ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 5350/2018

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sighișoara sub nr. x/2016 reclamanții A. și B. au chemat în judecată în calitate de pârâtă S.C. C. S.A., solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se constate că în Convenția de credit nr. x din 13.09.2007 sunt inserate clauze cu caracter abuziv în sensul prevederilor Legii nr. 193/2000: clauza de la art. IV, pct. 4.1. (parțial) în ceea ce privește perceperea comisionului de acordare șia comisionului de administrare, clauza de la art. IV, pct. 4.3. integral care prevede dreptul băncii de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele pe parcursul derulării contractului, nulitatea absolută a clauzelor sus menționate, ca urmare a constatării nulității absolute a clauzelor din Contractul de credit, să se dispună repunerea pârâților în situația anterioară, obligarea pârâtei la restituirea în integralitate a tuturor sumelor încasate ca plată nedatorată, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale calculate conform art. 3, alin. (1) din O.G. nr. 9/2000, cu modificările și completările ulterioare, pentru fiecare sumă în parte, încasată nelegal de la plății fiecărei sume în parte și până la data restituirii efective de către pârâtă a acestor sume, obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

Prin sentința civilă nr. 332 din 13.03.2017, pronunțată de Judecătoria Sighișoara, a fost admisă în parte acțiunea civilă promovată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta societatea C. S.A. și, în consecință, s-a constatat că în Contractul de credit de consum nr. x/13.09.2007 sunt stipulate clauze abuzive, a căror nulitate a fost reținută, respectiv:

- clauza prevăzută la la art. 4.1 parțial cu privire la comisionul de acordare și administrare;

- clauza stipulată la art. IV, pct. 3 integral privind dreptul băncii de a modifica dobânzile, comisioanele și taxele pe parcursul derulării contractului.

A fost obligată pârâta la restituirea în integralitate a tuturor sumelor încasate ca plată nedatorată, sume asupra cărora se vor calcula dobânzi legale de la data plății efectuate de reclamanți și până la restituire. Totodată, a fost obligată pârâta să plătească reclamanților suma de 1.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial.

Această hotărâre a fost atacată cu apel de pârâta C. S.A., iar prin decizia nr. 645/7 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în dosarul nr. x/2016, s-a respins apelul pârâtei C. S.A., împotriva sentinței nr. 332 din 13.03.2017 pronunțată de Judecătoria Sighișoara, cu obligarea apelantei la plata în favoarea intimaților a sumei de 800 RON cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta C. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei atacate și rejudecând cauza, respingerea în totalitate a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimaților reclamanți la plata cheltuielilor de judecată, invocând motivul prev.de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Tribunalul Specializat Mureș prin decizia nr. 645/A din 7 noiembrie 2017 a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel Tîrgu Mureș.

A declinat competența de soluționare a recursului declarat de pârâta S.C. C. S.A., împotriva deciziei civile nr. 645/A din data de 07.11.2017 pronunțate de Tribunalul Specializat Mureș, în dosarul nr. x/2016, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Recursul a fost înregistrat la data de 11 octombrie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Prin rezoluția completului s-a stabilit termen de judecată pentru 13 decembrie 2018, în vederea discutării competenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ședința publică din data de 13 decembrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a rămas în pronunțare asupra excepției necompetenței sale materiale.

Analizând cu prioritate excepția invocată din oficiu, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează să o admită cu următoarele considerente:

Potrivit prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Astfel fiind, Înalta Curte de Casație și Justiție judecă:

"1. recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege; 2. recursurile în interesul legii; 3. cererile în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor probleme de drept; 4. orice alte cereri date prin lege în competența sa".

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială, invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

În speța supusă examinării, Curtea de Apel Târgu Mureș a apreciat că împotriva deciziei nr. 655/A/2017 din 28 noiembrie 2017 pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș nu se poate exercita recursul la curtea de apel, în condițiile art. 96 alin. (3) C. proc. civ., reținând că prevederile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. permit Înaltei Curți de Casație și Justiție să se pronunțe asupra recursului îndreptat împotriva unei decizii emise de tribunal ca instanță de apel.

Contrar celor reținute de către Curtea de Apel Târgu Mureș, Înalta Curte constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

Interpretarea dată de Curtea de Apel Târgu Mureș, în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, rezultat ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod.

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Relevantă sub acest aspect este prezența sintagmei "instanța ierarhic superioară" în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

Or, toate aceste dispoziții legale reprezintă o aplicație particulară a unui principiu de drept procesual civil (decurgând din principiul de organizare judecătorească în sistem ierarhic de tip piramidal), conform căruia instanțelor de control judiciar le revine competența de a soluționa căile de atac prevăzute de lege, din treaptă în treaptă.

Nu în ultimul rând, se impune precizarea faptului că în cauză nu se poate pune în discuție aplicabilitatea deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017, astfel cum reține Curtea de Apel Târgu Mureș, întrucât aceasta ar fi relevantă într-un alt context decât cel al competenței ratione materiae de soluționare a recursului, anume cel al admisibilității căii extraordinare de atac.

Mai mult, sub aspectul aplicării deciziei Curții Constituționale nr. 369/30.05.2017 se reține faptul că, prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial nr. 609/17.07.2018, instanța supremă a statuat în sensul că ea se aplică doar proceselor civile începute după data publicării hotărârii instanței de contencios constituțional.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

Potrivit dispozițiilor art. 135 alin. (2) C. proc. civ.:

"nu se poate crea conflict de competență cu Înalta Curte de Casație și Justiție. Hotărârea de declinare a competenței sau de stabilire a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este obligatorie pentru instanța de trimitere".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 645/A din 07 noiembrie 2017 pronunțată de pronunțată de Tribunalul Specializat Mureș în favoarea Curții de Apel Târgu Mureș.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 decembrie 2018.