ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 248/2024

Ședința publică din data de 26 martie 2024

Deliberând asupra recursului declarat de recurentul A., constată următoarele:

Prin încheierea din data de 05 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Pentru a dispune astfel, în esență, Înalta Curte, Judecătorul de filtru a reținut că recurentul inculpat A. a formulat recurs în casație împotriva deciziei din apel, nr. 1164/A din 14 decembrie 2023 a Curții de Apel Pitești pronunțată în dosarul nr. x/2019, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 123/13.04.2023 pronunțată de Tribunalul Argeș, prin care inculpatul a fost condamnat la o pedeapsă principală de 4 ani închisoare cu executare în regim de detenție, în condițiile art. 60 C. pen., pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală în formă continuată și agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condițiile art. 5 C. pen.

S-a reținut că, prin cererea de recurs în casație, recurentul inculpat A., prin apărător, a invocat cazurile de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. pen.

În cauză, recurentul inculpat A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale, invocând excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

În motivarea excepției, s-a susținut că, dispozițiile art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.. încalcă principiul egalității în fața legii, prev. de art. 16 alin. (1) din Constituție, îngrădesc accesul la justiție, prev. de art. 21 alin. (1) din Constituție, vatămă dreptul la un proces echitabil, prev. de art. 21 alin. (3) din Constituție, lezează dreptul la apărare, prev. de art. 24 alin. (1) din Constituție și nesocotesc prevederile art. 126 alin. (3) din Constituție.

S-a precizat că, potrivit art. 438 alin. (1) C. proc. pen.., lista cazurilor de recurs în casație este una limitativă (exhaustivă), iar nu exemplificativă, aspect care, în opinia recurentului, determină neconstituționalitatea textului de lege, menționând că, pentru realizarea misiunii sale constituționale, instanța supremă trebuie să aibă posibilitatea să analizeze orice încălcare a legii. Or, în opinia apărării recurentului, lista nelegalităților pe care Înalta Curte de Casație și Justiție le poate examina este limitată, rămânând în afara acesteia încălcări grave ale legii, astfel cum sunt cele din speță.

Deopotrivă, potrivit art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., unul dintre motivele de recurs în casație aflat exclusiv la dispoziția procurorului și părții civile, îl constituie cazul în care în mod greșit s-a dispus încetarea procesului penal. A menționat apărarea recurentului că acest caz de recurs în casație este reglementat numai în favoarea procurorului și a părții civile, cu înfrângerea principiilor egalității în fața legii, accesului liber la justiție, dreptului la un proces echitabil și garantării dreptului la apărare.

Dreptul la un proces echitabil, prevăzut în art. 6 din Convenție, se întemeiază pe o serie de garanții, astfel cum sunt detaliate în jurisprudența C.E.D.O. Unul dintre standardele dreptului la un proces echitabil este reprezentat de egalitatea de arme între acuzare și apărare. Spre deosebire de procuror și partea civilă, care au posibilitatea să critice o hotărâre a instanței de apel, inclusiv sub aspectul soluțiilor privind încetarea procesului penal, inculpatul nu beneficiază de o situație echivalentă (spre exemplu, pentru incidența prescripției răspunderii penale, împăcării sau lipsei plângerii prealabile). În schimb, s-a arătat că, în situația inversă, când instanța de apel, în mod greșit a considerat că nu se impune reținerea unei cauze de încetare a procesului penal, inculpatul și celelalte părți din proces nu au la dispoziție nicio cale de atac.

În susținerea excepției invocate, apărarea recurentului a mai făcut referire la împrejurarea că, existența cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) C. proc. pen.. nu acoperă decât situația în care instanța de apel s-a aflat în eroare cu privire la cauza de încetare a procesului penal și în ipoteza în care instanța de apel apreciază că solicitarea de încetare a procesului penal nu este întemeiată, partea afectată de o astfel de hotărâre nu mai are nicio cale de atac. Totodată, sub acest aspect, s-a solicitat să se aibă în vedere și decizia nr. 10/2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin care s-a statuat că, în interpretarea dispozițiilor art. 426 lit. b) C. proc. pen.., instanța care soluționează contestația în anulare nu poate reanaliza o cauză de încetare a procesului penal, în cazul în care instanța de apel a dezbătut și a analizat incidența cauzei de încetare a procesului penal.

Făcând referire la dispozițiile art. 126 alin. (3) din Constituție, recurentul a susținut că recursul în casație este singura cale de atac pe care, atunci când se încalcă legea, o poate utiliza cel care a fost lezat printr-o hotărâre nelegală pronunțată în apel.

Prin urmare, în opinia apărării, s-a susținut că dispozițiile a căror neconstituționatate se critică încalcă prevederile constituționale care garantează egalitatea, accesul la justiție, dreptul la un proces echitabil și dreptul la apărare, solicitând în consecință admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu soluționarea excepției invocate.

Înalta Curte, Judecătorul de filtru, în concret, examinând admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale a apreciat că sunt îndeplinite primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, respectiv excepția a fost invocată de recurentul inculpat A., într-o cauză aflată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală (dosarul nr. x/2019), are în vedere neconstituționalitatea prevederilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

A constatat Înalta Curte că nu este îndeplinită condiția ca excepția să aibă legătură cu soluționarea cauzei, întrucât, chiar și în condițiile în care Curtea Constituțională ar constata neconstituționalitatea textelor de lege criticate, această împrejurare nu ar conduce la admisibilitatea recursului în casație în baza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Astfel, s-a avut în vedere că, prin motivele de recurs în casație, recurentul inculpat A. a susținut că, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal, întrucât a intervenit prescripția generală a răspunderii penale în ceea ce privește infracțiunea de evaziune fiscală în formă continuată și agravată, prev. de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (2) din Legea nr. 241/2005 (în vigoare până la 22.03.2013), cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. din 1969, în condițiile art. 5 C. pen., în considerarea deciziilor nr. 297/2018 și nr. 358/2022 ale Curții Constituționale și deciziei nr. 67/2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

Înalta Curte a reținut că, în calea extraordinară de atac a recursului în casație, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., sunt analizate criticile formulate de parte prin raportare la legea deja reținută ca fiind aplicabilă în cauză prin hotărârea atacată (legea mai favorabilă reținută de instanța de apel).

S-a precizat că, în această cale extraordinară de atac, nu se poate analiza corectitudinea reținerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile, în același sens fiind și jurisprudența instanței supreme (decizia nr. 98/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, publicată pe www.x.ro).

Prin încheierea atacată, Înalta Curte, Judecătorul de filtru a reținut că, în cauza în care a fost pronunțată hotărârea atacată cu recurs în casație, raportul juridic de drept penal material a fost soluționat, în mod definitiv, sub imperiul vechiul C. pen., context în care, în cauză, erau în vigoare inclusiv dispozițiile art. 123 alin. (1) C. pen. din 1969, prin care erau reglementate condițiile intervenirii prescripției speciale a răspunderii penale. Drept urmare, s-a arătat că, întreruperea cursului prescripției răspunderii penale și incidența prescripției generale sau speciale se putea realiza numai în condițiile art. 121 - art. 124 C. pen. din 1969, nefiind, astfel, aplicabile în speță deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 (prin care s-a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) C. pen., este neconstituțională) și nr. 358/2022 (prin care s-a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) C. pen. sunt neconstituționale).

Ca atare, s-a apreciat că, este evident că, și în condițiile în care nu ar fi existat limitarea reglementată de actuala formă a art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., motivele formulate de recurent nu puteau fi circumscrise cazului de casare indicat anterior.

În consecință, reținând că, în cauza de față, nu există o legătură efectivă între necesitatea pronunțării unei hotărâri în contenciosul constituțional și soluționarea cauzei, Înalta Curte a respins, ca inadmisibilă, cererea formulată de inculpatul A. privind sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

******

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, în termen legal, recurentul inculpat A., prin apărător ales, avocat Hotca Mihai, cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 20.03.2024, sub nr. x/2019/a3.1.

În cauză, s-a stabilit termen pentru soluționarea recursului la data de 26.03.2024, cu citarea recurentului inculpat și asigurarea apărării, iar cu prilejul dezbaterilor s-au luat concluziile apărării și ale parchetului asupra prezentei căi de atac, acestea fiind redate pe larg în cuprinsul părții introductive a prezentei decizii.

Examinând recursul formulat de inculpatul A. împotriva încheierii din data de 05.03.2024, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2019, Înalta Curte constată că este nefondat, urmând a-l respinge, în considerarea următoarelor argumente:

Înalta Curte, în recurs, examinând cerințele prevăzute de art. 29 din Legea 47/1992 necesare a fi îndeplinite cumulativ pentru admiterea cererii de sesizare, constată că, în speță, sunt îndeplinite primele trei condiții prevăzute de lege, respectiv: excepția a fost invocată în fața unei instanțe de judecată învestită cu soluționarea unei căi extraordinare de atac (Înalta Curte de Casație și Justiție), de către o persoană având calitatea de recurent în speță și vizează texte de lege aflate în vigoare (art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.), care nu au fost anterior declarate neconstituționale în raport cu criticile formulate

Însă, referitor la condiția privind legătura normelor ce fac obiectul excepției cu soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că aceasta nu este îndeplinită.

Înalta Curte subliniază că, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, dispoziția legală a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată trebuie să producă un efect real, concret, asupra soluției ce se va pronunța în cauză. Legătura dintre norma ce face obiectul excepției și soluționarea cauzei este, prin urmare, o condiție de admisibilitate pentru sesizarea Curții Constituționale. Mai exact, această condiție presupune că norma invocată să orientează soluția din cauză.

În acest sens, Înalta Curte reamintește că, însăși Curtea Constituțională a României, prin decizia nr. 385 din 04 iunie 2019 (publicată în Monitorul Oficial nr. 862 din 25 octombrie 2019), a stabilit că "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicarea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții ce trebuie îndeplinite cumulativ pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992.

De asemenea, raportat la caracterul de remediu procesual de ordine publică care poate fi invocat în orice etapă a procesului penal, relevanța excepției de neconstituționalitate trebuie analizată în concret în raport cu procedura și faza procesuală în care este invocată.

În aceste coordonate, procedând la evaluarea admisibilității sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 438 alin. (1) și art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., Înalta Curte reține că recurentul A. a formulat cerere de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate vizând dispozițiile legale anterior menționate, în cauza nr. 7487/109/2019 a instanței supreme având ca obiect calea extraordinară de atac a recursului în casație promovată de acesta împotriva deciziei penale nr. 1164/A din data de 14 decembrie 2023 a Curții de Apel Pitești, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

În esență, se reține că, prin cererea de sesizare, autorul excepției pretinde că textele de lege criticate sunt contrare dispozițiilor din Constituția României, respectiv art. 16 alin. (1), art. 21 alin. (1) și alin. (3), art. 21 alin. (3) și art. 126 alin. (3), întrucât lista cazurilor de casare este una limitativă, iar în ceea ce privește soluția legislativă reglementată de art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., aceasta nu prevede posibilitatea atacării cu recurs în casație și a greșitei nedispuneri a încetării procesului penal, astfel că, legiuitorul a institut calea de atac a recursului în casație sub acest aspect numai în favoarea procurorului și a părții civile. Prin urmare, în opinia apărării, în ceea ce privește soluțiile privind încetarea procesului penal, inculpatul nu beneficiază de o situație echivalentă, cu atât mai mult că acest aspect nu mai poate fi ulterior invocat pe calea contestației în anulare.

Înalta Curte, instanța de control judiciar, constată că, în etapa examinării admisibilității în principiu, judecătorul de filtru învestit cu cererea de recurs în casație în cadrul căreia s-a invocat prezenta excepție de neconstituționalitate, a procedat la verificarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege pentru exercitarea căii extraordinare de atac, reținând, în concret, în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., că motivele formulate de recurent nu pot fi circumscrise cazului de casare indicat, întrucât în prezenta cauză raportul juridic de drept penal material a fost soluționat, în mod definitiv, sub imperiul vechiul C. pen.. Instanța a avut în vedere că prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., sunt analizate criticile formulate de parte prin raportare la legea deja reținută ca fiind aplicabilă în cauză prin hotărârea atacată, iar în această cale extraordinară de atac nu se poate analiza corectitudinea reținerii prin hotărârea recurată a legii penale mai favorabile.

Ca atare, a apreciat instanța că, în această situație, nu poate fi incidentă critica apărării în sensul că, în mod greșit, nu s-a dispus încetarea procesului penal motivat de faptul că a intervenit prescripția răspunderii penale, întrucât în cauză întreruperea cursului prescripției răspunderii penale și incidența prescripției generale sau speciale se putea realiza numai în condițiile art. 121 - art. 124 C. pen. din 1969, nefiind, astfel, aplicabile în speță deciziile Curții Constituționale nr. 297/2018 și nr. 358/2022 invocate de recurent în susținerea cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.

Înalta Curte constată că, în condițiile în care în speță s-a apreciat că motivele formulate de recurentul A. nu pot fi circumscrise cazului de casare indicat, prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen., ce face obiectul excepției de neconstituționalitate de față, (cererea de recurs în casație fiind apreciată ca admisibilă doar pentru cazul de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen.), Înalta Curte constată că în mod judicios, prin încheierea contestată, s-a apreciat că excepția invocată nu are legătură cu cauza.

Astfel, în raport de motivele pentru care s-a apreciat că argumentele formulate de recurent nu pot fi circumscrise cazului de casare invocat, se constată că, indiferent de soluția ce ar fi pronunțată asupra excepției de neconstituționalitate, decizia Curții Constituționale nu va produce niciun efect cu privire la admisibilitatea recursului în casație în baza cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 8 C. proc. pen.., atâta timp cât s-a reținut că acesta nu este incident în cauză, pentru motivele arătate. Se constată prin urmare că în mod corect judecătorul de filtru a constatat că este inadmisibilă cererea de sesizare cu excepția de neconstituționalitate a art. 438 alin. (1) pct. 8 din C. proc. pen., lipsa legăturii cu cauza fiind evidentă.

Concluzionând, în acord cu cele reținute prin încheierea recurată, Înalta Curte constată, prin prisma exigențelor de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 și a motivelor invocate de către recurentul A., faptul că în cauză nu este îndeplinită condiția referitoare la "legătura" normei contestate cu soluția ce ar putea fi dată în cauză, în planul componentei privind necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 05 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019.

Față de soluția dispusă, în baza art. 275 alin. (2) din Codul de procedură, va obliga pe recurent la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva încheierii din data de 05 martie 2024 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, în dosarul nr. x/2019.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 martie 2024.