatând că în cauză există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență stabilind competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, în temeiul art. 135 C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Înalta Curte constată că cele două instanțe, Tribunalul Timiș și Tribunalului București, s-au declarat deopotrivă și reciproc necompetente teritorial, prin hotărâri fără nicio cale de atac. Competența în soluționarea conflictului aparține Înaltei Curți conform art. 133 pct. 2 raportat la art. 135 alin. (1) C. proc. civ.

Potrivit art. 129 alin. (1) și (2) pct. 3 C. proc. civ. "necompetența este de ordine publică sau privată. Necompetența este de ordine publică: [...] în cazul încălcării competenței teritoriale exclusive, când procesul este de competența unei alte instanțe de același grad și părțile nu o pot înlătura."

Potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. necompetența materială și teritorială de ordine publică poate fi invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe.

În speță, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta B. S.A. - Sucursala Regională Timișoara a chemat în judecată pârâtul A. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata sumei de 2.813,30 RON, sumă ce reprezintă 70% din contravaloarea abonamentelor/biletelor de transport decontate pentru perioada ianuarie 2016 - martie 2018 și plata cheltuielilor de judecată ce vor fi ocazionate cu prezenta cauză, cererea fiind întemeiată pe dispozițiile 256 alin. (1) din C. muncii.

Cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă face parte din categoria conflictelor de muncă, iar, conform prevederilor art. 269 alin. (2) din C. muncii, această cerere se adresează instanței competente în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul sau reședința, ori, după caz, sediul.

În materia conflictelor de muncă, competența teritorială este absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii, litigiul fiind dat în competența tribunalului în circumscripția căruia reclamantul își are sediul.

Prin raportare la dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii în stabilirea competenței interesează sediul reclamantei. Noțiunea de sediu la care fac referire aceste dispoziții nu se referă numai la sediul principal al persoanei juridice ci și la sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, care are capacitate procesuală de folosință și de exercițiu.

Considerentele Tribunalului Timiș investit în primă instanță cu soluționarea cauzei, potrivit cărora nu se poate ține cont în stabilirea competenței teritoriale de sediul secundar al sucursalei reclamante în cauză deoarece aceasta este un dezmembrământ fără personalitate juridică, nu au relevanță sub aspectul excepției analizate, antamând o eventuală excepție a lipsei capacității procesuale de folosință.

Cât timp excepția necompetenței teritorială prima în analiză potrivit art. 248 alin. (2) C. proc. civ., raportat la cadrul procesual dedus judecății și la dispozițiile art. 269 alin. (2) din C. muncii, Înalta Curte de Casație și Justiție va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș, secția I civilă, ca instanță de la sediul reclamantului.

Văzând și dispozițiile art. 135 C. proc. civ.,