ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 14/2024

Ședința publică din data de 09 ianuarie 2024

Asupra cauzei penale de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 1897/A din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, în baza art. 431 C. proc. pen., a fost respinssă, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A. împotriva deciziei penale nr. 243 din 09 martie 2022 a aceleiași instanțe, dată în dosarul nr. x/2019, acesta fiind obligat la plata către stat a sumei de 400 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Totodată, în temeiul art. 29 alin. (5) raportat la art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a art. 432 alin. (4) C. proc. pen., în interpretarea indicată de contestatorul A..

Pentru a decide astfel, examinând admisibilitatea contestației în anulare formulată de contestatorul condamnat A. prin raportare la dispozițiile legale incidente, Curtea a reținut, între altele, că în cadrul acestei prime etape procesuale se verifică îndeplinirea condițiilor de admitere în principiu ale acestei căi extraordinare de atac, prevăzute de art. 426 și art. 431 alin. (2) C. proc. pen., respectiv dacă cererea de contestație în anulare privește o hotărâre penală definitivă, dacă este formulată de o persoană care are calitatea cerută de lege pentru a exercita calea extraordinară de atac, dacă este introdusă în termenul prevăzut de lege, dacă motivele concrete invocate în susținerea cererii se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute în art. 426 C. proc. pen. și, în fine, dacă în sprijinul contestației sunt depuse dovezi ori sunt invocate dovezi care există în dosar.

În acest context, a constatat că cererea formulată de petentul contestator vizează o hotărâre penală definitivă, anume decizia penală nr. 243 din 09 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II-a penală, în dosarul nr. x/2019, prin care, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., au fost admise apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcția Națională Anticorupție și de inculpatul A. împotriva sentinței penale date în primă instanță, care a fost desființată în parte și, în rejudecare, între altele, în temeiul art. 396 alin. (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 5 ani închisoare, cu executare în regim de detenție, și 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a, lit. b) și lit. c) C. pen. 1968, pentru săvârșirea infracțiunii de evaziune fiscală, în formă continuată, prevăzută de art. 9 alin. (1) lit. c) și alin. (3) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. 1968 și art. 5 C. pen.

Totodată, Curtea a reținut că, în motivarea contestației în anulare, contestatorul a arătat că faptele au fost săvârșite în perioada 2008 - 2010, iar hotărârea de condamnare s-a pronunțat în anul 2022, astfel încât, având în vedere deciziile Curții Constituționale nr. 297/26.04.2018 și nr. 358/2022, prescripția răspunderii penale a intervenit în data de 31 decembrie 2020.

Curtea a mai arătat că, potrivit prevederilor art. 426 lit. b) C. proc. pen., temeiul de drept invocat de contestator, se poate formula contestație în anulare în situația în care inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal, calea extraordinară de atac fundamentată pe acest motiv putând fi introdusă oricând, conform dispozițiilor art. 428 alin. (2) C. proc. pen.

În plus, s-a constatat că, prin cererea formulată, însăși contestatorul a menționat că anterior prezentei cereri a mai formulat două contestații în anulare, una fiind respinsă ca neîntemeiată prin decizia penală nr. 490 din 09 martie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2022 al Curții de Apel București, secția I penală, iar cealaltă fiind respinsă ca inadmisibilă prin decizia nr. 1229/A/2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023 al aceleiași instanțe.

Curtea a constatat că sunt nefondate alegațiile contestatorului în sensul că prezenta cerere are un alt temei de drept, vizând prescripția generală a răspunderii penale, reținând că ambele decizii anterior menționate au vizat contestații în anulare întemeiate pe dispozițiile art. 426 lit. b) C. proc. pen. privitor la prescripția răspunderii penale. Astfel, s-a observat că, prin decizia penală nr. 490 din 09 martie 2023 pronunțată în dosarul nr. x/2022 de Curtea de Apel București, secția I penală, - dosar care a avut ca obiect desființarea deciziei penale nr. 243 din data de 09 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II-a penală, în dosarul nr. x/2019, rejudecarea apelului și, pe fond, constatarea intervenirii prescripției răspunderii penale - instanța a respins ca nefondată contestația în anulare formulată de contestatorul A. reținând, în esență, că aplicarea (pretins) greșită într-o cauză pendinte, precum cea în care a fost pronunțată hotărârea definitivă a cărei anulare se solicită, a dispozițiilor art. 5 C. pen., care se referă la norme de drept penal material (substanțial), precum cele privind prescripția răspunderii penale, prin reținerea unei anume legi, în mod global (astfel cum a impus Curtea Constituțională prin decizia nr. 265/2014), drept lege penală mai favorabilă, nu poate constitui decât o eroare de judecată, iar nu una de procedură și, drept urmare, nu poate fi remediată pe calea contestației în anulare.

Ulterior, prin decizia nr. 1229/A/20.06.2023 pronunțată în dosarul nr. x/2023 al Curții de Apel București, secția I penală, a fost respinsă ca inadmisibilă contestația în anulare formulată de condamnat reținându-se, în esență, autoritatea de lucru judecat ca urmare a faptului că prin contestația în anulare dedusă judecății de același contestator condamnat, se invocă aceleași temeiuri juridice și apărări (identitate de obiect, cauză și persoană), anume prescripția răspunderii penale.

Prin urmare, în raport cu aspectele invocate de contestator și cu situația menționată anterior, Curtea a constatat inadmisibilitatea contestației în anulare din perspectiva existenței autorității de lucru judecat, având în vedere că problema juridică adusă în discuție de contestator prin promovarea căii de atac a fost deja tranșată definitiv în cadrul unei alte contestații în anulare, care a făcut obiectul dosarului nr. x/2022 soluționat de Curtea de Apel București, secția I penală, respectiv dosarului nr. x/2023 al aceleiași instanțe. Sub acest aspecte, s-a arătat că autoritatea de lucru judecat împiedică repunerea în discuție a aspectelor tranșate cu titlu definitiv, împiedică instanța să reexamineze pretențiile contestatorului și atrage inadmisibilitatea noii contestații în anulare promovate.

În ceea ce privește cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de același contestator, Curtea a apreciat că și aceasta este inadmisibilă, având în vedere că nu sunt îndeplinite cumulativ toate condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Sub acest aspect, s-a constatat că, din analiza prevederilor art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, rezultă că admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții: excepția să fie ridicată în fața instanței judecătorești; excepția să privească neconstituționalitatea unei dispoziții dintr-o lege în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei; excepția să fie ridicată la cererea uneia dintre părți; excepția să vizeze prevederi legale ce nu au constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

S-a observat că, în speță, o parte din aceste cerințe sunt îndeplinite întrucât excepția a fost ridicată în fața instanței judecătorești, la cererea uneia dintre părți, iar textele legale asupra cărora s-a formulat excepția de neconstituționalitate sunt în vigoare și nu au fost constatate ca fiind neconstituționale, însă nu este întrunită condiția de admisibilitate ca dispoziția legală a cărei neconstituționalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluționarea cauzei, care vizează incidența prevederii legale asupra soluției ce se va pronunța în cauza dedusă judecății, adică asupra obiectului procesului penal aflat pe rolul instanței judecătorești și a cărei neconstituționalitate se cere a fi constatată.

Întrucât excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, un incident apărut în cursul judecății, invocarea excepției de neconstituționalitate impune justificarea unui interes de către autorul excepției, iar stabilirea acestui interes se face de către instanță, pe calea verificării pertinenței excepției, în raport cu procesul în care a intervenit și efectul pe care decizia Curții Constituționale l-ar putea produce în soluționarea procesului principal, respectiv asupra conținutului hotărârii ce se va pronunța în cauză. Altfel spus, cerința relevanței reprezintă expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării acestui litigiu, iar irelevanța reprezintă situația în care excepția de neconstituționalitate nu are legătură cu cauza în care a fost invocată. Noțiunea de relevanță este subsumată ideii de interes al părții de a invoca excepția de neconstituționalitate, iar un element în aprecierea relevanței îl reprezintă caracterul material sau procesual al normei contestate.

Plecând de la aceste premise, Curtea a apreciat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., în interpretarea indicată de contestatorul A., este inadmisibilă, întrucât textul de lege criticat nu are legătură cu soluționarea cauzei, având în vedere soluția de inadmisibilitate a contestației în anulare, generată de faptul că există autoritate de lucru judecat întrucât a fost invocat același temei juridic care a fost deja examinat printr-o hotărâre definitivă și, astfel, nu mai poate fi adus în discuție, dar și împrejurarea că numai după admiterea în principiu se poate proceda la analiza pe fond a cazului de contestație în anulare invocat, ceea ce în speță nu se mai poate realiza.

În plus, s-a arătat că în cadrul procedurii de examinare a admisibilității în principiu, prevăzută în art. 431 C. proc. pen., decizia prin care se respinge contestația în anulare ca inadmisibilă este definitivă, în același sens fiind și decizia nr. 5/HP/2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care a statuat că hotărârea pronunțată în soluționarea căii de atac extraordinare prevăzute de art. 426 C. proc. pen. împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută de lege o cale de atac este definitivă.

Ca urmare, Curtea a constatat că, în speță, a fost criticat un text legal, art. 432 alin. (4) C. proc. pen., care nu are legătură cu cauză, câtă vreme respingerea ca inadmisibilă și lipsa căii de atac este dată de dispozițiile art. 431 C. proc. pen.

Împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 1897/A din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, a formulat recurs contestatorul A., învederând, în esență, prin apărătorul desemnat din oficiu că, în speță, sunt întrunite toate condițiile prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Examinând recursul formulat de contestatorul A., prin raportare la dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată că acesta nu este fondat, în mod corect Curtea de Apel București respingând cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată.

Astfel, reglementând condițiile de admisibilitate a unei cereri de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, prevede că aceasta trebuie să fie ridicată în fața instanțelor de judecată, la solicitarea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanță ori de procuror, în cauzele în care participă (alin. (1) și (2); să vizeze neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare (alin. (1); să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale (alin. (3) și să aibă legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia (alin. (1).

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată. În aplicarea acestui text de lege, instanța realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită, care nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Analiza îndeplinirii cumulative a condițiilor prevăzute de Legea nr. 47/1992 nu trebuie, însă, să se realizeze formal. Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

Verificând, din această perspectivă, solicitarea formulată de recurentul A. de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 alin. (4) C. proc. pen., Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a apreciat că aceasta nu întrunește cumulativ toate cerințele prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, întrucât, deși a fost invocată de o parte din dosar, în fața unei instanțe de judecată și se referă la prevederi aflate în vigoare care nu au fost anterior declarate ca fiind neconstituționale, textul de lege criticat nu are legătură cu cauza în care a fost invocată excepția.

Sub acest aspect, Înalta Curte subliniază că, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a constatat că, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, "legătura cu soluționarea cauzei" presupune atât aplicabilitatea textului criticat în cauza dedusă judecății, cât și necesitatea invocării excepției de neconstituționalitate în scopul restabilirii stării de legalitate, condiții care trebuie întrunite cumulativ, pentru a fi satisfăcute exigențele pe care le impun dispozițiile menționate în privința pertinenței excepției de neconstituționalitate în desfășurarea procesului (Decizia nr. 438 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 600 din 12 august 2014, paragraful 15). Incidența textului de lege criticat în soluționarea cauzei aflate pe rolul instanței judecătorești nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie verificat, în primul rând, interesul procesual al invocării excepției de neconstituționalitate, mai ales prin prisma efectelor unei eventuale constatări a neconstituționalității respectivului text de lege (Decizia nr. 465 din 23 septembrie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 788 din 29 octombrie 2014).

Rezultă, așadar, că examenul legăturii cu cauza trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care invocă excepția și la înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță.

În acest sens, se constată că obiectul cauzei cu care a fost învestită Curtea de Apel București îl reprezintă contestația în anulare formulată de contestatorul condamnat A., în temeiul art. 426 lit. b) C. proc. pen., acesta invocând intervenirea prescripției generale a răspunderii penale în ceea ce privește faptele pentru care a fost condamnat prin decizia penală nr. 243 din data de 09 martie 2022 pronunțată de Curtea de Apel București, secția II-a penală, în dosarul nr. x/2019.

Așa cum prevăd dispozițiile art. 431 C. proc. pen., examinarea acestei căi extraordinare de atac presupune parcurgerea obligatorie a unei prime etape procesuale, în care instanța legal învestită verifică îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru admisibilitatea în principiu a contestației în anulare. Numai după constatarea ca admisibilă în principiu a căii extraordinare de atac instanța trece la următoarea etapă, și anume la judecarea pe fond a contestației în anulare, în procedura reglementată de art. 432 C. proc. pen., în cadrul căreia este îndrituită să analizeze pe fond cazul de contestație în anulare invocat.

Înalta Curte reține, însă, că, în speță, ceea ce a analizat, prin hotărârea atacată, Curtea de Apel București este admisibilitatea în principiu a contestației în anulare, prilej cu care a constatat că cererea contestatorului nu întrunește condițiile prevăzute de lege, întrucât în cauză este incidentă autoritatea de lucru judecat prin raportare la două decizii pronunțate de aceeași instanță în cauze având același obiect, motiv pentru care a dispus respingerea căii extraordinare de atac ca inadmisibilă, în temeiul art. 431 C. proc. pen. Prin urmare, acesta este textul de lege pe care și-a fundamentat soluția prima instanță.

Or, ceea ce a criticat recurentul pentru neconformitate cu legea fundamentală sunt dispozițiile art. 432 alin. (4) C. proc. pen., care se referă la calea de atac ce poate fi formulată împotriva sentinței dată în contestație în anulare și la caracterul definitiv al deciziei dată în apel, hotărâri ce se pronunță numai după parcurgerea etapei procesuale reglementată de art. 432 C. proc. pen., etapă care, în speță, așa cum s-a arătat anterior, nu a fost atinsă, de vreme ce procesul a fost finalizat în procedura examinării admisibilității în principiu a căii extraordinare de atac.

În aceste condiții, în acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că textul de lege criticat pe calea excepției de neconstituționalitate invocată de recurent nu are legătură cu cauza, având în vedere că o posibilă admitere a acesteia nu este de natură să influențeze soluția pronunțată în speță, situație în care excepția de neconstituționalitate invocată apare ca fiind lipsită de pertinență în raport cu procesul principal în care a fost formulată.

Față de cele dezvoltate anterior, având în vedere că nu sunt întrunite toate cerințele prevăzute de normele legale, nefiind îndeplinită condiția reglementată de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, situație în care un asemenea demers este inadmisibil, Înalta Curte constată că, în mod corect, prima instanță a dispus respingerea ca atare a cererii de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul A..

Pentru considerentele arătate, în baza art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 1897/A din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023, iar, în baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen., având în vedere culpa sa procesuală, îl va obliga la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Totodată, în temeiul art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 340 RON, va rămâne în sarcina statului și se va plăti din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de recurentul A. împotriva dispoziției de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale din cuprinsul deciziei penale nr. 1897/A din 21 decembrie 2023 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în dosarul nr. x/2023.

Obligă recurentul la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestator, în cuantum de 340 RON, rămâne în sarcina statului și se plătește din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 09 ianuarie 2024.