ÎCCJ, Decizia nr. 302/2019

Deliberând asupra recursului de față, în baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin încheierea din data de 16 octombrie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, s-a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de recurentul inculpat A. privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a reținut, în esență, că, în cauză, excepția a fost invocată de recurentul inculpat A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, în calea extraordinară de atac a recursului în casație, are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, iar textele de lege criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În ceea ce privește, însă, legătura normei ce face obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte a reținut că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces. Examinarea acestor aspecte presupune stabilirea existenței unui interes procesual al rezolvării excepției de neconstituționalitate, incidența acestuia apreciindu-se din perspectiva relevanței și pertinenței asupra soluționării cauzei.

Drept urmare, condiția legăturii cu cauza nu poate fi analizată în general, ci concret, în funcție de incidența prevederilor a căror constituționalitate se contestă asupra soluționării cauzei.

Astfel, prima instanță a reținut că recurentul inculpat A. a apreciat că dispozițiile art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituția României, republicată, art. 6 paragraful (1) teza I, art. 13 și art. 14 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, art. 21 și 47 alin. (2) teza I din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene întrucât limitează cazurile de casare în temeiul cărora pot fi îndreptate erorile de drept ale instanței de apel, încălcându-se prin această limitare principiul egalității și nediscriminării, accesul liber la justiție, inclusiv în componenta ce vizează dreptul la un proces echitabil, fără vreo justificare obiectivă și rezonabilă.

Înalta Curte a constatat că, în realitate, recurentul inculpat A. nu formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textelor de lege, ci dorește modificarea/completarea acestora, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit de Legea nr. 47/1992 care statuează, în mod expres, în art. 2 alin. (3) că instanța de contencios constituțional se pronunță numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului.

De altfel, s-a apreciat că și jurisprudența Curții Constituționale este în sensul respingerii, ca inadmisibile, a cererilor prin care s-a tins la învestirea instanței de contencios constituțional cu un examen ce excede în mod vădit competenței sale, intrând în sfera de competentă exclusivă a legiuitorului (mutatis mutandis Deciziile nr. 176 din 06 martie 2012, nr. 187 din 06 martie 2012, nr. 378 din 26 iunie 2014).

Pe de altă parte, Înalta Curte a reținut că partea care invocă o excepție de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

Simpla invocare a neconstituționalității dispozițiilor art. 438 alin. (1) din C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 nu este adecvată atâta timp cât recurentul inculpat s-a raportat doar formal la prevederile din Constituție, fără a argumenta în ce constă legătura textelor în discuție cu prevederile constituționale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale.

S-a reținut că recurentul inculpat A., urmărind un rezultat ce nu concordă cu scopul reglementării excepției de neconstituționalitate, respectiv modificarea textului legislativ prin adăugarea unor noi cazuri de recurs în casație, a făcut doar o trimitere generică la dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16 alin. (1), art. 20, art. 21 alin. (1) - (3) și art. 129 din Constituție.

În ceea ce privește accesul liber la justiție, Înalta Curte a reținut că, potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, acesta presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, în vederea valorificării drepturilor și intereselor legitime ale părților (a se vedea în acest sens Decizia nr. 71 din 15 ianuarie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 27 ianuarie 2009). De asemenea, instanța de contencios constituțional a stabilit prin jurisprudența sa că accesul liber la justiție presupune accesul la mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește actul de justiție, a căror stabilire este de competența exclusivă a legiuitorului, așa cum reiese din prevederile art. 126 alin. (2) din Constituție (a se vedea în acest sens Decizia nr. 110 din 24 februarie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240/22.03.2005).

În concluzie, prima instanță a reținut că, în cauza de față, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, deoarece aspectele invocate nu se constituie în chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, sub forma unei excepții de neconstituționalitate.

Împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, a formulat recurs recurentul A..

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți, Completul de 5 judecători, la data de 05 noiembrie 2019 sub nr. x/2019, primul termen fiind stabilit aleatoriu la data de 16 decembrie 2019.

Analizând recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că acesta este nefundat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, urmează a supune analizei excepțiile de neconstituționalitate invocate, prin raportare la dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 republicată, potrivit căruia "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate în fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază de litigiu și oricare ar fi obiectul acesteia". Pe de altă parte, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituțională este chemată să se pronunțe "numai asupra constituționalității actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Din interpretarea sistematică a dispozițiilor legale anterior menționate, rezultă că sesizarea Curții Constituționale este admisibilă numai în măsura în care, prin excepția invocată, se solicită constatarea neconstituționalității unei prevederi dintr-o lege, iar nu și atunci când se tinde la modificarea sau completarea acesteia, aspect care este de competența exclusivă a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare, potrivit art. 61 alin. (1) din Constituția României.

Așadar, analizând cererea formulată de recurentul A., privind sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. cu referire la art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, se observă că Legea nr. 255/2013 are ca obiect punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., prin reglementarea situațiilor tranzitorii rezultând din intrarea sa în vigoare, precum și prin punerea de acord a legislației cu dispozițiile acesteia.

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că aceste texte de lege nu îndeplinesc condiția prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, deoarece nu au legătură cu soluționarea prezentei cauze. Prin textele de lege criticate pentru neconstituționalitate se abrogă un text de lege care nu a produs efecte juridice în ceea ce privește conținutul reglementărilor sale, deoarece acestea nu au intrat în vigoare, respectiv prin art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., s-a abrogat art. 438 alin. (1), pct. 2 - 6, 9, 10, 13 și 14.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că nu prezintă relevanță interpretările pe care le oferă recurentul A. în ceea ce privește posibilele soluții pe care Curtea Constituțională le poate pronunța dacă va fi sesizată cu această excepție. Instanța are obligația de a verifica aplicabilitatea directă, nemijlocită a unui text de lege criticat pentru neconstituționalitate în cauza dedusă judecății. Or, prin conținutul său, Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen., cu referire la art. 438 alin. (1) C. proc. pen. nu are un efect direct, nemijlocit, în soluționarea acestei cauze. Abrogarea unui text de lege este o manifestare de voință a legiuitorului ce produce efecte juridice de natură constituțională, însă actul, ca atare, prin care se abrogă dispoziții normative nu poate avea legătură directă cu soluționarea unei cauze penale aflate pe rolul instanței.

În plus, textele legale criticate constituie reguli de procedură a căror stabilire se poate face numai prin lege, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din Constituție.

Se reține, astfel că, așa cum reiese și din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casație, prevăzute la art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menținute, ca motive ale recursului în casație, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituții și din competența Înaltei Curți de Casație și Justiție motivele care vizau aspecte procedurale și care au fost transformate în motive de contestație în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

Prin urmare, se constată că prin excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor mai sus menționate, se tinde practic la o completare a normelor procedurale, solicitare inadmisibilă în raport de competența Curții Constituționale care, în jurisprudența sa, a reținut că prin exercitarea controlului de constituționalitate nu se poate proceda la adăugarea de noi prevederi în cuprinsul normelor invocate a fi neconstituționale, (a se vedea în acest sens Decizia nr. 176/2012 publicată în M. Of. nr. 242/10.04.2012; Decizia nr. 187/2012 publicată în M. Of. nr. 242/10.04.2012; Decizia nr. 378/2014 publicată în M. Of. nr. 606/14.08.2014).

Înalta Curte, Completul de 5 judecători, reține că, deși pare actual și legitim, demersul autorului excepției la acest moment procesual, este, în fapt, unul punctual, tinzând, practic, la obținerea unei modificări legislative, după caz adăugarea prin reglementare a unor noi cazuri de recurs în casație, cu consecința obținerii unei intervenții de natură legislativă asupra textului de către autoritatea de contencios constituțional.

Or, analizând termenii în care excepția a fost formulată, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că, în realitate, se tinde la extinderea, dincolo de litera și spiritul lor, a textelor de lege apreciate ca neconstituționale, ceea ce este în mod evident inadmisibil, întrucât Curtea Constituțională ar deveni legiuitor pozitiv.

Finalitatea excepției de neconstituționalitate nu poate fi aceea de a supune controlului de constituționalitate a posteriori orice dispoziție legală, care să modifice norma criticată, chiar în esența acesteia. Aceasta constituie apanajul exclusiv al puterii legislative, nefiind admisibil ca instanța de contencios constituțional să dispună, pe calea excepției de neconstituționalitate, modificarea acestor dispoziții.

Astfel, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, constată că, deși recurentul A. susține că textele de lege criticate contravin prevederilor constituționale menționate, în realitate, acesta tinde la o modificare a dispozițiilor legale criticate și nu urmărește armonizarea normei de drept criticate cu dispozițiile legii fundamentale. Aceste aspecte nu intră însă sub incidența controlului de constituționalitate, întrucât, așa cum s-a arătat, interpretarea și aplicarea legii reprezintă atributul exclusiv al instanțelor de judecată, iar modificarea textelor de lege este atributul exclusiv al legiuitorului.

Pe cale de consecință, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, apreciază că nu se impune sesizarea Curții Constituționale, deoarece nu este îndeplinită condiția de admisibilitate a cererii de sesizare ca prevederile ce fac obiectul excepției să aibă legătură cu cauza, având în vedere că aspectele invocate nu reprezintă chestiuni de ordin prejudicial care să fie date în competența jurisdicției constituționale, ci de reformare legislativă sau de aplicare în concret a textului de lege (Sentința penală nr. 646/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală).

În considerarea tuturor argumentelor expuse, nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, modificată și republicată, în sensul că textul de lege criticat pentru neconstituționalitate nu are legătură cu soluționarea cauzei, Înalta Curte, Completul de 5 judecători, va respinge, ca nefundat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 16 octombrie 2019, prin care s-a respins, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) C. proc. pen. și art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind C. proc. pen. și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în Dosarul nr. x/2019.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., obligă recurentul la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurent, în sumă de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 16 decembrie 2019.

GGC - GV