ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3175/2018

Ședința publică din data de 27 iunie 2018

Asupra recursurilor de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța, la data de 20.10.2015, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A., prin Agenția Dacia: să se constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 2.9.1 din Condițiile speciale de creditare prevăzute în Contractul de Credit nr. x/17.04.2008, respectiv art. 1 pct. 12 din Condițiile generale prevăzute în contractul de credit nr. x/17.04.2008 privind perceperea comisionului de administrare credit; să se constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse la art. 2.6 si 2.7, 4.1 din Condițiile speciale de creditare prevăzute în contractul de credit nr. x/17.04.2008, respectiv art. 1 pct. 10 din Condițiile generale prevăzute în contractul de credit nr. x/17.04.2008 privind perceperea unei dobânzi penalizatoare pentru perioada de dobândă fixă și pentru perioada de dobândă variabilă de 5 % la rata dobânzii curentă plătită lunar pentru fiecare zi de întârziere precum și a comisionului de acordare credit de 2,5 % din valoarea creditului; ca urmare a constatării caracterului abuziv al clauzelor cuprinse la art. 2.9.1, 2.6, 4.1 și 2.77 din Condițiile speciale, respectiv art. 1 pct. 12 și pct. 10 din Condițiile generale din contractul de credit, să se constate nulitatea absolută a acestor clauze; să se constate caracterul abuziv al clauzei cuprinse la art. 4.3 din contractul de credit, respectiv art. 2.4.din Condițiile speciale, respectiv art. 1 pct. 3 din Condițiile generale, prin care pârâta își rezervă dreptul de a revizui rata dobânzii aferente și a comisioanelor în cazul intervenirii unor schimbări semnificative pe piața monetară; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor de bani percepute nelegal cu titlu de comision de acordare credit, comision de administrare de la data încheierii Contractului și până la momentul executării hotărârii și la plata dobânzii legale calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a debitului restant; să fie obligată pârâta la restituirea sumelor percepute nelegal cu titlu de dobândă penalizatoare și dobândă variabilă de la data încheierii contractului și până la momentul executării hotărârii și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării fiecărei sume nedatorate, până la data plății efective a debitului restant; să fie obligată pârâta să restituie reclamantei dobânda modificată percepută în mod nelegal în perioada de creditoare și la plata dobânzii legale calculate de la data achitării flecarei sume nedatorate, până la data plății efective a debitului restant; să fie obligată pârâta să recalculeze dobânda aferentă creditului rămas de achitat în funcție de soldul micșorat ca efect al înlăturării comisionului de administrare, a dobânzii variabile, a dobânzii penalizatoare și a altor sume percepute în mod nelegal; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată.

Judecătoria Constanța prin sentința civilă. nr. 14036 din 25.11.2016, a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. A fost constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.9.1 din actul adițional din 21.07.2010 la contractul de credit de consum nr. x/17.04.2008 - condiții speciale de creditare, respectiv la art. 1 punctul 12 din actul adițional din 21.07.2010 la contractul de credit de consum nr. x/17.04.2008 - condiții generale de creditare, privind perceperea unui comision de administrare lunară a creditului. A fost constatat caracterul abuziv al clauzei inserate la art. 4.1. din contractul de credit nr. x/17.04.2008 privind perceperea unui comision de acordare credit de 2,5 % din valoarea creditului. A fost constatată nulitatea absolută a clauzelor sus menționate cu privire la care s-a constatat caracterul abuziv. A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 625 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de acordare credit achitat de reclamantă și să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă acestuia calculată de la data achitării comisionului de către reclamantă și până la restituirea integrală acestuia. A fost obligată pârâta să restituie reclamantei suma de 7.175,20 CHF, reprezentând contravaloarea comisionului de administrare achitat de reclamantă și să plătească reclamantei dobânda legală penalizatoare aferentă acestuia calculată de la data achitării comisionului de către reclamantă și până la restituirea integrală acestuia. Au fost respinse restul pretențiilor ca neîntemeiate. A fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată în sumă de 800 RON, reprezentând onorariu expert.

Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă prin decizia nr. 25 din 08 ianuarie 2018 a admis apelul declarat de apelanta B. S.A., împotriva sentinței civile nr. 14036/25.11.2016 pronunțată de Judecătoria Constanța; a schimbat în parte sentința apelată, în sensul că a respins ca nefondată acțiunea având ca obiect constatarea caracterului abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.9.1 din Condițiile generale de creditare prevăzute în Contractul de credit nr. x/17.04.2008, respectiv art. 1 pct. 12 din Condițiile generale prevăzute în Contractul de Credit privind perceperea comisionului de administrare credit; a respins ca nefondată cererea de obligare a pârâtei B. S.A. la restituirea către reclamanta A. a sumei încasate cu titlul de comision de administrare lunară și a menținut restul dispozițiilor sentinței civile apelate.

Împotriva acestei decizii reclamanta A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Constanța, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 04 aprilie 2018.

Prin rezoluția completului din data de 24 aprilie 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018.

În ședința publică din data de 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Constanța în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Constanța căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursurilor declarate de recurenta-reclamantă A. și recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei nr. 25 din 08 ianuarie 2018 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția a II-a civilă, în favoarea Curții de Apel Constanța.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2018.